sâmbătă, 29 martie 2014

Belém, cel mai frumos cartier al Lisabonei

Au trecut aproape trei ani de când am fost acolo și abia acum mi-am găsit timp să scriu ceva despre acest minunat loc. Dar, deși au trecut aproape trei ani, amintirile îmi sunt încă vii și de fiecare dată când ceva îmi aduce aminte de acele locuri, ele izbucnesc cu putere din străfundurile memoriei, de parcă totul s-ar fi petrecut ieri.
Dacă ajungeți în Lisabona, rezervați-vă cel puțin o zi ca să descoperiți acest cartier (în opinia mea subiectivă, cel mai frumos din Lisabona) și măcar încă una pentru a-i vizita muzeele.
În cele ce urmează, am să vă conduc în descoperirea cartierului, așa cum am făcut eu, într-o zi de început de septembrie a anului 2011. În continuare, aici am să vă povestesc despre Belém fără a descrie muzeele care pot fi vizitate aici și despre care sper să vă povestesc în curând.
În prima zi, am ajuns în Belém călătorind pe platforma descoperită a unui autobuz turistic.
Ca în orice oraș care se respectă și are pretenții de oraș turistic și în Lisabona puteți face plimbări cu autobuze de tip hop on-hop off. Lisabona are două firme de acest tip, Yellow Bus (cu autobuze galbene) și Gray Line (cu autobuze roșii), operată de Cityrama. Ambele firme operează și în alte orașe portugheze și oferă și alte tipuri și mijloace de transport. Noi am mers cu autobuzele roșii, pentru că am luat biletele direct de la hotel, dar ambele firme au trasee aproape identice și punctul de plecare (stația principală) este comun: Praça do Marquês de Pombal. Traseul vestic de la Gray Line este numit chiar Linia Belém și pe acesta am ajuns și noi în acest loc minunat. Am plecat din Piața Marchizului de Pombal, am coborât pe Avenida da Liberdade până la malul fluviului Tejo, în Praça do Comércio, după care am urmat malul drept al fluviului, pe Avenida 24 de Julho și apoi pe Avenida da India, până la capătul vestic al cartierului Belém, unde am coborât în Jardim da Torre de Belém.
Primul lucru asupra căruia ne-a căzut privirea după ce am coborât din busul turistic și după ce ne-am desprins-o de imaginea uriașului Ponte 25 Abril, a fost o machetă la scară 1:1 a unui hidroavion. Era Monumentul dedicat lui Gago Coutinho și Sacadura Cabral și realizării deosebite a acestora, prima traversare aeriană a Atlanticului de Sud între Portugalia și Brazilia. Performanța a fost realizată de cei doi aviatori portughezi în 1922, ei zburând cale de peste 8300 km, între Lisabona și Rio de Janeiro, făcând 8 escale și folosind trei avioane (de același tip).
Nu am zăbovit însă prea mult lângă monumentul amplasat chiar în zona de unde a avut loc decolarea, pentru că privirile ne-au fost atrase irezistibil de Torre de Belém. Turnul cu secțiune pătrată, înalt de 30 m, își arată toată splendoarea dată de decorațiile manueline, chiar pe malul fluviului Tejo, unde se înalță încă de la începutul secolului al XVI-lea.
Contra a 5 € (și gratis, duminica până la ora 14), turnul se poate vizita, atât la exterior, cât, mai ales în interior, dar aici nu mi-am propus să vă povestesc despre ce se poate vizita în muzeele din Belém, așa că mergem mai departe, ceva mai la vest, dar tot pe malul fluviului, unde se află Forte do Bom Sucesso, un fort din secolul al XVIII-lea. Dacă sunteți amator de chestii militare, sau nostalgic după zilele de instrucție petrecute în armată, aici e locul unde trebuie să vă opriți, pentru că Fortul Bunului Succes adăpostește în prezent Museu do Combatente (Muzeul Combatanților). Dar chiar și dacă nu vă pasionează armele și chestiile militare, tot merită să-l vizitați, veți descoperi lucruri interesante.
Alături de Forte do Bom Sucesso, în 1992 a fost ridicat Memorial aos Combatentes da Guerra do Ultramar (Memorialul Combatanților în Războiul de Peste Mări). Dacă aveți noroc, puteți asista la ceremonialul schimbării gărzii, în fața acestui memorial, dar chiar dacă nu aveți timp să așteptați, vă puteți mulțumi să-i admirați pe soldații de gardă aici și să priviți flacăra eternă ce pâlpâie în bătaia vântului.
Noi am avut noroc și am prins schimbarea gărzii, după care ne-am întors spre est, de-a lungul țărmului. La câteva sute de metri distanță, un alt obiectiv, pe care îl observasem deja din busul turistic, aștepta să-l vizităm: Padrão dos Descobrimentos (Monumentul descoperirilor). Ca o paranteză, padrão nu înseamnă literalmente monument, termenul desemnând de fapt o cruce din piatră, cu stema Portugaliei, care se amplasa în locurile nou descoperite, de către navigatorii portughezi, pentru a marca faptul că acele descoperiri aparțineau Portugaliei.
Construit după planurile unui mai vechi monument, din 1940, care fiind din materiale perisabile, nu a rezistat timpului, Monumentul Descoperirilor este un omagiu adus tuturor navigatorilor, cunoscuți, sau al căror nume s-a pierdut în negura timpului și care au făcut ca lumea veche să devină mai largă, mult mai largă … El a fost inaugurat în 1960, la împlinirea a 500 de ani de la moartea celei mai importante figuri din epoca timpurie a descoperirilor, Infante Dom Henrique de Avis, cunoscut și ca Dom Henrique Navigatorul.
Monumentul, înalt de 52 de metri are forma provei unei caravele ce despică valurile, în căutarea lumilor noi. În față, în picioare, cu privirea scrutând zările spre sud, este reprezentat Dom Henrique Navigatorul. De o parte și de alta, în spatele său, pe cele două margini ale provei, stau câte 16 personaje, reprezentând navigatori, exploratori, cartografi, artiști, misionari, fiecare cu contribuția sa la realizările din Epoca Marilor Descoperiri. Numele acestora și poziția fiecăruia pe laturile monumentului se pot vedea în fotografiile de aici.
Pe latura nordică a monumentului, pe pavajul pieței de acolo, este reprezentată o Roză a vânturilor (Rosa dos Ventos), la care s-au folosit bucăți de marmură de diferite culori. Diametrul rozei este de 50 m, iar în mijlocul acesteia este reprezentat un mapamond, cu lățimea de 14 m.
Întreaga lucrare din piață este un dar din partea Republicii Africa de Sud, drept recunoștință pentru contribuția adusă de navigatorii portughezi la descoperirea de noi ținuturi, în special de Bartolomeu Diaz, cel care a descoperit Cabo da Boa Esperança (Capul Bunei Speranțe).
Renovarea din 1985 a Monumentului Descoperirilor a permis accesul publicului în balconul monumentului, de unde se poate admira întreaga zonă, dar și roza vânturilor.
Așa că, ajunși acolo, e păcat să nu urcați, pentru a admira panorama. Iar apoi, coborâți și traversți pe latura nordică a străzii, unde se află Centro Cultural de Belém, un complex ce include o sală de spectacole și congrese, săli de întâlnire și un spațiu expozițional de 7.000 m². Din 2007, aici se găsește și Colecção Berardo, o colecție de artă estimată la peste 300 de milioane de euro și administrată de Fundação de Arte Moderna e Contemporanea și care, cu siguranță merită a fi vizitată.
Centrul cultural din Belém este situat între două străzi paralele cu malul fluviului Tejo: la sud, Avenida Índia, iar la nord, Rua Bartolomeu Dias. Între aceleași străzi, pe latura de est a Centrului cultural, se află Praça do Império, o piață imensă, cu o suprafață de 3 hectare, din care jumătate este ocupată de un frumos parc, cu chiparoși și măslini.
La nordul pieței, pe cealaltă parte a străzii Bartolomeu Dias, se află bijuteria Belémului, Mosteiro dos Jerónimos. Construită în stil manuelin, a fost inclusă pe lista UNESCO în 1983, împreună cu turnul Belém și se întinde pe o suprafață foarte mare. Sunt trei structuri care fac parte din mănăstire, dar o parte din acestea au căpătat alte destinații. Cea mai mare structură, construcția vestică, de formă dreptunghiulară, cu o curte interioară foarte largă, adăpostea cândva chiliile călugărilor. În prezent, destinația este cu totul alta. Latura sudică adăpostește Museu Nacional de Arqueologia (Muzeul Național de Arheologie), fondat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Pe laturile vestică și nordică se află Museu de Marinha (Muzeul de Marină), despre care vă voi povesti în curând. Latura estică adăpostește Biblioteca Central da Marinha (Biblioteca Centrală a Marinei). Alăturată acesteia, se află Igreja de Santa Maria, biserica parohială a mănăstirii. Aspectul bisericii, atât la exterior, dar și în interior, îți taie răsuflarea, stilul manuelin, varianta locală a stilului gotic, atingând aici perfecțiunea. Imediat după intrare, în stânga, respectiv în dreapta, se găsesc sarcofagele în care-și dorm somnul de veci navigatorul Vasco da Gama şi poetul Luis de Camoes.
La nordul bisericii se află o a treia construcție, de formă pătrată, de asemenea cu o curte interioară foarte frumoasă și cu colonade decorate cu dantelării minunate.
Dar să nu zăbovim prea mult aici, pentru că mai sunt și alte lucruri de văzut. La est de Mănăstirea Ieronimilor, se află Jardim do Museu Agrícola Tropical, o grădină botanică cu plante tropicale. În dreptul acesteia, chiar la stradă, se află Pastéis de Belém, o patiserie celebră, unicul loc unde se pot mânca celebrele pastéis de nata, secretul rețetei acestora fiind păstrat cu sfințenie, încă din 1837. Patiseria este foarte mare și servește nu numai produse de patiserie, dar chiar și gustări și pizza, precum și o mare varietate de dulciuri, prăjituri și diverse băuturi, inclusiv bere.
Merită să vă opriți aici, mai ales că prețurile, în ciuda faimei mondiale a localului, sunt rezonabile. Puteți să luați produsele cumpărate ”la pachet”, sau și mai bine, puteți lua loc la o masă și să vă trageți sufletul savurând celebrele produse. Până vine comanda, puteți ”arunca un ochi” prin ferestrele dispuse în anumite locuri, la modul cum angajații patiseriei pregătesc produsele ce urmează a fi scoase la vânzare.
Cu foamea astâmpărată, puteți continua spre est, nu înainte de a trece strada, pentru o plimbare prin Jardim Vasco da Gama și apoi prin Jardim da Praça Afonso de Albuquerque, dominată în mijlocul său de coloana având în vârf statuia lui Afonso de Albuquerque, guvernator al Indiei portugheze între 1509-1515.
Pe aceeași parte a străzii Belém cu Pastéis de Belém, se află Palácio Nacional de Belém, reședința oficială a monarhilor portughezi de-a lungul timpului, iar în prezent reședința oficială a președintelui Portugaliei. În clădirea din stânga, cum privești spre intrare, își are sediul Museu da Presidencia da República.
În marginea estică a Palatului Național din Belém se află Museu Nacional dos Coches (Muzeul Național al Caleștilor), un loc minunat unde puteți încheia o zi minunată, de plimbare și vizită în Belém. Dar despre ce poate fi văzut aici, am să vă povestesc cu alt prilej.
Am să mai spun că, tot în Belém mai sunt și alte muzee, dintre care trebuie amintit Museu da Electricidade, situat la vreo 200 m est de Muzeul Național al Caleștilor, chiar pe malul fluviului Tejo, în clădirea în care a funcționat vechea centrală electrică din Belém.
Și închei, îndemnându-vă încă o dată ca, în cazul că ajungeți la Lisabona, să vă rezervați suficient timp pentru vizitarea cartierului Belém, pentru că aveți ce vedea și nu veți regreta timpul petrecut aici …
Vizită plăcută!















































luni, 17 martie 2014

Atelierul Brâncuşi, un colţ de Românie în inima Parisului

Atelierul lui Brâncuşi se află în Paris la est de Forum des Halles, venind pe strada Rambuteau, chiar lângă staţia de metrou Rambuteau (linia 11), în arondismentul 4. 
Mai exact, se găseşte chiar în piaţa George Pompidou, unde se găseşte şi oribila clădire ce adăposteşte Centrul Pompidou, sediu, printre altele, al Muzeului Național de Artă Modernă (Musée National d'Art Moderne), unde eu personal nu am remarcat mare lucru de valoare, singurele chestii de reţinut fiind cele pe care le prezint în fotografiile ataşate. 
Atelierul Brâncuşi are un program de vizitare mai ciudat: între orele 14-18, cu excepţia zilelor de marţi şi 1 Mai, când este închis. Intrarea este liberă. 
Am găsit un text care mi-a plăcut mult, drept pentru care l-am tradus şi îl prezint aici. 
Textul este tradus şi adaptat din franceză de pe saitul Trivago de unde, între timp, a fost șters: Sculptorul român Constantin Brâncuşi a făcut, cum spune legenda, drumul de la Bucuresti la Paris, pe jos, şi a găsit, probabil, că o astfel de călătorie nu merita a fi făcută şi în sens invers, astfel încât el a fost unul dintre mulţii artişti care, veniţi să studieze Paris, şi-au încheiat viaţa lor acolo. A murit în 1957, la mai mult de o jumătate de secol după sosirea sa. 
Artistul a fost recunoscător ţării sale de adopţie, lăsând statului francez conţinutul atelierului său, cu condiţia ca acesta să fie menţinut ca atare, o dorinţă care a putut fi atinsă prin instalarea în curtea Beaubourg a atelierului Brâncuşi, unde lucrările au fost puse cu grijă înapoi aşa cum au fost (atelierul se afla într-o clădire care a fost demolată, n. tr.). 
Această clădire modestă, aproape dispare în umbra edificiului gigantic al lui Piano şi Rogers (Centrul Pompidou, n. tr.), dar merită vizitată, mai ales că intrarea este liberă. 
Atelierul Brâncuşi este, de fapt, un "scrin". 
Clădirea este modernă şi simplă şi este aproape invizibilă la marginea pieţei Beaubourg (actualmente Piaţa Georges Pompidou, n. tr.) atât de animate, nu atrage deloc atenţia şi nici mulţi vizitatori. În timp ce o mulţime de oameni se înghesuie să meargă la Muzeul Naţional de Artă Modernă, doar o mână de curioşi vin să vadă această anexă insolită din Beaubourg. 
Clădirea este de fapt o cochilie, care îţi permite să te învârţi în jurul celor patru camere reconstituite ale atelierului, văzând conţinutul acestora prin ferestrele mari, care au înlocuit pereţii exteriori, vizitatorul având astfel o imagine de ansamblu a atelierului, fiind foarte aproape de anumite lucrări şi la doar câţiva metri mai departe de altele. 
El poate regreta, în mod evident, că nu poate să intre în atelierul în sine, dar densitatea de lucrări, până la treizeci într-o cameră, şi fragilitatea multora dintre ele (există multe mulaje), fac această precauţie foarte legitimă. 
Primele două camere sunt cele mai bogate. 
Aceste două camere, luminate de o fereastră mare ca în studioul oricărui mare artist, sunt invadate de lucrări de Brâncuşi, inclusiv cele mai spectaculoase. Există o mulţime de Le grand coq (Cocoşul mare, n. tr.), în care pasărea este redusă la o serie de trepte, simbolizând creasta şi mai multe Oiseau dans l'espace (Pasăre în spaţiu, n. tr.), pasărea reducându-se la o formă geometrică evocând o aripă de avion, un pic cam ternă în versiunile în ipsos, dar superbă în versiunea sa în bronz aurit. 
Portretele variază de la foarte figurativul Cap de copil adormit (1908), o lucrare de tinereţe de un clasicism care ar face dificilă atribuirea lui Brâncuşi fără context, la aproape abstracta Principesa X, redusă la două sfere, simbolizând sânii si o formă lansată, simbolizând gâtul şi capul, forme în care un spirit deplasat ar putea vedea cu uşurinţă un sex masculin şi cele două accesorii inseparabile, trecând pe la stilizata Domnişoară Pogany, unde tânara este redusă la trăsăturile esenţiale, exact cât trebuie pentru a recunoaşte o femeie a vremii, un minimalism eficient atât de caracteristic al sculptorului. 
Proiectul pentru fântâna lui Narcis (1910-13) este foarte reprezentativ pentru această linie, se vede o formă aplecându-se, congelată în ipsos cum au fost locuitorii din Pompei surprinşi de moarte, şi se recunoaşte uşor atitudinea celui în onoarea căruia s-a inventat termenul "narcisism", în timp ce Le baiser (Sărutul, n. tr.) (1923-25) uneşte într-un singur bloc de calcar capetele celor doi îndrăgostiţi, care sunt unul, buze şi capete, statuia este simplă şi frumoasă, simbol mişcător al uniunii perfecte a două fiinţe. 
Soclurile sunt ele însele opere de artă, lemn sculptat, şi ilustrând gândirea artistului, care considera soclul ca parte integrantă a operei sale, într-un demers care prefigurează o întreagă reflecţie pe care au avut-o mulţi artişti din secolul al XX-lea, desacralizând statuia prin plasarea pe sol sau integrând-o în peretele unui muzeu. Prezentarea de ansamblu este cea dorită de Brâncuşi, ceea ce face din acest atelier un fel de meta-operă, o anticipare a instalaţiilor care au făcut furori în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, un alt atelier de artist dispărut, croatul Ivan Mestrovic, fiind de altfel prezentat, de asemenea, ca o operă, în cea mai importantă manifestare de artă contemporană, prestigioasa Documenta 11 în Kassel, în 2002, ca un ecou îndepărtat al unei idei care era aceea a lui Brancusi în 1957. 
Celelalte două camere sunt mult mai utilitare. 
Atelierul 3 este locul unde lucra, prin urmare se văd multe instrumente şi lucrări neterminate, o nicovală a fost spartă de violenţa loviturilor de ciocan aplicate, un mare disc de piatră este soclul pe care artistul plasa lucrările sale monumentale înainte de a le prelucra cu instrumente agăţate cu un sistem de scripeţi şi lanţuri, acesta fiind un fel de detaliu din care ne dăm seama că sculptura este o muncă fizică, mai ales pentru lucrări de mari dimensiuni. 
Atelierul 4 este o rezervă, unde există alte versiuni de lucrări majore deja văzute în primele două camere şi de asemenea o statuie monumentală din lemn, evident africanizantă, amintind că Brâncuşi a fost, ca şi Picasso, impresionat de descoperirea artelor care nu erau încă numite "primare" la începutul secolului al XX-lea şi care i-au dat, fără îndoială calea stilizării, pe care a împins-o apoi până la limita logicii şi a abstractizării. 
Atelierul Brâncuşi merită să fie vizitat. 
Arhitectul genovez Renzo Piano a construit la reconstituire un "scrin" discret, dar elegant, aşa cum a gândit el atelierul lui Constantin Brâncuşi, vizitatorii putând astfel să se învârtă în jurul celor patru piese pline de lucrări şi să aprecieze dispunerea spaţială dorită de sculptorul român. 
Lucrările prezentate sunt în majoritate mulaje, versiuni mai puţin flatante ca cele de bronz aurit, dar ele reprezintă un eşantion foarte semnificativ din producţia artistului şi ne oferă o bună imagine de ansamblu a operei sale de la începutul figurativ până la abstractizare, trecând prin capodoperele sale cu curbe stilizate.
Pentru vizitarea Atelierului Brâncuşi: 
- parvis de Beaubourg (Piaţa Georges Pompidou) 
- Metro Rambuteau (linia 11) sau Les Halles (liniile 4,14, RER A, B, D), sau Hôtel de Ville (linia 1) 
- bus; 21,29,38,47,58,69,70,72,74,75,76,81,85,96 
- zilnic, în afară de marţi: 14:00 - 18:00
- intrarea gratuită

Oribila clădire a Centrului Pompidou, unde se găseşte, printre altele şi Muzeul Naţional de Artă Modernă
Pictură din Muzeul naţional de Artă Modernă
Menage a trois, sculptură din Muzeul Naţional de artă Modernă
 Vedere de pe Centre Pompidou, unde se urcă pe scările din tuburile care se văd pe exteriorul clădirii, din fotografia anterioară. În prim plan se vede biserica Saint-Merri şi, mai departe, turnurile de la Notre Dame. Între clădirea Centrului Pompidou, de unde este făcută fotografia şi biserica Saint-Merri se află fântâna Stravinski, a cărei frumuseţe contrastează evident cu urâţenia Centrului Pompidou
Vedere din Centrul Pompidou spre nord, către Basilique du Sacré Coeur, din Montmartre
Intrarea în micuţa clădire de pe strada Rambuteau, din colţul Centrului Pompidou, care adăposteşte Atelierul lui Brâncuşi
 Foca de la intrarea în muzeul atelier
 În dreapta, Coloana fără sfârşit şi imediat mai la stânga, în centrul imaginii, Pasărea în văzduh
O vedere de ansamblu. În stânga, în prim-plan, Cap de femeie, chiar în mijloc, Vrăjitoarea, iar în colţ, Marii cocoşi. La dreapta, la perete, unde este şi un tablou, se disting Tors de adolescent, Sărutul şi Muză adormită.
Vedere de ansamblu
  O imagine în care se evidenţiază în fundal Foca şi două variante de Pasărea în văzduh. Se remarcă, de asemenea, diferitele socluri, ele în sine opere de artă.
 Vedere de ansamblu, cu Marii cocoşi în fundal
 Imagine de ansamblu. Pe fotoliul din lemn, Începutul lumii.
O altă imagine de ansamblu a atelierului, în care, în fundal, aurită, se vede Principesa X
Detaliu din atelier, în care se văd două variante de Începutul lumii, una aurită, cealaltă metalică, Principesa X şi, la dreapta, mai multe variante la Domnisoara Pogany.
Leda. În mitologia greacă a fost o fată sedusă de Zeus, care pentru aceasta s-a transformat în lebădă.