Veliko Tărnovo, un oraş cu o istorie de 7000 de ani

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, vreau să explic de ce folosesc ortografia pe care o vedeţi, pentru numele frumosului oraş bulgar, Велико Търново. Trebuie să ştiţi că există niste reguli, stabilite printr-o lege bulgară, însuşită şi de organismele internaţionale, privitoare la transliteraţia în alfabetul latin a denumirilor bulgare. În privinţa literei ъ, care fonetic se pronunţă aproximativ ca litera ă, din limba română, chiar regulile bulgare admit mai multe variante: a, ă, â, u, ŭ. Dintre acestea, am ales-o pe cea mai apropiată de fonetica bulgară, de altfel aceasta fiind şi cea recomandată de UNESCO.

Intrarea la Ţareveţ

Drumul de la Ruse la Veliko Tărnovo este foarte frumos, mai ales datorită vegetaţiei. Spre surprinderea mea, am constatat că, excepţie făcând mici porţiuni, drumul rapid este acelaşi ca acum 22 de ani, când l-am parcurs prima dată cu maşina personală. Adică este acelaşi asfalt, încă în stare foarte bună, deşi este vorba de un drum european, foarte circulat. Apropo de drumurile bulgarilor, structura acestora a fost proiectată şi realizată parţial la sfârşitul anilor '80, de o firmă italiană. Spre deosebire de cum s-a procedat la noi, la ei s-a început cu ieşirile şi centurile oraşelor, urmând ca apoi să se realizeze şi autostrăzile. Că unele dintre acestea au rămas în stadiul de proiect, asta e o altă problemă, dar măcar nu s-a ajuns ca la noi, care avem bucăţele de autostrăzi care duc de nicăieri până nicăieri, în timp ce ieşirile din oraşe sunt gâtuite de traficul intens, iar centurile moderne abia acum încep să apară.

O frumoasă vedere spre nord, cu o parte din zidurile fortăreţei Ţareveţ

Veliko Tărnovo, oraş multimilenar, aşezat pe meandrele râului Yantra, poate fi împărţit, în principiu, în două zone: cea de est este zona oraşului vechi, istoric, în timp ce zona de vest este cea a oraşului nou. Fiecare dintre acestea are locuri interesante, dar evident, atracţiile turistice se află preponderent în oraşul vechi.

Ruinele palatului regal (sala tronului) şi, în fundal,
Catedrala Patriarhală "Sfânta Înălţare a Domnului"

Cel mai important obiectiv turistic din oraşul vechi este Colina Ţareveţ, unde a fost reconstituită fortăreaţa din secolele XII-XIV, când Veliko Tărnovo se numea Tărnovgrad şi era capitala ţaratului bulgar. Aici se găsea palatul regilor bulgari, din care se mai păstrează câteva ruine, în special resturile sălii tronului. Tot aici se afla şi reşedinţa Patriarhatului bulgar, în prezent, elementul esenţial al ansamblului patriarhal fiind constituit de Catedrala Patriarhală "Sfânta Înălţare a Domnului". 

Catedrala Patriarhală "Sfânta Înălţare a Domnului"

Aceasta a fost reconstruită între 1978-1981. Interiorul surprinde prin picturile în stil modernist, reprezentând momente importante din istoria Bulgariei, picturi executate de artistul plastic Teofan Sokerov. Un element foarte rar la bisericile bulgăreşti (ţinând cont de faptul că, în timpul stăpânirii otomane, exista o regulă ce impunea o înălţime maximă redusă a acestora), este turnul-clopotniţă. Acesta a fost prevăzut şi cu un lift, cu care, contra sumei de 2 leva de persoană, poţi urca pe platforma din vârf, pentru a admira o frumoasă panoramă a oraşului şi împrejurimilor acestuia. De remarcat este faptul că, după reconstrucţie, catedrala nu a fost sfinţită şi, ca atare, a rămas nefuncţională din punct de vedere religios.

O pictură de pe zidurile interioare ale Catedralei Patriarhale

În interiorul zidurilor fortăreţei, care formează aproximativ un triunghi, se mai găsesc şi alte puncte de atracţie, dintre care amintesc două. Este vorba, în primul rând, de turnul lui Balduin, aflat în colţul sudic al fortăreţei şi numit aşa după împăratul Balduin I, care şi-a găsit moartea aici, ca prizonier. Pe de altă parte, în colţul nordic se găseşte stânca execuţiilor, sau a craniilor, numită aşa pentru că de la înălţimea acesteia, în vremuri străvechi, erau aruncaţi în apele râului trădătorii şi prizonierii.

Vedere spre nord, cu ruinele palatului regal,
din turnul-clopotniţă al Catedralei Patriarhale

Intrarea la Ţareveţ costă 6 leva. Dacă ai noroc, poţi asista seara la un spectcol de sunet şi lumini. Spun "dacă ai noroc", pentru că este chiar o chestiune de noroc. Noi am întrebat la Centrul de Informaţii Turistice şi ni s-a spus că singura modalitate de a vedea spectacolul este să facem o rezervare sunând la numărul +359/62/636952, sau, ca alternativă, să cumpărăm, la preţul de 7,99 € DVD-ul cu spectacolul. 

Vedere din turnul Catedralei Patriarhale spre sud,
spre colina Sveta Gora. În dreapta-sus se vede
sediul universităţii, iar în stânga-jos, turnul Balduin.

După-amiaza, când am vizitat fortăreaţa Ţareveţ, ni s-a spus că va avea loc spectacolul şi că-l putem urmări din piaţa Ţar Asen I, de la intrarea în fortăreaţă. Aici sunt amplasate şi bănci, special pentru cei care doresc să urmărescă spectacolul. Pe una din aceste bănci ne-am aşezat şi noi, la lăsarea serii, alături de mulţi alţi turişti, dar, din păcate, până la ora 10 şi jumătate nu s-a întâmplat nimic, aşa că am plecat dezamăgiţi.

Colina Trapeziţa, văzută din clopotniţa Catedralei Patriarhale

La poalele colinei Ţareveţ, pe părţile estică, nordică şi vestică ale acesteia, se întinde cartierul Asenov. Pe lângă faptul că acesta este un loc interesant în sine, aici se găsesc şi câteva biserici de importanţă istorică.

Biserica celor 40 de mucenici este simbolul puterii bulgariei medievale în secolele XII-XIV. Cercetările arheologice de aici au dat la iveală bogate necropole, pline de piese de orfevrărie, inele de sigiliu şi veşminte brocate cu aur, mărturie a înaltului statut în ierarhia socilă, al persoanelor înmormântate acolo. S-a descoperit, de asemenea, mormântul ţarului Kaloyan, cu inelul sigilar regal. Biserica poartă numele "40 de mucenici" pentru a glorifica marea victorie a bulgarilor împotriva prinţului Epirului, Theodor Comnen, la 9 martie 1230 (ziua celor 40 de sfinţi mucenici). După această victorie, Bulgaria a devenit cel mai mare şi mai puternic stat din Europa de sud-est.

Catedrala Naşterii Sf. Teotokos

Biserica Sf. Demetrius din Salonic  este una dintre cele mai remarcabile biserici din cartierul Asenov. Aici, în 1185, fraţii Asen şi Petar au anunţat începutul unei insurecţii împotriva suzeranităţii bizantine şi, ca urmare, au proclamat Tarnovo drept capitală a statului bulgar. Pe amplasamentul bisericii, s-au descoperit vestigiile a două sanctuare tracice care au servit cultului triburilor tracice care locuiseră anterior în regiune.

Biserica Sf. Petru şi Pavel şi mănăstirea au fost construite la comanda ţarului Kaloyan (1197-1207). Aici se păstrează relicvele Sf. Mihail războinicul din Potouka şi Sf. Ion din Polivot. În timpul stăpânirii otomane, biserica a adăpostit Patriarhia bulgară.

Catedrala Naşterii Sf. Teotokos şi cartierul de la sudul
colinei Ţareveţ, văzute din clopotniţa Catedralei Patriarhale

La vest de colina Ţareveţ, pe celălalt mal al râului, se află colina Trapeziţa. Aici, în urma cercetărilor arheologice, au fost găsite importante urme ale vieţii locale de acum aproape un mileniu, inclusiv câteva biserici. Cele mai importante elemente arheologice găsite aici se află expuse în Muzeul Arheologic.

O imagine inversă celei anterioare: colina Ţareveţ,
văzută de pe platoul de la Catedrala Naşterii Sf. Teotokos

La sudul colinei Ţareveţ, pe celălalt mal al Yantrei, se află colina Sveta Gora (Pădurea Sfântă), unde se găsesc câteva biserici şi mănăstiri, precum şi sediul uneia dintre cele mai importante universităţi bulgare, Universitatea "Sfinţii Chiril şi Metodiu".

Tot în această zonă, se găseşte un complex muzeal, format din Muzeul Arheologic, Muzeul Renaşterii Bulgare şi al Adunării Constituante şi Muzeul de Istorie Modernă. De asemenea, în apropiere se află şi Catedrala Naşterii Sf. Teotokos, operă a arhitectului bulgar Kolyu Ficheto.

Clădirea Muzeului Arheologic, văzută de pe colina Ţareveţ

Ceva mai la vest, acolo unde Yantra face o buclă de 180 de grade, se află Parcul Asenevţi, un loc plăcut, tocmai bun de o plimbare liniştită. Acesta este dominat de Monumentul Asenilor, construit în memoria regilor bulgari Asen, Petar, Kaloyan şi Ivan Asen al doilea, în vremurile cărora Bulgaria a atins cea mai mare prosperitate şi putere.

Râul Yantra. văzut de pe podul Stambolov, ce duce în parcul Asenevţi

Monumentul, unul dintre cele mai impresionante din Bulgaria, a fost inaugurat în 1985, în timpul festivităţilor naţionale de celebrare a 800 de ani de la rebeliunea fraţilor Asen şi Petar. Monumentul este cunoscut şi sub numele de Călăreţii, deoarece reprezintă patru războinici călăreţi, privind în cele patru zări, cu o sabie uriaşă, ridicându-se dintre ei spre cer.

Monumentul Asenilor

Unul din cei patru călăreţi

Alături, într-o clădire construită în 1927, ce aminteşte de templele medievale, se găseşte Galeria de Artă "Boris Denev", unde sunt expuse lucrări ale pictorilor bulgari aprţinând mai multor generaţii. Expoziţia permanentă Veliko Tărnovo, văzut prin ochii pictorului bulgar prezintă nu numai lucrări cu subiecte istorice, dar şi multe peisaje din oraş, în toate anotimpurile. Muzeul nu arată prea grozav, dar, pentru 3 leva, merită să petreceţi câteva zeci de minute admirând picturi interesante.

Clădirea Galeriei de Artă "Boris Denev"

Dincolo de râu, la nordul parcului şi la vestul colinei Trapeziţa, se găseşte frumosul cartier Varuşa, cea mai reprezentativă zonă a oraşului vechi, străbătut de la est la vest de strada Stefan Stambolov, presărată cu restaurante şi baruri cu nume uneori ciudate: Scream, Scandal, Tequila, Ego, multe dintre ele oferind posibilitatea admirării frumoasei panorame spre râul Yantra şi parcul Asenov. Caracteristica generală a acestor localuri este mâncarea bună şi ieftină, cu nelipsita salată bulgărească, oferită în numeroase variante.

O parte din cartierul Varuşa, văzut din parcul Asenevţi

O vedere de- lungul străzii Stefan Stambolov

La sudul străzii Stefan Stambolov, pe malul abrupt al râului Yantra, se găseşte strada Gurko, cu case construite în secolele XVII-XIX, în amfiteatru, ale căror faţade se oglindesc direct în apele râului. De aici se deschide o privelişte minunată spre valea râului şi parcul Asenov. Cea mai cunoscută casă de aici este Sarafkina, ce adăposteşte o expoziţie etnografică.

Vedere de la capătul de vest al străzii Samovodska charshiya

La nord de strada Stefan Stambolov, paralel cu aceasta, se află o altă stradă celebră a oraşului vechi, Samovodska charshiya (charshiya=bazar), unde intri în atmosfera Renaşterii bulgare, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu numeroase case restaurate şi adaptate aspectului original în care meşteri harnici lucrau de dimineaţa devreme până seara târziu. Chiar şi astăzi se pot admira aici covoare lucrate manual, obiecte de tot felul din metal făcute de mână, vase de cupru şi alte obiecte confecţionate de meşteşugari care-şi transmit din generaţie în generaţie secretul meseriei. Tot aici, puteţi vedea pe viu prepararea trdiţională a tăiţeilor şi puteţi gusta halva, cataif (care se face din tăiţei), sau boza, un fel de cidru, preparat din mei.

Samovodska charshiya, la capătul de est

Parcul Asenevţi, văzut de pe o terasă de pe strada Stambolov

La capătul vestic al străzii se găseşte Casa cu maimuţă, o capodoperă a maestrului arhitect bulgar Kolio Ficheto, construită în 1849 pentru un comerciant bogat, într-un spaţiu îngust, între două străzi. Casa se numeşte astfel de la statueta de pe faţadă, reprezentând o maimuţă în poziţie şezând.

Casa cu maimuţă

În apropiere se află Statuia lui Dimitar Blagoev, politician bulgar, fondatorul mişcării socialiste bulgare şi al primului partid socialist din Balcani, un fel de l. Dobrogeanu-Gherea al bulgarilor. Asta nu o spun ca "de bine", având în vedere că din acest partid şi-a tras "seva" un personaj sinistru al mişcării comuniste din România, Cristian Racovski (pe numele adevărat, Hristu Stancev), agent bulgar al Kominternului în România (pentru cei interesaţi de problemă, recomand o carte foarte documentată, Clienţii lu' Tanti Varvara, scrisă de Stelian Tănase şi apărută în 2008 la Editura Humanitas).

La capătul vestic al străzii Stefan Stambolov se găseşte o piaţetă unde se află Monumentul Spânzuraţilor, ridicat în memoria insurgenţilor pentru independenţă, spânzuraţi în 1876. Monumentul, operă a architectului italian Giovanni Mussuti, a fost ridicat în 1883 şi are forma unei piramide, pe ale cărei patru laturi sunt inscripţionate numele insurgenţilor ce s-au sacrificat în numele independenţei.

Monumentul spânzuraţilor

Peste drum, se află un loc foarte potrivit pentru amatorii de shopping: Centrul comercial "Europa" (nicio legătură sau semănare cu omonimul bucureştean).

Imagine de-a lungul străzii Nezavisimost

De aici începe partea modernă a oraşului, de-a lungul străzii Nezavisimost (Independenţa). La capătul vestic al acesteia se află Primăria, Poşta Centrală şi scuarul unde putem admira un alt monument de seamă al oraşului, Memorialul "Mama Bulgaria". La o primă privire, nu este chiar un motiv de admiraţie, pentru noi, românii, dacă ne gândim că este ridicat în memoria soldaţilor bulgari căzuţi în războaiele balcanice din 1912-1913 şi Primul Război Mondial, când Bulgaria a luptat contra României, dar, asta e deja istorie şi nu e cazul să privim cu mânie înapoi, între timp ne-am împrietenit cu ţara vecină, mai întâi în "frăţia comunistă", şi acum în Uniunea Europeană, când suntem chiar fraţi de suferinţă, care bat în zadar la porţile Spaţiului Schengen.

Memorialul "Mama Bulgaria"

Revenind la monument, acesta, împreună cu întreg scuarul, era la data vizitei noastre, în reamenajare, cu fonduri europene, dar amenajarea fiind spre final, l-am putut vedea fără probleme. Statuia aflată pe soclu, reprezentând o femeie ce ţine un steag în mâna dreaptă şi o ramură de laur în mâna stângă, simbolizează "mama Bulgaria". La baza soclului se află statui reprezentând soldaţi şi tot aici arde flacăra veşnică, simbolizând recunoştinţa locuitorilor faţă de soldaţii care şi-au dat viaţa pentru ţara lor.

Dincolo de scuar se află Clubul Militar, în spatele căruia se întinde Parcul Marno Pole. În estul scuarului se găseşte Centrul de Informaţii Turistice.

Din dreptul Primăriei, strada Nezavisimost se continuă cu strada Vasil Levski, care se termină în dreptul pieţei centrale. Pentru cei interesaţi, tot aici, lângă piaţă, se găsesc şi mai multe magazine şi supermarketul CBA.

Ar mai fi şi alte locuri de vizitat în Veliko Tărnovo, dar pentru un weekend este suficient ceea ce am descris aici.

Mai ales dacă locuiţi în sudul României, distanţa până la Veliko Tărnovo este destul de mică pentru a face o plimbare plăcută, l sfârşit de săptămână, chiar acum, toamna, când îmi închipui (eu am fost vara) ce minunată paletă de culori oferă peisajul, atât pe drum, dar şi în oraş.

Călătorie plăcută!

Cârciuma Hagi Mincio, din Velico Tărnovo

În prima seară a minivacanţei petrecute la Velico Tîrnovo, obosiţi de drum, de umblat şi de aşteptarea inutilă a spectacolului de sunet şi lumini de la Ţareveţ, care nu a mai venit, am hotărât să alegem pentru cină un restaurant cât mai aproape de hotelul Real, unde aveam reşedinţa temporară.

Când ajunsesem iniţial la hotel, văzusem eu chiar pe străduţa pe care intrasem în parcare o firmă pe care scria механа, adică, pe româneşte, cârciumă. Fac o scurtă paranteză. Să nu vă faceţi o impresie greşită, nu ştiu bulgăreşte, decât ce-am prins de la televiziunea bulgară, din măreţele timpuri, pe care văd că acum din ce în ce mai mulţi le regretă şi nu înţeleg de ce. Iar alfabetul chirilic l-am prins aşa, din zbor, că n-am făcut rusa în şcoală. Dar ce însemnă mehana în bulgăreşte, ştiam din precedentele două vizite, în 1989 şi 1990, când m-am plimbat pe cont propriu, cu maşina personală, Dacia 1310, prin ţara vecină şi prietenă.

Aşa că, am zis să încercăm prima dată aici, prilej cu care am văzut şi numele complet: Mehana Hagi Mincio.

Cârciuma este micuţă şi aranjată cu specific bulgăresc. Pe pereţi se pot vedea costume populare, dar şi nişte desene simpatice, însoţite de comentarii, depănând povestea lui Hagi Mincio, pe care, totuşi nu am reuşit s-o înţeleg prea bine. Patronul, un bărbat spre 60 de ani, simpatic, amabil, volubil, este om umblat prin lume, după cum recunoaşte şi el şi după cum vorbeşte germană şi engleză. Probabil că ne văzuse maşina, pentru că ne-a zis ceva cu румънски гости (rumînski gosti), după care ne-a întrebat în ce limbă preferăm să vorbim: germană, sau engleză.

Noi intrasem doar să vedem ce e pe-acolo, dar la o aşa primire, ne-am aşezat imediat la masă.

O singură masă mai era ocupată cu câteva persoane, apropiaţi ai patronului, cred, pentru că acesta se mai aşeza şi el alături de ei şi schimba cu ei câteva vorbe din când în când.

Ne-a fost adus meniul, scris în bulgară şi engleză, în care erau prezentate multe preparate, foarte apetisante în fotografii. Cel mai mult ne-au atras atenţia cele din categoria dishes in a pot (preparte la oală), din care am ales să mâncăm ficăţei de pui, la care am adăugat şi o salată bulgărească.

Aceasta din urmă are în compoziţie cam aceleaşi ingrediente ca cea cu acelaşi nume, de la Carrefour, dar aspectul este complet diferit, ingredientele nefiind amestecate, ci prezentate separat: roşiile şi castraveţii tăiaţi felii, iar alături, ardei copţi şi brânza, o singură bucată. Salata aceasta este imensă, singură poate sătura o persoană obişnuită mai puţin înfometată. În plus, bulgarii o servesc pe post de antreu. Noi am păstrat din ea şi pentru felul principal comandat.

Când acesta a fost adus, am rămas surprinşi de aspect, chiar dacă văzusem fotografia în meniu. Porţiile fuseseră preparate fiecare în câte o oală de lut, cu capac, de dimensiuni tocmai potrivite. Cum abia fuseseră scoase din cuptor, am aşteptat să se mai răcească şi apoi am gustat. Ei bine, era un deliciu! Ficăţeii erau preparaţi cu caşcaval şi bucăţele de cartofi, usturoi şi alte mirodenii. Evident, am adăugat şi o bere locală draft, ca să alunece mâncarea mai bine. Şi-acum, când povestesc, îmi lasă gura apă!

Am încheiat cu desertul: eu o porţie de clătite cu miere, soţia o îngheţată.

Să nu vă închipuiţi că totul s-a petrecut rapid, aşa cum am povestit aici, nu, nicidecum! Am mâncat şi am băut pe-ndelete, cu pauze, în care am mai discutat şi cu patronul. La un moment dat, am văzut într-un colţ, agăţată pe perete, fotografia unui fotbalist. Figura mi-era cunoscută, dar nu-mi mai aduceam aminte cine era. Mi-a împrospătat memoria patronul localului, fan al echipei Levski Spartak (corespondentul echipei Dinamo, de la noi). Era Asparuhov, de care mi-aduceam aminte când, copil fiind, văzusem primul campionat mondial de fotbal transmis la noi, cel din Marea Britanie.

Asparuhov a murit în plină glorie, într-un accident de maşină. 

Nu mai lungesc vorba, ca să nu vă plictisesc. După vreo două ore petrecute în cârciuma Hagi Mincio, am cerut şi nota de plată. Cât credeţi că a costat totul? Ei bine, două salate imense, două porţii de ficăţei de pui la oală, o porţie de clătite (preparate exact ca la noi), una de îngheţată şi cinci halbe de bere, au costat 33 de leva! Am lăsat 40, fără nicio urmă de ezitare.

La plecare, patronul ne-a dat şi două sticle de 0,5 litri cu apă plată. Să le aveţi la hotel, ne-a spus el şi ne-a poftit să venim şi altă dată.

Doar dorinţa de a mai încerca şi alte locaţii ne-a făcut să nu revenim, dar, cu siguranţă, o vom face la următoarea vizită în Velico Tîrnovo.

Ceea ce vă invit şi pe voi să faceţi. Vă asigur că nu veţi regreta!

P.S. După ce am terminat de scris, din curiozitate, am dat un search pe google. Iată ce am găsit aici.

Nightflight to ... Lisbon

Drumul spre şi prin Portugalia

Printr-o împrejurare pe care nu e cazul să o povestesc aici, m-am ales cu două bilete dus-întors, pe orice rută operată de compania Blue Air.  

După ceva timp în care am făcut diverse investigaţii, am hotărât ca biletele să le folosim pentru un sejur în Portugalia. La acestă decizie au contribuit decisiv două argumente. Primul este distanţa foarte mare. Deşi sunt un fan al călătoriilor cu autoturismul, de acasă până la Lisbona sunt vreo 3800 km, distanţă care îţi cam taie cheful de plimbare cu maşina. În al doilea rând, Portugalia era printre puţinele ţări din Europa unde nu ajunsesem.

Aşa că, după ce am stabilit în mare cam ce vrem să vedem, am căutat cursele pentru datele de plecare şi întoarcere şi am luat legătura cu compania Blue Air, de la care am primit prompt, pe e-mail biletele de călătorie. Pentru a pleca, mai rămăsese doar să facem rezervările la hoteluri, lista obiectivelor de vizitat şi, bineînţeles, bagajele.

Cu câteva zile înainte de plecare, am făcut check-in-ul online, care este util, dacă nu vreţi să plătiţi 5 € de persoană la check-in-ul la ghişeu. Acum, nu prea am înţeles rostul acestuia, de vreme ce oricum trebuie să te prezinţi la ghişeu, dar oricum, nu mi-a luat decât 1 minut să-l fac şi încă unul să imprim formularele. La check-in-ul online, se alocă automat şi aleator un loc, dar această alocare nu se respectă, la check-in-ul la ghişeu făcându-se alocarea finală, astfel că, dacă nu sosiţi ultimii şi la ghişeu daţi de o persoană amabilă, puteţi să-i cereţi acesteia să vă aloce locuri alăturate, dacă sunteţi mai mulţi, sau locuri mai în faţă, mai în spate, sau la mijloc, sau un loc la fereastră, dacă vă place să priviţi afară, sau spre culoar, dacă vă este frică. Apropo de frică, nu trebuie să vă ruşinaţi şi nici să încercaţi să ascundeţi frica de zbor cu avionul, pentru că oricum nu veţi reuşi. De altfel, majoritatea personelor au această frică şi, de obicei, ea creşte cu vârsta. Pentru a o contracara, puteţi încerca diferite metode, cum ar fi ce a unei pastile de extraveral, dar cea mai sigură este următoarea: daţi repede pe gât conţinutul unei sticle din acelea de 50 ml cu whisky, efectul este garantat. Dacă îl cumpăraţi chiar din avion, la Blue Air costă 5 €, dar măcar merită, că e Chivas Regal, vechi de 12 ani. Puteţi să cumpăraţi aşa ceva (alte mărci, sau alte tării) şi din magazinul cu vânzare în euro, de după poarta de control, dar nu vă recomand. Să mă explic. Dacă în privinţa companiei Blue Air nu am nimic să le reproşez, în schimb aeroportul Băneasa arată precum o autogară dintr-un orăşel din fundul ţării. În schimb, preţurile sunt, ca să folosesc o expresie la modă, de-a dreptul nesimţite. O simplă cafea costă 5 lei, iar la automatul de după punctul de control, o sticlă de apă minerală de 0,5 litri costă 7 lei. Nu mai dau alte exemple, dar cei care au ajuns pe-aici ştiu despre ce vorbesc. Pe cei care nu au ajuns încă, dar vor ajunge în viitor, îi sfătuiesc să evite pe cât posibil să contribuie la umflarea buzunarelor unor escroci.

Despre control, ce să zic! Cei de la control au devenit "umani", lăsând unii copii să treacă cu sticle cu apă, încălcând astfel grav regulementele în vigoare. Tipic românesc!

Cam la aceeaşi oră la care pleca avionul Blue Air-ului spre Lisabona, mai erau vreo două alte curse spre Spania şi Italia, ale Wizzair-ului. Nu am zburat niciodată cu o cursă a acestei companii şi nu cred că o s-o fac vreodată, pentru că acum am aflat de ce i se spune RATA Wizzair. Aşteptând îmbarcarea, într-un spaţiu cu totul insuficient pentru cele câteva sute de pasageri, ne-am amuzat cu nişte copilaşi simpatici, a căror mămică (din Moldova) ne spune la un moment dat, în timp ce-şi strunea cei doi copii:

Mă scuzaţi, dar mă duc să mă aşez la coadă, că vreau să ocup un loc mai bun. Nu veniţi şi dumneavoastră?

Crezând că e la primul zbor cu avionul şi nu ştie, îi spun că nu e cazul să se înghesuie la coadă, pentru că locurile le-au fost deja alocate la check-in. 

A, nu se ţine cont, şi data trecută a fost la fel, zice ea, locurile sunt pe apucate.

Pentru un scurt moment m-a trecut un fior rece. Din fericire, tot moldoveanca mă linişteşte, întrebându-mă:

Mergeţi în Spania, nu?.

Ah, nu, răsuflu uşurat, noi mergem în Portugalia.

Adică, noi mergem cu Blue Air-ul românesc, nu cu Wizzair-ul. Între timp, am auzit şi de la alţii lucruri asemănătoare. Tipic românesc, deşi compania este maghiară!

Dacă la ducere avionul a fost complet plin, 171 de pasageri (majoritatea moldoveni de peste Prut, care se întorceau la muncă) plus doi infanţi, adică atât de mici că nu ocupă un loc, împărţindu-l cu însoţitorul, la revenire acesta a fost mai gol, dar tot avea aproximativ 150 de pasageri. 

La decolarea din Lisabona, avionul face o buclă de 180 de grade exact deasupra oraşului iluminat ca un pom de Crăciun, iar podul Vasco da Gama, mărginit de două rânduri de luminiţe, se distinge clar pe fondul întunecat al apelor râului Tagus. Mai târziu, pe măsură ce înaintăm spre est, o urmă palidă de lumină începe să crescă şi la un moment dat, dacă nu te-a furat somnul, poţi vedea răsăritul soarelui din avionul ce zboară cu peste 800 km/h, la o altitudine de aproximativ 10.000 m, peste plafonul de nori albi şi pufoşi. Din păcate, condiţiile nu mi-au permis să fac prea multe fotografii, aşa că m-am mulţumit cu imaginile păstrate în memorie.

Dar să explic titlul review-ului. 

Cursa Blue Air spre Lisbona pleacă exact la miezul nopţii şi ajunge, după un zbor de vreo patru ore, la ora 2 dimineaţa, ora locală. După o pauză de trei sferturi de oră (dacă nu are întârziere), exact cât să-şi tragă sufletul piloţii şi să "adape motoarele", avionul porneşte înapoi, aterizând pe "frumosul şi primitorul" aeroport Băneasa, pe la ora 9 dimineaţa. Acest sistem dă posibilitatea companiei să reducă cheltuielile de aeroport la minim, fără a afecta însă standardele impuse de autoritatea aeronautică. De pe aeroportul din Lisabona, între miezul nopţii şi şase dimineaţa nu decolează decât cursa spre Bucureşti şi nu aterizează niciun alt avion şi, ca urmare, toate magazinele, restaurantele şi birourile sunt închise.

Pentru pasageri este totuşi puţin cam neplăcut.

Ca să ajungem de la Piteşti la aeroport, am folosit maşina personală, pe care am lăsat-o la parcarea pe termen lung a unei firme din Otopeni, Park & Fly. Tot firma a asigurat şi transportul până la Băneasa. La întoarcere, i-am sunat, au venit imediat, mi-am recuperat maşina şi am pornit spre casă, nu înainte de a constata că parcarea era complet plină, deşi are câteva sute de locuri, semn că afacerea merge bine. Erau acolo maşini cu numere din toate judeţele.

Pentru că în Portugalia hotărâsem să mergem prin mai multe locuri, am decis să închiriem o maşină. Lucru destul de complicat, pentru că e greu să alegi o variantă dintre toate ofertele destul de asemănătoare. Cei interesaţi ştiu că există destule firme, să le zicem de brokeraj, care intermediază între client şi firmele locale de rent a car. Evident, fiecare are un site pe internet şi toate se laudă cu calitatea serviciilor oferite. Greu să alegi. Vreme de o lună am tot căutat, comparat şi tatonat. Până la urmă, am încheiat afacerea cu firma Traveljigsaw, unul dintre cei mai cunoscuţi operatori internaţionali din domeniu.

Prima surpriză plăcută în acest caz a fost site-ul în limba română. Nu că nu m-aş descurca în alte limbi, dar alta e când ţi se vorbeşte în limba maternă, nu? De fapt, lucrurile s-au întâmplat astfel: am introdus datele, am obţinut o listă de oferte şi am cerut o cotaţie la cea care mă interesa (e un buton Cere Cotatie la fiecare ofertă). Cotaţia vine automat pe e-mail şi cuprinde toate condiţiile eventualei tranzacţii. Eu cerusem cotaţia de vreo două săptămâni, dar nu mă hotărâsem încă, pentru că mai aveam şi alte variante. Într-o zi, mă pomenesc cu un telefon de la firmă. Tânărul care mă sunase îmi spune:

Aţi cerut o cotaţie la noi. Mai sunteţi interesat?

În principiu, da, îi răspund.

Atunci, vă facem o nouă ofertă: o reducere de 10% faţă de cotaţie, sau, la preţul din cotaţie, o maşină de categorie superioară.

Eu cerusem cotaţia pentru o maşină din clasa mini, adică un Peugeot 107 sau similar. Categoria superioară este cea de economy, mai exact, mi se oferea un Seat Ibiza sau echivalent. Ca să mă convingă, tânărul supralicitează:

Şi aveţi şi clauza de returnare integrală a sumei, în caz de renunţare cu până la două zile înainte de termenul de închiriere.

Ei, cu asta m-a convins, pentru că aşa ceva, la închirierea de maşini, nu prea se întâmplă. Am zis Da, la care tânărul, care-mi vorbea de la sediul firmei, din Londra, trece deja la acţiune şi începe să-mi ceară datele. Când ajunge la cele legate de card (obligatoriu de credit, nu se acceptă cele de debit), îl opresc şi-i spun politicos că aceste date (nu-mi ceruse totuşi pin-ul) nu i le pot da prin telefon. La fel de politicos, tânărul îmi spune că acestă procedură este cea curentă, dar pentru că înţelege suspiciunile şi sensibilităţile românilor, acceptă să-mi trimită oferta pe e-mail. Zis şi făcut. Primesc oferta, plătesc şi primesc (tot pe e-mail) voucherul cu care trebuie să mă prezint la aeroport, ca să ridic maşina, de la firma locală Guerin.

OK. am rezolvat-o şi pe asta.

Singura mică problemă era că puteam ridica maşina doar la ora 6 dimineaţa, iar noi am aterizat la ora două. Ei, dar ce mai contează câteva ore petrecute pe scaunele unei cafenele (închise, ca toate celelalte), până la ivirea zorilor ... Eram în Lisabona, urma să-mi iau maşina şi să pornesc în descoperirea unor noi locuri.

Dimineaţa, lucrurile au mers foarte bine. Pentru că optasem pentru varianta zero excess şi plătisem întreaga sumă în avans, nu mi s-a blocat de pe card decât suma de 100 €, pentru benzină, ea urmând a fi debloctă la returnarea maşinii cu rezervorul plin, aşa cum a fost ridicată. În plus, am mai plătit 33 €, asigurarea opţională pentru daune la roţi şi geamuri, care nu sunt incluse în asigurrea de bază. 

După câteva formalităţi, mi s-a dat cheia şi am fost trimis la parcarea de unde trebuia să ridic maşina. Tânărul de acolo îmi aduce în locul Seatului, un Fiat Punto (echivlent), cu 80000 km la bord şi ceva zgârieturi pe bare şi portiere. Când îl întreb de vesta reflectorizantă (care este, alături de triunghi, obligatorie în Portugalia), zice că e în torpedou şi dă să-l deschidă. Surpriză: nu se deschidea!

Oarecum descumpănit, mă întreabă:

Vreţi neapărat maşina aceasta?

Nicidecum, mi-e indiferent ce maşină îmi daţi, numai să meargă, îi răspund.

Se scuză, dă un telefon şi dispare pentru 5 minute, după care revine cu o altă maşină şi cu noile acte completate, gata doar să le semnez. De data asta, maşina este un Renault Clio, aproape nou (8000 km) şi fără nicio zgârietură. Are chiar şi GPS integrat în bord (sistem TomTom), dar nu are şi cardul cu hărţile, pentru că nu optasem pentru aşa ceva, preferând să vin cu GPS-ul de acasă.

Ne-am urcat în maşină şi am plecat spre oraş, care este foarte aproape. Pentru că check-in-ul la hotelul din Cascais, unde urma să stăm două zile se făcea după ora 14, am decis ca până atunci să dăm o raită prin centrul Lisabonei.

Cu această ocazie am luat contact pentru prima dată cu traficul şi şoferii portughezi. Ei bine, m-am adaptat rapid, pentru că e ca la noi. Oricine are experienţa circulaţiei cu maşina prin Bucureşti, sau prin oricare oraş mare de la noi, se va adapta foarte uşor la circulaţia în Portugalia. Acelaşi trafic aglomerat, aceleaşi claxoane, flash-uri, treceri pe galben la limită, sau chiar pe roşu, forţări de intersecţii fără prioritate, blocări, ce mai, tot tacâmul, inclusiv înjurăturile de rigoare. Ce e drept, nu am văzut pe nimeni dându-se jos din maşină şi ameninţând alţi participanţi la trafic cu bâta de baseball sau cu pistolul.

În schimb, nu este nicio asemănare între noi şi portughezi în privinţa infrastructurii. În localităţi, toate intersecţiile cu trafic important au fost prevăzute cu sens giratoriu, rezolvându-se astfel multe probleme. Parcarea maşinilor se face numai în locuri marcate, deşi am mai văzut, e drept, foarte rar, maşini parcate pe trotuar, sau în locuri interzise. Mai des am văzut însă maşini cu roţile blocate, sau ridicate de unde fuseseră lăsate şi mulţi agenţi, înarmaţi cu carnete pentru amenzi. Lisbona dispune şi de numeroase parcări subterane.

Reţeaua de autostrăzi este foarte dezvoltată, acestea fiind foarte bine întreţinute. Limita de viteză maximă este 120 km/h, nerespectată însă de mulţi dintre şoferii portughezi. Cea mai cunoscută este autostrada A1, Lisbona-Porto, de aproximativ 320 km. Nu am văzut să fi dispărut gardul de protecţie de-a lungul autostrăzilor nicăieri. Deci, totuşi se poate şi la meridionali ...

În Portugalia se plăteşte o taxă anuală (sau pe durate mai scurte) de drumuri, echivalentul rovinietei noastre, iar unele autostrăzi se plătesc, cu sistemul folosit şi în Spania, Franţa, Italia şi alte ţări (la intrare se ia un tichet, iar la ieşire, în baza acestuia, se plăteşte o sumă). De exemplu, pe A1, de la Lisbona la Porto, costă aproape 20 €. La plată, nu folosiţi în niciun caz intrarea numită Via Verde, marcată cu un "V" de culoare alb pe fond verde, este calea de trecere pentru cei cu sistem de plată electronică montat pe maşină. Folosirea acestei ieşiri fără un astfel de sistem este considerată infracţiune şi se sancţionează cu amendă. 

Din toamna lui 2010, pentru că sunt în criză, portughezii au introdus plata şi pe unele din autostrăzile la care nu se plătea, în principal pe cele de pe coasta de vest. Probabil din motive de economie, nu au instalat puncte de plată, ci aceasta se face numai electronic, ceea ce complică destul de mult viaţa turiştilor veniţi cu maşina personală, sau de închiriat. Autostrăzile cu acest sistem de plată sunt semnalizate, dar trebuie să fiţi foarte atenţi, pentru că, odată intraţi, nu vă mai puteţi întoarce. Pentru cei interesaţi, site-ul unde se pot informa este visitportugal.com. Utilă este şi informaţia de pe wikipedia.

Eu am circulat şi pe autostrăzi şi pe şoselele naţionale, parcurgând aproximativ 1000 km şi am constatat că nu numai autostrăzile sunt foarte bune, dar şi celelalte căi rutiere, foarte bine semnalizate şi fără gropi în asfalt. În plus, am constatat că pe drumurile naţionale, şoferii portughezi respectă mult mai mult regulile, în special cele legate de limita de viteză, decât o fac românii la noi acasă.

Am observat că în oraşe, foarte multe străzi nu sunt asfaltate, ci pavate cu piatră cubică. La noi, până acum câţiva ani în Bucureşti mai rămăsese o singură arteră principală astfel pavată şi unii se văietau de mama focului pe nişte forumuri că le clănţăne dinţii-n gură când merg pe-acolo cu 80 la oră. 

În Lisabona, trotuarele sunt de regulă pavate, iar bordurile sunt vechi, din granit, dar nu s-a gândit nimeni să le schimbe cu unele din beton, aduse din China. Mă şi întreb, oare, cum or fi ajuns portughezii în criză, că nu par a avea "imaginaţia" noastră?

În concluzie, ca să nu lungesc prea mult vorba, pentru cei care doresc să ajungă în Portugalia şi să circule cu maşina pe-acolo, ideile ar fi următoarele (valabile, în cea mai mare parte şi în alte situaţii):

- mergeţi fără reţineri cu Blue Air, mai ales dacă faceţi o rezervare din timp, de exemplu, de-acum pentru 2012, la preţul de 15 € pe segment;

- dacă veniţi din provincie, folosiţi cu încredere serviciile parcării pe termen lung de la Park & Fly; are şi aeroportul Otopeni una, dar nu asigură transferul la Băneasa.

- dacă închiriaţi o maşină, folosiţi fără grijă serviciile Traveljigsaw, sunt de încredere (nu că alţii nu ar fi, dar v-am spus, ei au site în română şi birou românesc); tip: după ce cereţi o cotaţie, aşteptaţi să vă contacteze ei, poate vin cu o ofertă specială :)

- la modul în care se circulă în Portugalia, nicio asigurare nu e de prisos;

- atenţie unde parcaţi maşina; dacă aveţi ocazia, folosiţi parcările subterane, aici maşina e în siguranţă şi plata se face la plecare; la parcarea pe stradă, plata se face în avans, la parcometrele automate instalate din loc în loc şi trebuie să estimaţi exact timpul de staţionare, pentru a nu plăti în plus, dar nici să nu ieşiţi din intervalul orar plătit;

- informaţi-vă din timp care sunt autostrăzile cu plată electronică pe care intenţionaţi să circulaţi şi alegeţi modalitatea de plată, din variantele indicate pe site-ul recomandat mai sus.

- pentru autostrăzile cu plată clasică, păstraţi cu grijă tichetul de intrare, altfel, dacă l-aţi pierdut, va trebui să plătiţi o sumă corespunzătoare întregii autostrăzi, chiar dacă aţi mers doar câţiva kilometri pe ea.

Boa viagem!