luni, 30 mai 2011

În vizită la Palatul Parlamentului

Sâmbăta trecută am însoţit un grup de studenţi străini, într-o scurtă vizită în Bucureşti. Studenţii, veniţi din Austria, Portugalia, Polonia, Bulgaria şi Lituania pentru nişte cursuri în cadrul unui program european, şi-au manifestat dorinţa de a vizita Palatul Parlamentului. Ca urmare, s-au făcut toate demersurile oficiale pentru o vizită planificată. Pentru cei interesaţi, informaţiile necesare vizitării se găsesc pe site-ul Centrului Internaţional de Conferinţe.
Pentru mine, este cu totul de neînţeles de ce această activitate turistică, de vizitare a Palatului Parlamentului a fost încredinţată acestui organism numit Centrul Internaţional de Conferinţe, care are ca principală activitate, una cu totul diferită, aşa cum îi spune şi numele. Mai ales că, de cea privind vizitarea Palatului Parlamentului se ocupă prost. Să mă explic.
În primul rând, nu există nicio indicaţie, nici pe site-ul menţionat mai sus, nici la faţa locului, privind locul de acces.
Aşa că, cine nu ştie, merge din aproape în aproape, întrebând pe la porţile de acces, până când ajunge unde trebuie. Este vorba de intrarea de pe latura de nord, unde este şi o parcare destul de mare.
Parcarea de la intrarea de p latura de nord a Parlamentului
De cum am intrat aici, ne-a întâmpinat imagine dezolantă: spaţii verzi total neîngrijie, iarba uscată ca pe mirişte, şanţuri săpate şi lăsate să le astupe ploile, ronduri de flori năpădite de bălării şi coşuri de gunoi pline ochi, negolite probabil de luni întregi, devreme ce gunoaiele zac de jur-împrejur.
Iarba verde de acasă ...

Un rond de flori de câmp de pe plaiurile mioritice ...

 Curat ... murdar!
O lecţie de ecologie românească ...
Ne apropiem de intrare şi constat că şi aici nu a catadicsit nimeni să adune gunoaiele, dar asta nu mă mai miră, din moment că însăşi clădirea prezintă serioase urme de degradare prematură. Mi-am adus aminte de spaţiul din jurul Parlamentului Ungariei şi încă o dată m-am ruşinat că sunt român.







Sunt mai multe uşi de acces, dar nu e clar pe care trebuie să intrăm. O aleg pe cea pe care ies nişte persoane. E o uşă glisantă, care se deschide când aproape te izbeşti de ea. Intrăm într-un "no man's land" cu miros greu de tutun (e şi o scrumieră acolo, în jurul căreia s-au adunat câţiva "amploaiaţi" plictisiţi). Cea de-a doua uşă glisantă nu se deschide deloc, noroc că înainte să mă izbesc de ea, în ultimul moment văd pe cineva ieşind pe o uşă laterală, pe care este lipită o hârtie pe care scrie "push". Noroc şi că ştiu ceva engleză...
În sfârşit, ajungem în holul de intrare. Aici, e o adevărată debandadă. Sunt două cozi imense, al căror rost aveam să-l pricep mai târziu. Una era cu cei care intrau, cealaltă cu cei care ieşeau.

În dreapta, o "baracă", pe care scrie Info Desk. Nu e nimeni, dar mă apropii să citesc informaţiile.

Între timp, apare un tinerel plin de importanţă, căruia îi explic motivul prezenţei mele acolo. Se uită pe listă, scrie un bileţel şi mă trimite cu el să plătesc biletele de intrare.
- Unde? întreb.
- Acolo. îmi răspunde, arătând cu capul, într-o direcţie incertă.
- La coada aia?
- Da şi dispare rapid.
Mă aşez la coadă şi după câteva minute apare din nou.
- V-am dat un ghid în limba română. îmi spune sec.
- Perfect, vom pierde de două ori mai mult timp, pentru ca să fac eu traducerea. De ce nu-mi daţi un ghid de engleză?
- Pentru că aţi cerut ghid de limba română.
După ce răsfoieşte nişte hârtii, se corectează.
- De fapt, nu aţi precizat limba, aşa că v-am dat de română pentru că aveţi şi patru studenţi români.
- Păi atunci, daţi-mi un ghid de lituaniană, că de-ăştia am cinci.
- Nu e cazul să fiţi ironic! mă apostrofează tânărul, aruncându-mi o privire mustrătoare. Încerc să rezolv problema. şi dispare din nou.
Revine rapid şi-mi aruncă din mers: 
- V-am dat ghid de engleză.
Între timp, coada s-a redus la jumătate. Apare şi ghida.
- Daţi-mi biletele şi să intrăm. zice.
- Nu le-am luat, încă stau la coadă.
- Păi nu aici, coada asta e la altceva
- Atunci, de unde iau biletele?
- De la casă.
- Care casă? întreb, având în minte o scenă din celebrele momente ale lui Caragiale...
- Din magazinul de suveniruri
- Păi nu scrie nicăieri, că acolo este casa! De fapt, nu scrie nici că e magazin de suveniruri, dar măcar asta se vede...
- Da, nu scrie, dar de-acolo se iau biletele de intrare.
Deşi scrie "Centrul internaţional de Conferinţe",
acolo este magazinul de suveniruri şi ... casa de bilete!
Mă duc să iau biletele, 13 lei de persoană, cu reducere pentru studenţi. Auzind-o pe una dintre studentele românce, doamna de la casă spune:
- Studenţii români au gratuitate.
- Tânărul care ne-a trimis aici nu ştie?
- Ba da, mergeţi să vă modifice pe hârtia pe care v-a dat-o.
Peste tot pe unde am fost în Europa, nu se face niciun fel de discriminare între cetăţenii ţării respective şi cei din restul ţărilor Uniunii Europene. La noi, da!
În sfârşit, am cumpărat biletele. Pentru că la casa de marcat nu se poate anula biletul odată plătit, cei patru studenţi români au recuperat doar preţul a trei bilete.
- Asta e, bine că nu am plătit patru bilete ... spune unul dintre ei, obişnuit deja cu vorba românească Merge şi-aşa...
Un student polonez mă întreabă unde e toaleta. Întreb şi eu şi aflu că în holul de intrare nu e toaletă (!!!), dar că este pe traseu. Ghida mă asigură că va face o oprire şi la acest obiectiv :))
Cum vizitasem Palatul Parlamentului anul trecut, pe un traseu extins, de Ziua porţilor deschise, eu am renunţat să mai dau 35 de lei şi să-l mai vizitez din nou.
Aşteptând în hol, la un moment dat acesta s-a golit, prilej să dau un tur de informare. La bar, o sticlă de 0,5 litri de Fanta costă 7,07 lei. Evident, lumea lasă 8 lei. Toate produsele au preţuri de felul ăsta. Probabil barmanul, bugetar, are salariul mic şi s-au gândit să-i ofere posibilitatea să-şi mai rotunjească veniturile.
Constat cu surprindere că vizitatorii lasă la intrare actul de identitate, primind în schimb un ecuson.
- Le opriţi actele de identitate? îl întreb pe unul dintre gardieni.
- Nu numai asta, dar îi băgăm şi în baza de date
- Dar e ilegal!
- Să ne dea în judecată!

... Fără comentarii... Cui nu-i convine, să nu intre, nu? Ce atâta democraţie? !
Cât am aşteptat, au venit destul de multe persoane, care nu au putut intra, pentru că nu aveau programare. Am înţeles că era o zi de excepţie, de obicei se poate intra şi fără programare. Programul de vizită era doar între 10 şi 14 (deşi pe site scrie între 10 şi 16).
Mi-a fost de ajuns, nu cred că mai calc curând pe-aici.
Pour la bonne bouche, o imagine de final,
cu geamul spart al uşii de la intrare.

Mi-am adus aminte din nou de Parlamentul de la Budapesta. Şi de cel de la Berlin, sau Copenhaga. Ce diferenţă...
Da, dar al nostru e mai mare, nu? Cel mai mare!


luni, 16 mai 2011

Malaga Tradicional

Aşa cum spuneam în postarea anterioară despre Malaga, pentru fiecare dintre cele trei zile "alocate" vizitării oraşului, am stabilit un traseu, aşa cum ne era recomandat într-o broşură luată de la Officina de Turismo, din Plaza de la Marina.
În cea de-a doua zi, am ales să parcurgem traseul Malaga Tradicional, un traseu pe străzile oraşului vechi, pe care l-am completat cu vizitarea Castelului Gibralfaro, obiectiv rămas din ziua precedentă şi cu o plimbare pe Avenida Principal.
Străzile oraşului vechi, înguste, foarte curate, pardosite cu dale de piatră şi străjuite de vechi clădiri, bine întreţinute, cu arhitectura tradiţională, au un farmec aparte şi-ţi dau o senzaţie de încremenire, de parcă timpul a stat în loc. Puţine locuri mi-au mai dat această senzaţie (orăşelele din Istria croată, de exemplu), deşi am fost în numeroase locuri în care atmosfera timpurilor străvechi a fost reconstituită.
Din Torremolinos, am venit cu autobuzul, tot la Subestación de Autobuses de Muelle de Heredia, terminalul pentru liniile suburbane, de pe Paseo de Antonio Machado, lângă port, de unde, traversând Plaza de la Marina, am ajuns în Plaza del Marqués de Larios.
Plaza del Marqués de Larios
Aici însă nu am pornit spre nord, pe Calle Marqués de Larios, cum făcusem în ziua precedentă.. Ne-am oprit mai întâi să admirăm mai de aproape statuia lui Manuel Domingo Larios, al doilea marchiz de Larios. Statuia de bronz, plasată aici în 1899, este opera sculptorului Mariano Benlliure şi constituie un omagiu adus marchizului Larios, care a avut o contribuţie esenţială în proiectarea şi construirea străzii Larios. Statuia stă pe un soclu de marmură, pe care scrie: A Don Manuel Domingo Larios i Marques de Larios, Malaga agradecida (Lui Don Manuel Domingo Larios şi Marchiz de Larios, Malaga recunoscătoare). Pe soclu, o femeie care ţine un copil, simbolizează oraşul recunoscător Malaga.
Statuia Marchizului de Larios
Din acest punct, spre vest, porneşte Alamda Principal. Alameda, înseamnă în spaniolă alee, promenadă. Strada a fost creată în secolul al XVIII-lea, în locul unde, la acea vreme, dincolo de zidurile oraşului, se aflau nisipurile estuarului râului Guadalmedina.
Avenida Principal şi Statuia Marchizului de Larios

Ea a fost decorată cu  cu copaci aduşi din America şi, de-o parte şi de alta, s-au construit case somptuoase. Dintre acestea, sunt de remarcat Archivo Municipal şi Sede de Gobernación de la Junta de Andalucía (Sediul guvernării autonome a regiunii Andaluzia), ambele clădiri datând din secolul al XVIII-lea.
Avenida Principal. Vedere spre vest.
Pe Alameda Principal se găseşte şi staţia terminus a principalelor linii de autobuz urbane, iar strada este plină de florării care se întrec în a expune flori care mai de care mai frumoase.
Piaţade flori, de pe Avenida Principal

Am mers pe Promenada Principală, la umbra ficuşilor uriaşi, de peste 100 de ani, spre capătul de vest, de la Ponte Tetuan, dar până să ajungem acolo, am cotit spre nord, pe Calle Torregorda, o străduţă scurtă, care se termină în Calle de las Atarazanas, în dreptul pieţei Atarazanas, Mercado Atarazanas
Intrarea în piaţa Atarazanas

Atarazanas de origine arabă, înseamnă în spaniolă docuri, iar numele principalei pieţe de legume şi fructe din Malaga vine de la faptul că, într-adevăr, în acest loc, încă din perioada maură, se aflau nişte docuri. Culmea este că, din ele s-a şi păstrat o mică parte, datând din secolul al XIV-lea. Este vorba de portalul arcuit, sub formă de potcoavă, care a fost integrat în construcţia actuală a pieţei şi constituie intrarea dinspre sud.
O inscripţie gravată în arabă, pe exteriorul portalului - singurul păstrat - care astăzi serveşte drept intrare în Mercado Atarazanas, spune: Doar Dumnezeu cucereşte, slăvit fie numele Lui.
În secolul al XV-lea, când spaniolii au cucerit oraşul, clădirea a fost transformată mai întâi în mănăstire, de-a lungul timpului fiind folosită şi ca arsenal, spital, garnizoană şi scoală medicală. A sfârşit prin a fi transformată în piaţă alimentară
Am trecut şi noi prin piaţă, destul de puţin populată la acea oră matinală şi am constatat ordinea şi curăţenia, dar şi faptul că preţurile fructelor erau mai mici decât la noi. De exemplu, un kilogram de căpşuni costa 2 €. Cu preţul ăsta, în supermarketurile de la noi poţi cumpăra doar un sfert de kg. Nu am cumpărat nimic, pentru că eram sătui de fructele ce ni se dădeau din abundenţă la hotel, dar mi-a plăcut faptul că totul arăta civilizat şi preţurile tuturor produselor erau afişate pe tăbliţe negre, scrise mare cu creta. Se pare că spaniolii nu au preluat (aşa cum am făcut românii) stilul musulman, de a negocia orice preţ.
Standuri cu legume şi fructe în piaţa Atarazanas

La capătul nordic al pieţei se află un vitraliu de dimensiuni foarte mari, reprezentând diferite monumente din Malaga: Catedrala, muntele Gibralfaro, Fântâna celor Trei Graţii şi altele. 
Vitraliul din latura nordică a pieţei Atarazanas
O clădire cu arhitectură deosebită,
pe Calle Sagasta
Din colţul de nord-est al pieţei Atarazanas, unde iese în evidenţă o clădire îngustă, cu o arhitectură interesantă, am pornit pe o străduţă scurtă, Calle Sagasta, la capătul căreia am intrat în Plaza de Félix Sáenz, numită aşa după comerciantul care a construit aici Los Grandes Almacenes Félix Sáenz.
Plaza de Félix Sáenz

Clădirea este prima construită în Malaga în stil modernist, un amestec de stil mediteranean, cu elemente neo-baroce, de la începutul secolului al XX-lea şi a adăpostit un complex de magazine. În 2005, au început lucrări de transformare a ei într-un complex de apartamente, păstrându-i totuşi nealterat exteriorul.
Vedere din Plaza de Félix Sáenz,
de-a lungul străzii Puerta del Mar

Din păcate, până acum, construcţia nu a avansat foarte mult, astfel că, la data vizitei noastre, lucrările erau în plină desfăşurare şi clădirea era acoperită de schele şi de o plasă fină care-i ascundea faţada. Ne-am mulţumit să admirăm alte clădiri cu arhitectură frumoasă, din aceeaşi piaţă, de unde porneşte spre nord o străduţă îngustă, Calle San Juan, mărginită de clădiri înalte.
Vitrina unui magazin de antichităţi de pe strada San Juan

Ne oprim o clipă să admirăm câteva obiecte dintr-un magazin de antichităţi şi, la capătul străzii, ajungem într-o piaţetă dominată de Iglesia de San Juan, mai exact de turla acesteia. Biserica San Juan este una din cele patru biserici fondate în Malaga de Regii Catolici după Reconquista. Anul fondării sale este probabil 1486, stilul arhitectonic iniţial fiind, evident, cel al timpului, adică gotic cu elemente  mudejar, cu un singur naos. Turla a fos terminată în 1543.
Turla bisericii San Juan

De-a lungul timpului, biserica a suferit numeroase intervenţii: o extindere, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, reformarea de către Antonio Ramos, în 1760, cea care a dat actuala formă a bisericii, construirea capelei principale, în secolul al XIX-lea.
Latura vestică a bisericii San Juan

Elementul particular al bisericii este turla sa, un element spectaculos, din piatră, cu trei părţi suprapuse peste arcul de la intrare. După un cutremur de prin a doua jumătate a secolului al XVII-lea, turnul a fost refăcut de mai multe ori, pe parcursul secolului următor.
Latura nordică a bisericii San Juan

Se spune că interiorul bisericii este mult mai interesant decât exteriorul, dar din păcate, când am ajuns noi acolo, biserica era închisă. Aşa că, după ce am dat ocol bisericii şi am făcut câteva fotografii, ne-am îndreptat paşii, pe Calle Especería, spre o altă biserică, situată la cel mult 100 m distanţă, Iglesia del Santo Cristo de la Salud, pe care nu o vizitasem la interior cu o zi înainte,când trecusem prin Piaţa Constituţiei.
Altarul bisericii Iglesia del Santo Cristo de la Salud

De data asta, am putut intra, pentru a vedea o biserică surprinzătoare, cu o formă octogonală, fără nicio altă parte suplimentară.
Sculptura Santo Cristo de la Salud,
operă a lui Jose Micael y Alfaro, din 1633

Ne-am întors apoi spre vest, pe Calle de la Compañía, până în Plaza de San Ignacio, unde se află o altă biserică frumoasă, Iglesia del Sagrado Corazón.
Iglesia del Sagrado Corazón
 Această frumoasă biserică a fost construită în 1920, în stil neo-gotic, avându-l ca arhitect pe celebrul Fernando Guerrero Strachan, fiu al Malagăi, care s-a inspirat după catedralele din Toledo şi Burgos. Faţada are două turnuri, între care se află o frumoasă rozetă. Interiorul este clasic, cu un naos principal, pe laturile căruia se aliniază cele două naosuri laterale, deasupra cărora se află câte un balcon.
Iglesia del Sagrado Corazón. Interior
Altarul principal este şi el unul în stil gotic, cu două mari picturi laterale, reprezentându-i pe sfinţii martiri Ignacio şi Francisco.
Balconul unuia din naosurile lateale
Biserica este construită într-un spaţiu strâmt, astfel că, la exterior, nu poate fi văzută decât faţada, celelalte laturi fiind lipite de construcţiile alăturate.
Ieşim din biserică şi, din Calle de la Compañía, pornim spre nord, peCalle de los Mártires. La capătul acesteia, în Plaza de los Mártires, se găseşte Iglesia de los Santos Martires.
Iglesia de los Santos Martires

Biserica Sfinţilor Mucenici este una dintre cele patru biserici construite de Regii Catolici în perimetrul fortificat al oraşului, după cucerirea spaniolă în 1487. Ea a fost ridicată în memoria martirilor Ciriaco şi Paula, patronii oraşului.
Placa de ceramică de la intrarea în Biserica Sfinţilor Mucenici

Biserica a suferit mai multe transformări care au modificat stilul original gotic-mudejar, prezentând acum un stil rococo în toate elementele din secolul al XVIII-lea, dar se mai păstrează un turn Mudejar la exterior.
Iglesia de los Santos Martires. Interior
Cupola Bisericii Sfinţilor Mucenici

După vizitarea bisericii, al cărei interior este foarte frumos, nu ne-am abţinut să nu luăm loc la o masă de pe terasa cafenelei Pombo, chiar vizavi de intrarea în biserică. Am luat câte o cafea mare şi bună, având alături lapte condensat şi un croasant (2 € porţia), mângâiaţi de soarele călduţ, de început de februarie.

Cafe Pombo, din faţa Bisericii Sfinţilor Mucenici 
Reconfortaţi, am pornit apoi mai departe, pe străduţele înguste, pavate cu dale de piatră şi foarte curate, ale oraşului vechi, îndreptându-ne spre est, pe Calle Santa Lucia şi apoi pe Calle Granada, până în Plaza del Carbon. De fapt, aici, la confluenţa străzilor Granada, Sánchez Pastor şi Calderería, Plaza del Carbon formează o singură zonă urbană împreună cu pieţele vecine, Spinola şi Siglo.

Restaurantul Mariano, El Rincón del Artista
(Colţul Artistului), din Plaza del Carbon
Plaza del Carbon este considerată drept nodul central al centrului istoric, probabil şi pentru faptul că este situată practic în mijlocul acestuia.
Sediul Organizaţiei regionale a Patronatului din Turism,
din Plaza del Carbon
Din estul pieţei, am ieşit pe Calle Granada, ne-am aruncat o privire de-a lungul străzii Echegaray, pe care se află teatrul cu acelaşi nume, după care am făcut la stânga, pe Calle Méndez Núñez, unde, la câteva zeci de metri, se află o piaţă interesantă, Plaza de Uncibay, reamenajată prin 1989, pe baza proiectului a doi arhitecţi, Luis Ruiz de la Herran Bono şi Jose Fernandez Oyarzábal.
Plaza de Uncibay

Tot ei au proiectat şi obeliscul ce se ridică în mijlocul pieţei. Lângă obelisc se află două sculpturi cu teme mitologice: Rapto de Europa şi La Muerte de Acteón, opere ale sculptorului Jose Seguiri.
Obeliscul din Plaza de Uncibay
şi statuia Rapto de Europa

Numele pieţei vine de la un căpitan al armatei Regilor Catolici, care a luptat pentru cucerirea oraşului, căruia i-a devenit mai apoi guvernator. Şi aici se găseşte o clădire proiectată de Fernando Guerrero Strachan, arhitectul care şi-a pus o amprentă categorică asupra oraşului natal.
Sculptura Muerte de Acteón, din  Plaza de Uncibay
Din Plaza de Uncibay, am pornit spre nord, pe Calle de Cárcer, până la intersecţia acesteia cu Calle Álamos, pe care am pornit spre est. La vreo 100 m, am ajuns la Plaza de la Merced.
Plaza de la Merced

Această piaţă, de formă pătrată, aflată în cartierul cu acelaşi nume, este locul întâlnirilor de seară, dar şi locul de organizare a unor festivaluri şi a altor evenimente. Chiar în mijlocul pieţei, se înaltă un obelisc. Este Monumentul Torijos, dedicat generalului Torjos (José María de Torrijos y Uriarte) şi tovarăşilor săi, executaţi pe plajele oraşului Malaga, în 1831. Monumentul are la bază o criptă, unde se află rămăşiţele pământeşti ale generalului.
Obeliscul generalului Torijos
Din Plaza de la Merced, am pornit pe Calle Santa Ana, pentru a ajunge la ultimul obiectiv al traseului, El Castillo Gibralfaro. Până acolo, am ales traseul pe la sudul muntelui Gibralfaro, cel mai scurt, care trece mai întâi prin Túnel de la Alcazaba.
Tunelul Alcazaba

Acest tunel, inaugurat în 1999, este o continuare a străzii Santa Ana, care trece pe sub muntele Gibralfaro exact printre Alcazaba şi Castillo Gibralfaro, făcând astfel legătura dintre cartierul La Merced, în nord şi Ensanche Centro şi La Malagueta, în sud. Tunelul are ceva mai mult de 180 m lungime, fiind accesibil atât traficului rutier, cât şi celui pietonal. Am ieşit, un pic ameţiţi de zgomotul motoarelor, amplificat de efectul reverberator al spaţiului închis şi imediat în stânga, am dat de scările ce duc spre Castillo Gibralfaro
Scările spre castelul Gibralfaro

Aceste scări se transformă repede într-o cărare care merge mai întâi paralel cu Coracha, pasajul fortificat, cu ziduri de apărare pe ambele părţi, în zig-zag, care leagă Alcazaba de castelul Gibralfaro, după care trece pe sub zidurile castelului, până la parcarea de la intrare, aflată în estul acestuia.

Apropo de Coracha, chiar dacă luaţi un bilet combinat, de la Alcazaba la Gibralfaro nu puteţi trece prin Coracha, deoarece accesul pe aici este interzis vizitatorilor şi va trebui să faceţi acelaşi drum pe care l-am făcut şi noi. Să nu vă pară rău totuşi, pentru că, în ciuda efortului fizic depus la urcare, traseul în sine merită făcut, pentru că el parcurge o frumoasă zonă cu vegetaţie mediteraneană şi de aici aveţi o splendidă perspectivă spre port şi, pe măsură ce urcaţi, asupra întregului oraş.



La un moment dat, ajunşi în dreptul castelului, puteţi să vă opriţi la punctul de belvedere special amenajat, pentru a privi în linişte minunata privelişte.


Urmează încă un pic de efort şi se ajunge la intrare. Accesul este permis pe baza unui bilet, (2,10 € de persoană), ce se poate achiziţiona de la un automat.


Apoi, sunteţi liberi să vă organizaţi vizitarea cum doriţi, dar sfatul meu este să parcurgeţi zidurile de apărare pe toată lungimea lor, în sensul acelor de ceasornic, începând chiar de la intrare şi să lăsaţi la sfârşit obiectivele din interior.
Castelul Gibralfaro este o fortăreaţă construită de arabi în secolul al XIV-lea în scopul apărării castelului Alcazaba, devenit vulnerabil odată cu apariţia artileriei. Construcţia s-a făcut pe un vechi sit fenician, unde se găsea şi un far, de unde derivă şi numele cetăţii: jabal şi faruh înseamnă în arabă munte, respectiv far.
Imediat de la intrarea străjuită de un tun din perioada medievală, se urcă în Torre Mirador, turnul de veghe ce constituie cel mai înalt punct al cetăţii.
Platforma de a Torre Mirador
 Aici, o platformă largă ne permite să admirăm splendida privelişte ce se desfăşoară la picioarele muntelui. La sud, ne atrage privirile cartierul Malagueta, dominat de Plaza de toros, arena coridelor şi, mai departe portul şi Mediterana scăldate în soare.

Mergem apoi pe ziduri, până la locul unde se aflau cuptoarele de pâine şi ajungem apoi pe latura estică.

De aici, unde se afla poarta originală, vedem ca-n palmă tot centrul istoric. În prim plan, chiar sub ziduri, începe Coracha, ducând la Alcazaba, dincolo de care, clădirea aflată în construcţie, cu acoperiş albastru, este Palacio de la Aduana. Mai departe se vede Plaza de la Marina, după care, La Equitativa, căreia însă nu- putem distinge ouăle (vezi Malaga Monumental). Mai la dreapta, în plan îndepărtat, dincolo de Guadalmedina, se zăreşe clădirea cubică şi ţuguiată, sediul central al Poştei. De partea cealaltă a râului, mai aproape, se desfăşoară oraşul vechi şi, în prim plan, imaginea este dominată, bineînţeles, de Catedrala din Malaga, a cărei măreţie o putem înţelege complet, abia acum, văzând-o de la distanţă.
Continuăm plimbarea pe ziduri şi ajungem la Torre Blanca, Turnul Alb, care nu este alb, ci cărămiziu şi din care putem admira aceeaşi privelişte a oraşului vechi şi, în plus, cartierele nordice. Parcurgem apoi toată latura nordică a zidurilor de apărare, trecând pe la Torre Garita şi încheiem turul la Torre Norte. Splendidă plimbare, splendidă panoramă!.

Coborâm în curtea interioară, care este mult mai simplă decât Alcazaba, unde treci dintr-un patio în altul şi dintr-o grădină în alta. Aici, în mijloc se află o clădire, fosta pulberărie, în care acum este Centro de Interpretación, o expoziţie cu planuri şi obiecte care reflectă viaţa în castel a garnizoanei militare din 1487, anul încorporării Malagăi în regatul spaniol, până în 1925, când un decret regal a dispus trecerea castelului în patrimoniul oraşului, pentru a fi utilizat de către populaţie.
Fosta pulberărie, acum Centro de Interpretación
Aşa s-a sfârşit cel de-al doilea traseu de vizitare a oraşului Malaga.
Am coborât în oraşul vechi, ameţiţi de imaginile percutante, luminate de soarele strălucitor al Mediteranei, imagini care îmi revin şi acum în minte şi care mă fac să-mi doresc să revin.