Despre „șmecherii” exportați de România în Occident

 Acum câteva zile, am dat o fugă să-mi duc feciorul la aeroport, prilej cu care am constatat din nou că autostrada cea mai veche și cea mai proastă din România nu prea mai face față traficului intens, inclusiv în timpul nopții.

La întoarcere, după popasul de la km. 36, am fost depășit de o mașină cu numere franțuzești, nu am fost atent la marcă, doar culoarea albastru metalizat am reținut-o. Oricum, mergea foarte grăbit, cu cel puțin 150 la oră, dar asta e ceva obișnuit, nu?

Cum mă sculasem cu noaptea-n cap, am oprit pentru o cafea la stația Mol, de la intrarea în județul Argeș, la km. 80.

Mă îndreptam spre terasa deschisă, în dreptul căreia erau parcate vreo 50 de motociclete, cu numere de Germania, Austria și un rătăcit de România, când, uitându-mă spre stânga, pe partea spre autostradă, văd parcată mașina franțuzească ce-mi atrăsese atenția ceva mai devreme. Pe acea parte sunt locuri de parcare, inclusiv unul pentru cei cu dizabilități. Credeam că „franțuzul” parcase pe acel loc, dar nu, îl bănuiam degeaba. Acel loc era ocupat de un altul, el parcase pe unul din cele două locuri de alimentare electrică. Mi-am aruncat o privire și, așa cum bănuiam, mașina nu era electrică, iar cablul de alimentare era la locul lui, pe suportul corespunzător.

Posesorul mașinii, un tip pe la 45-50 de ani, tocmai terminase de scotocit prin portbagaj și, văzând că mă uit lung la mașina lui, mi-a adresat un zâmbet larg, crezând probabil că i-o admir. Numai că zâmbetul i s-a transformat într-o schimonoseală nervoasă, când l-am întrebat dacă tot așa face și în Franța. Nu știu ce l-a enervat mai tare, întrebarea în sine sau faptul că i-am vorbit fără nicio ezitare în românește, cert e că m-a întrebat la rându-i care e problema. I-am atras atenția că locul respectiv este pentru cei cu mașini electrice și care vor să alimenteze. „Și a mea e electrică”, mi-a replicat. „Sigur”, i-am răspuns, „se vede de la o poștă, dar mă întreb de unde scoate fum”…

În acel moment, din lipsă de altceva, s-a răstit la mine: „Da’ ce treabă ai tu?” și a continuat cu ceva înjurături, pe care nu le-am mai auzit, că mă îndepărtasem destul. Când m-am întors la mașină, individul era tot acolo, împreună cu un altul, mai tânăr, poate fiul lui. Când am trecut pe lângă el, de data asta în mașină, a făcut niște gesturi ciudate, cam cum fac chivuțele când își pun poalele-n cap și a scuipat vârtos înspre mine… Din fericire, imediat ce m-am întins la drum, a început și o ploaie serioasă, care mi-a spălat mașina. Păcat că ploaia nu poate spăla și astfel de jeguri…

Îmi aduc aminte că, pe la începutul anilor 2000, cei plecați la muncă afară începuseră să revină în țară să mai vadă ce-i pe acasă. Cei veniți cu mașinile (înmatriculate în țara adoptivă), adică cei ce „prinseseră cheag” (cei mai săraci veneau cu Eurolines sau ceva de felul acesta) erau cei care respectau cel mai abitir regulile de circulație, pentru că nu știau încă modul în care șofau confrații lor, bizonatul neaoș român, abia la prima generație de șoferi. Nu a trecut mult timp și „diaspora” s-a adaptat perfect și s-a integrat perfect în peisaj, ba mai mult, ei sunt acum cei care încalcă mai des regulile de circulație.

Și când te gândești că ăștia sunt cei de la care unii din cei rămași în țară sperau să aducă democrația și civilizația în România… Nu știu câtă civilizație au adus, dar, cu siguranță, au dus pe meleaguri străine manelele și manelismul!

P.S. Am observat că mulți români vin „acasă” din țări destul de îndepărtate, cum sun Spania, Franța, Marea Britanie, Suedia și altele. M-am întrebat ce-i face să vină cu mașina (scuzați, „cazanul”), când i-ar costa mai puțin să vină cu avionul (chiar și cu un bagaj de cală consistent)... Explicația e totuși simplă. Vin să se fălescă, chiar dacă asta înseamnă un drum lung și obositor, de vreo două-trei zile la dus (eventual circulând pe dreapta cu o mașină cu volan tot pe dreapta) și tot atât la întors. Dar clipele când te întorci în sat venind cu viteză mare, stârnind praful în urma ta și speriind cârdurile de rațe și gâște, ca să moară toți dușmanii, dar mai ales „pretinii” de ciudă, ei bine asta e de neprețuit! Nu-i așa?

Ciudățenii de-ale lui Google Translate

Toată lumea știe de Google Translate, această minunată aplicație care ne facilitează pătrunderea semnificației unor texte, altfel de neînțeles pentru majoritatea dintre noi.

Mai mult, avem acum o mulțime de aplicații bazate pe Google Translate, pe care le putem instala pe telefon, ca să ne ajute în cele mai diferite situații. De exemplu, eu am o aplicație care scanează o fotografie, pe care o fac, de exemplu, ambalajului unui obiect de vânzare într-un magazin și-mi oferă aproape instantaneu traducerea în românește a inscripției altfel de neînțeles, în chineză sau în telugu...

Dar mult mai puțini sunt cei care știu că Google Translate evoluează permanent, din 2006, de când a intrat în uz și învață mereu, precum un școlar conștiincios, fiind un serviciu de traducere automată, bazat pe inteligența artificială...

A trecut ceva vreme de când traducerea din engleză în română ne stârnea, în cel mai bun caz, zâmbete și ne făcea invidioși pe vorbitorii de limbi de circulație mai largă, la care traducerea era deja mult mai reușită...

Astăzi, Google Translate traduce în câteva secunde documente de zeci de pagini (nu mai mult de 300, totuși), cu o acuratețe destul de mare, astfel încât bariera limbii nu mai este acum așa de netrecut...

Am avut ocazia să mă conving, iarăși, de lucrul ăsta, când am citit ultima carte din seria de 13 romane, intitulată Ultimul Regat, scrisă de scriitorul englez Bernard Cornwell. Cărțile au o intrigă ficțională, dar bazată pe adevărul istoric și sunt scrise excelent.

Toată seria (dar și alte romane ale aceluiași autor) a fost tradusă în limba română și publicată de editura Litera (unde puteți găsi și versiunea originală, în engleză), toată seria, spun, cu excepția ultimului roman, al treisprezecelea, care-și așteaptă încă rândul la tradus și tipărit. 

Cum pe primele douăsprezece le-am citit deja, curios și nerăbdător să aflu finalul, am decis să citesc acest al treisprezecelea roman în varianta originală. Cum nu aveam versiunea tipărită, ci pe cea în format pdf, am folosit pentru lectură laptopul personal. 

Știu că multora, mai ales din generațiile mai „vechi”, nu le place să citească astfel, dar această variantă are și avantaje. Astfel, citind versiunea engleză, am realizat imediat că autorul folosește mulți termeni arhaici, unii dintre aceștia nefiindu-i cunoscuți nici lui Google Translate și nici dicționarelor specializate, precum Merriam-Webster, Oxford sau Cambridge. Un bun exemplu este cuvântul „earsling”...

Așa că, am utilizat și eu Google Translate, cu rezultate foarte bune... dar și cu unele lucruri de-a dreptul amuzante. Hai să vă dau câteva exemple, dintre cele mai amuzante, culese de mine...

1. Google Translate a învățat să conjuge verbe românești. Câteodată însă, mai încurcă lucrurile (terminațiile, mai exact), pentru că limba română nu e deloc simplă.

He piss on you = Se pișează pe tine. 

Aici, Google Translate a nimerit grupa (întâi), dar a încurcat conjugarea (a doua, în loc de întâi)…

A great sword that had begun its life slaughtering Alfred’s enemies. = O mare sabie care își începuse viața măcelând pe dușmanii lui Alfred

Cu gerunziul, în română e mereu dificil, Dar se înțelege, deși Google Translate zice „măcelând”, în loc de „măcelărind”…

2. Cazurile cele mai frecvente sunt cele în care Google Translate nu are echivalentul român și atunci adaptează ce se poate sau, în lipsă de altceva, inventează cuvinte noi.

They are camped there = Sunt tabărați acolo

We were camped south of the bridge = Eram tabărați la sud de pod

Pentru că substantivul „camp” este tradus cu „tabără”, verbul corespunzător este tradus cu un cuvânt inventat, „a tabăra”, în loc de „a campa”, „a face tabără”.

There was a dull hammer blow that seemed to shudder across the heath. = Se auzi o lovitură surdă de ciocan care părea să se cutremure peste vîngă.

Probabil, când va mai crește, Google Translate va ști să folosească și traducerea încrucișată, astfel că nu va mai trebui să inventeze un cuvânt caraghios (vîngă), ci va traduce „heath” cu traducerea română (landă) a echivalentului francez (lande).

My stallion was threading the trunks where the pines had been felled = Armăsarul meu înfilea trunchiuri unde fuseseră doborâți pinii

Culmea e că, aici, Google Translate pare că ar fi tradus prin intermedierea limbii franceze, din moment ce a folosit un cuvânt inventat (a înfila) ca și cum ar fi ajuns aici de la traducerea cuvântului „thread” în franceză (enfiler). În mod normal, sensul era altul: „to thread = a avansa, adesea schimbând direcția pentru a evita obstacole”

3. Însă cel mai greu îi este lui Google Translate atunci când trebuie să traducă arhaisme. Un bun exemplu este cel al cuvântului „mail”, tradus, evident, prin „poștă”. Dar la vremea când se petrece acțiunea romanului în cauză, nu exista încă Royal Mail, așa că, în contextul dat, „mail” trebuie să însemne altceva; mai exact înseamnă „cămașă de zale”. De altfel, cunoscătorii de limbă franceză au recunoscut în „mail”, cuvântul francez „maille”, care înseamnă „za”, sau „cămașă de zale”. Același sens îl are și „mail”, care se trage din cuvântul francez.

I recognised the gleam of his polished mail = Am recunoscut strălucirea poștalei lui lustruite

4. Să vă dau acum exemplele cele mai complexe, în care veți regăsi cazurile de mai sus, combinate și ridicate nivelul perfecțiunii.

The bowmen, unencumbered by mail, simply retreated, only to reappear further down the beach to start loosing arrows again = Arcierii, neîmpovărați prin corespondență, pur și simplu s-au retras, doar ca să reapar mai jos pe plajă și să înceapă să slăbească din nou săgețile

Corect, traducerea ar suna cam așa: „Arcașii, neîmpovărați de zale, pur și simplu s-au retras, doar ca să reapară mai jos pe plajă și să înceapă să slobozească din nou săgeți”

They had stayed on the coastal track, between the pasture land and the mudflats where dunlins, oystercatchers and curlews flocked. = Rămăseseră pe traseul de coastă, între pășune și mlaștinii unde se înghesuiau stridii, stridii și cârlii.

Iarăși, traducerea corectă ar fi: „Rămăseseră pe drumul de coastă, între pășune și mlaștini, unde se înghesuiau becațe/nisipari, scoicari și culici.”

Tell him he’s an earsling, and that I’ll gut him from his balls to his gullet. = Spune-i că este un urechi și că-l voi evidenția de la mingi până la garnitură.

Finis coronat opus. Ăsta e cel mai grozav exemplu. Ca să nu mai lungesc vorba iată traducerea corectă: „Spune-i că este o balegă și că-l voi eviscera de la coaie până la gâtlej.”

Mă opresc aici cu exemplele, dar vreau să spun că, în ciuda acestora, Google Translate a învățat într-un timp foarte scurt o mulțime de lucruri și continuă să învețe. Din păcate, învață cu atât mai mult și mai repede, cu cât numărul vorbitorilor unei anumite limbi este mai mare și, ca atare, românește vorbește puțin stâlcit.

Cu puțină imaginație și cu o bună cunoaștere a limbii române, îl putem însă înțelege, chiar și acolo unde are dificultăți de exprimare. Și, mai mult decât atât, îl putem ajuta să învețe să vorbească românește și mai bine, prin contribuția personală a fiecăruia din noi. Puteți să contribuiți dar, atenție, nu-l derutați cu traduceri „după ureche”!

Dacă doriți să aflați mai multe despre Google Translate și despre evoluția acestuia, puteți citi aici (varianta engleză): https://en.wikipedia.org/wiki/Google_Translate, 

sau aici (varianta în română, mult abreviată):

https://ro.wikipedia.org/wiki/Google_Traducere.

Bineînțeles, varianta engleză poate fi tradusă direct în pagina wikipedia, cu ce altceva, decât cu Google Translate...

Precizez că toate exemplele prezentate sunt extrase din „Bernard Cornwell – War Lord, Harper-Collins Publishers, 2020”.

Gânduri răzlețe

Aud întâmplător o știre care m-a făcut să zâmbesc, dar care mi-a stârnit și multe gânduri. Știrea ne spune cum că Statele Unite poartă convorbiri cu Qatarul, ca să asigure Europei gazul necesar, în cazul că alimentarea din Rusia s-ar întrerupe, ca urmare a unei eventuale invazii a rușilor în Ucraina.

Dincolo de paralela ce mi-a venit în minte, între această situație și cea a unui copil în ajutorul căruia sare fratele mai mare, pentru posibila agresare a acestuia de către alți copii în curtea școlii, se vede de la o poștă cât de caraghioasă e situația. Se naște, firesc, întrebarea: oare Europa nu e în stare să-și poarte singură de grijă și are nevoie de ajutorul „prietenului” de peste ocean? Oare nu a făcut-o mereu și nu a avut, de fapt, niciodată nevoie de ajutorul acestuia? Întrebare retorică, desigur, pentru că toată lumea știe că, de fapt, tot ce fac americanii e mereu doar în propriul interes, chiar dacă, de multe ori, nici ei nu știu care este acela. Exemplele cele mai elocvente sunt cele două intervenții americane în Europa, în timpul celor două războaie mondiale, de fiecare dată Uncle Sam ieșind în mare avantaj…

Probabil la fel gândesc și acum. Doar că, la fel ca de fiecare dată, ei câștigă, dar pe pielea altora. Poate unii se întreabă ce au de câștigat americanii de ne împing de la spate să ne încăierăm cu rușii, dar, de fapt, lucrurile sunt mai mult decât evidente: nu au niciun interes ca Uniunea Europeană să se ridice ca un nou pol de putere, la concurență cu ei, așa că, mai bine ne împing spre o confruntare cu rușii, împușcând doi iepuri dintr-un foc. Manevra e străvezie! Iar noi, românii, suntem atât de stupizi, încât le facem bucuroși jocul, fără să vedem că suntem folosiți ca niște copii care zgândăre cu bățul prin gard câinele rău al vecinului… Bine, asta ni se trage de la celebra „axă București – Londra – New York”, principiul politic băsescian ce ne-a scos de pe axa mult mai firească „București – Berlin – Paris”.

Așa încât, din astfel de situații, precum cea de acum, se pot trage niște concluzii clare, pe care sper să le tragă și factorii decizionali ai Uniunii Europene.

În primul rând, este evident că, pentru a putea funcționa eficient, Uniunea Europeană trebuie să funcționeze ca o federație, precum cea americană. Printre altele, asta înseamnă că, cel puțin în privința politicii externe, statele membre trebuie să-și delege competențele factorilor decizionali de la Bruxelles, în primul rând Parlamentului European. În acest fel, nu vor mai exista situații când unele țări vor duce o politică antirusească agresivă, iar altele vor avea relații destinse cu Rusia și, în consecință, multe avantaje economice.

Pentru că, un lucru e evident: relațiile economice cu Rusia reprezintă un mare avantaj, ținând cont de imensa piață de desfacere pe care aceasta o oferă.

Ca o consecință directă a ideii precedente, este evidentă necesitatea organizării unei armate proprii, ceea ce este perfect fezabil, Uniunea Europeană având toate mijloacele și capacitățile de a face acest lucru. Ideea nu e nouă, dimpotrivă, doar că ea nu a fost afirmată și promovată cu destulă tărie. Ținând cont de reținerile explicabile ale Germaniei, în acest caz, rolul principal i-ar reveni Franței, care este, de altfel, cea mai puternică forță militară a Europei.

Ca să răspund unei eventuale întrebări, pot spune că, în această situație, rolul NATO ar deveni caduc și astfel s-ar termina și hegemonia americană asupra Europei. I-am scuti astfel pe americani de „grija” de a ne purta de grijă, în așteptarea momentului când „copilul” Europa ar deveni matur... 

Să sperăm că Europa a ajuns la maturitate și va acționa în consecință, în ciuda piedicilor puse de americani, pe de o parte și de ruși, pe de altă parte... Pentru că să nu credeți că rușilor nu le convine jocul americanilor, dimpotrivă, li se potrivește mănușă!

Povești cu și despre cuvinte - partea a XI-a: puțină astronomie

 Echinocțiu (equinox în engleză, équinoxe în franceză) este cuvântul zilei.

Are două semnificații. Prima este cea astronomică, mai puțin cunoscută, în care echinocțiu definește cele două puncte de pe bolta cerească, unde Ecuatorul ceresc intersectează ecliptica (orbita aparentă descrisă de Soare în mișcarea lui anuală aparentă pe sfera cerească). Cele două puncte se numesc punctul vernal, respectiv punctul autumnal. Merită precizat că vernal vine tot din latină, unde ver înseamnă primăvară.

A doua semnificație este mult mai cunoscută, pentru că, nu-i așa, toată lumea a învățat în gimnaziu despre echinocțiul de primăvară și cel de toamnă.

Dar câți dintre noi își mai aduc aminte ce semnificație au cele două echinocții?

Ei bine, aceasta e simplă: echinocțiu înseamnă una din cele două zile (21 martie și 23 septembrie), când Soarele traversează Ecuatorul și durata zilei este egală cu cea a nopții, în orice punct de pe Pământ.

Dar de unde vine acest cuvânt? Ca multe altele, din latină, unde aequus înseamnă egal și nox, noapte.

Echinocțiul de primăvară marchează în emisfera nordică începutul primăverii astronomice; Soarele se mișcă spre nord și, la trecerea peste Ecuator, razele sale cad perpendicular pe suprafața Pământului. Echinocțiul de toamnă marchează în emisfera nordică începutul toamnei astronomice. Evident, în emisfera sudică, lucrurile stau exact invers.

Deci, de mâine, în emisfera nordică, zilele vor crește în durată, până la solstițiul de vară (21 iunie), când vor începe să descrească în durată până la echinocțiul de toamnă (23 septembrie), când durata zilei o egalează pe cea a nopții și, în continuare, până la solstițiul de iarnă (21 decembrie), când durata zilei este cea mai mică.

O ultimă precizare trebuie făcută: echinocțiile și solstițiile pot fluctua, ca dată, în jurul celor precizate mai sus. De ce, asta e o altă poveste…

Who's afraid of Rock music?

Maneaua era, la origini, un cântec turcesc ce exprimă melancolie și amor. Așa ne spune Lazăr Șăineanu, în al său Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, din 1929.
De atunci, cuvântul, deși întâlnit și în operele lui Negruzzi, Odobescu și Caragiale, a rămas uitat și nefolosit, până prin anii '80 ai secolului trecut, când a reapărut, de data asta cu înțelesuri noi și conotații mioritice.
Preluat de lăutarii căzuți oarecum în desuetudine ca urmare a invaziei muzicii anglo-saxone și a tehnologiilor electronico-muzicale, cuvântul a ajuns să definească un nou gen muzical, propriu meleagurilor carpato-dunărene, deși, mai târziu, a cuprins și o mare parte a Balcanilor, ba invadând și zonele mediteraneano-latine, odată cu migrația românească spre acele locuri.
Prin anii '80, genul nu avea nicio șansă să se lanseze oficial, așa că el s-a răspândit semi-legal, prin casete înregistrate în studiouri improvizate și vândute prin piețele socialismului multilateral dezvoltat românesc.
După 1990, când „ne-am luat porția de libertate”, genul a fost răspândit mai întâi prin difuzarea la posturile de radio pirat, apărute ca ciupercile, într-un vid legislativ și o dezorganizare statală perfect organizate, în democrația noastră plăpândă și originală...
Dar nu despre manele vreau să vă vorbesc, pentru că nu sunt câtuși de puțin amator de așa ceva dintr-un simplu motiv: maneaua este un gen de muzică având o melodie simplistă, compusă după ureche și, ca atare, sunând adeseori disonant și un text de cele mai multe ori în grav dezacord cu limba română și exprimând idei cel puțin discutabile...
Eu vreau doar să vă rog să ascultați (da cappo al fine, ca să folosesc un termen muzical) muzica asta:

https://youtu.be/vodWKgp71os

Este muzică rock, dar în același timp este un potpuriu cu secvențe celebre din muzica lui Beethoven, interpretate în stil rock, de una din cele mai mari și mai celebre formații de rock clasic, Deep Purple care, alături de Pink Floyd, Led Zeppelin și altele, a dominat muzica tinerelor generații din anii '70.
Cam după două minute și jumătate de la început, puteți auzi chiar și Simfonia nr. 9, mai exact partea de final a acesteia, cunoscută mai degrabă ca Oda bucuriei, imnul neoficial al Uniunii Europene.
Enjoy!

Povești cu și despre cuvinte - partea a X-a: franciză sau franșiză?

Cum e corect: franciză sau franșiză?

Poate unii, întâlnind ambele forme, și-au pus această întrebare,,,

Ei bine, răspunsul este unul din categoria răspunsurilor rabinului înțelept: ambele forme sunt corecte.

Dar, deși la origine ele sunt unul și același cuvânt, înțelesurile sunt diferite. Originea e clară: cuvântul latin francus, ce avea înțelesul de liber și care, ceva mai târziu, a fost folosit pentru a desemna populația de origine germanică franci sau gens francorum, populație ce avea să formeze mai târziu poporul francez, prin amestecarea cu populațiile locale. Evident, cuvântul francez are aceeași origine.

De la francus, s-a format în franceză și verbul franchir, cu sensul: a trece peste un obstacol, a depăși o limită, a străbate, a parcurge, a traversa.

În privința cuvântului franșiză, acesta vine din franceză (franchise) și este folosit în limba română în domeniul juridic și cel comercial, cu sensurile: parte exceptată dintr-un total exprimată în procente sau clauză de asigurare în virtutea căreia asigurătorii sunt exonerați de anumite riscuri (conform Mic dicționar academic, 2010). Pentru al doilea sens, e bine să dăm o explicație mai clară: sumă de bani, rămasă în sarcina asiguratului, deci neplătită de asigurator, în cazul producerii unei daune asigurate.

În limba franceză, franchise are, pe lângă sensurile din limba română, alte câteva, dintre care merită menționat aici sinceritate (noi avem forma franchețe).

Pe de altă parte, deși DEX ’09 ne spune că vine de la același cuvânt francez, pentru mine cel puțin, franciză are un evident iz britanic. Căci englezii, practici ca întotdeauna, au împrumutat și ei cuvântul francez, pe care-l scriu la fel, dar îl pronunță în modul lor propriu: fræn.tʃaɪz. Altfel spus, franciză vine, într-adevăr din franceză, dar cu un ocol prin limba engleză.

Asta ar și explica (cel puțin în acest caz) de ce avem în românește două cuvinte scrise diferit, dar provenind dintr-o sursă unică.

Franciză, are în românește un cu totul alt sens decât franșiză, el însemnând, conform DEX ’09: dreptul acordat de o întreprindere cu renume unei alte întreprinderi prin care aceasta din urmă poate să exploateze drepturile de proprietate intelectuală sau industrială ale francizorului, în schimbul unei contribuții financiare, în scopul producerii sau livrării de bunuri sau al prestării de servicii.

În ultimul timp, franciză este din ce în ce mai mult folosit cu sensul ce îi este dat în engleza de peste ocean: a series of related works (such as novels or films) each of which includes the same characters or different characters that are understood to exist and interact in the same fictional universe with characters from the other works (conform Merriam-Webster), adică: o serie de lucrări conexe (cum ar fi romane sau filme), fiecare dintre ele incluzând aceleași personaje sau personaje diferite despre care se înțelege că există și interacționează în același univers fictiv cu personaje din celelalte opere (de exemplu, franciza Games of Thrones).

În DEX ’09, găsim și verbul a franciza, cu sensul de a da un caracter francez.

O ultimă precizare mai merită făcută: probabil ca să nu se încurce în ortografii diferite și să împace și capra și varza, Dicționarul enciclopedic, ultima ediție dă o singură formă: franchiză, ce cumulează toate sensurile cuvintelor franșiză, respectiv franciză. Procedeul însă nu mi se pare câtuși de puțin corect, având în vedere ambiguitatea de pronunție introdusă, precum și faptul că, totuși, limba română are o scriere (aproape) fonetică.

Amintiri...

În aprilie 1973, student în primul an fiind, am avut șansa să obțin o invitație la prima ediție a Festivalului de muzică folk „Primăvara baladelor”, desfășurată în aula Universității București.

Am văzut atunci „la lucru” cele două mari trupe de muzică rock românești, Phoenix și Sfinx, în recitaluri minunate.

În afară de asta, două piese mi-au rămas atunci în suflet și îmi sunt vii în amintire chiar și acum.

Prima este cea care, după mine, rămâne drept cea mai bună piesă folk românească a tuturor timpurilor, „Om bun”, cântată solo de liderul trupei Sfinx, cel mai bun chitarist român din toate timpurile, regretatul Dan Andrei Aldea.

Cea de-a doua piesă este „Nopți”, care a circulat și sub numele „Vino Doamne”. Lansată atunci, deși a primit premiul pentru compoziție, a căzut repede în uitare și așa a rămas timp de peste 25 de ani, până ce ea s-a îmbrăcat în haină nouă și a fost scoasă din nou în lume, în zilele de după 22 Decembrie 1989.

Piesa a fost interpretată atunci, în 1973, de cuplul Vali și Carmen.

Amândoi au avut un destin tragic. Vali, Valeriu Sterian, a murit mult prea tânăr, la nici 48 de ani, răpus de o boală necruțătoare, după ce se consacrase totuși ca unul din marii cântăreți folk și rock și ajunsese chiar să cânte alături de Joan Baez.

Celălalt, Carmen Marin (da, era băiat), a avut un destin și mai tragic. După ce duetul s-a destrămat, Carmen, coleg de facultate cu mine, cu un an mai mare, s-a sinucis, aruncându-se de pe unul din căminele din complexul studențesc de la Măgurele. Motivele au rămas necunoscute...

Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi în pace!

Să mai adaug aici că juriul festivalului de care am amintit era prezidat de Adrian Păunescu și din el făceau parte, printre alții, alte două nume sonore: Nicu Ceaușescu (și el coleg de facultate cu mine) și Adrian Năstase.

Valeriu Sterian - Nopți