Constat că, tot mai des, Ministerul Educației folosește în comunicatele și documentele oficiale, un cuvânt inventat de cineva cu nu prea multe cunoștințe de limba română și preluat de alții la fel de „culți”.
Este vorba de cuvântul letric.
Ultima dată când am citit acest cuvânt, a fost în comunicatul ministerului sus-numit privitor la așa-zisa debirocratizare din învățământ:
„[...]portofoliul profesorului conține, în format digital sau/și letric, doar planificările calendaristice anuale ale materiei[...]”
Să nu vă mire atunci când căutați în dicționar (în oricare dintre ele) că nu găsiți nimic, pentru că acest cuvânt NU EXISTĂ!
Totuși, întrebându-l pe atotștiutorul Google, acesta are un răspuns. Găsim diverse pagini pe Internet unde se încearcă explicarea cuvântului.
Iată ce citim aici (https://despretot.info/):
„Letric este termenul utilizat pentru a descrie formatul unui document.Un document în format letric este acel document imprimat (listat) pe un suport de hârtie.Datorită utilizării pe scară largă a documentelor în format electronic (acesta devenind un standard de la sine înţeles ), este necesar uneori a se specifica faptul că, un document este în format letric, adică imprimat (listat) pe suport fizic de hârtie.”
Dincolo de faptul că, pentru a descrie „formatul” unui document, avem alte posibilități, adică, în loc de letric putem zice, foarte bine: tipărit, imprimat, printat și altele, termenul letric, cu acest sens, este o adevărată catastrofă lingvistică.
De ce? Simplu: ne dăm seama că acest cuvânt vine de la franțuzescul lettre, cu sensul de literă sau scrisoare (preluat în Evul Mediu și în engleză - letter - cu aceleași două sensuri), având ca origine cuvântul latin littera - literă a alfabetului, litterae, la plural - epistolă, literatură.
Cu alte cuvinte, litera e literă, scrisoarea e scrisoare, indiferent dacă ele sunt scrise pe hârtie, papirus, suport textil, plastic sau au o existență virtuală, digitalizată, în memoria unui calculator.
Rezultă clar, că acest cuvânt nu putea fi inventat decât de cineva având cunoștințe precare de limba română, la fel ca cei care l-au preluat și-l folosesc din ce în ce mai des.
Paradoxul este că el este folosit într-o instituție ce presupune cultură, ba mai mult decât atât, este obligată prin lege să folosească limba română literară!
Este clar că nu este cazul Ministerului Educației!
Este vorba de cuvântul letric.
Ultima dată când am citit acest cuvânt, a fost în comunicatul ministerului sus-numit privitor la așa-zisa debirocratizare din învățământ:
„[...]portofoliul profesorului conține, în format digital sau/și letric, doar planificările calendaristice anuale ale materiei[...]”
Să nu vă mire atunci când căutați în dicționar (în oricare dintre ele) că nu găsiți nimic, pentru că acest cuvânt NU EXISTĂ!
Totuși, întrebându-l pe atotștiutorul Google, acesta are un răspuns. Găsim diverse pagini pe Internet unde se încearcă explicarea cuvântului.
Iată ce citim aici (https://despretot.info/):
„Letric este termenul utilizat pentru a descrie formatul unui document.Un document în format letric este acel document imprimat (listat) pe un suport de hârtie.Datorită utilizării pe scară largă a documentelor în format electronic (acesta devenind un standard de la sine înţeles ), este necesar uneori a se specifica faptul că, un document este în format letric, adică imprimat (listat) pe suport fizic de hârtie.”
Dincolo de faptul că, pentru a descrie „formatul” unui document, avem alte posibilități, adică, în loc de letric putem zice, foarte bine: tipărit, imprimat, printat și altele, termenul letric, cu acest sens, este o adevărată catastrofă lingvistică.
De ce? Simplu: ne dăm seama că acest cuvânt vine de la franțuzescul lettre, cu sensul de literă sau scrisoare (preluat în Evul Mediu și în engleză - letter - cu aceleași două sensuri), având ca origine cuvântul latin littera - literă a alfabetului, litterae, la plural - epistolă, literatură.
Cu alte cuvinte, litera e literă, scrisoarea e scrisoare, indiferent dacă ele sunt scrise pe hârtie, papirus, suport textil, plastic sau au o existență virtuală, digitalizată, în memoria unui calculator.
Rezultă clar, că acest cuvânt nu putea fi inventat decât de cineva având cunoștințe precare de limba română, la fel ca cei care l-au preluat și-l folosesc din ce în ce mai des.
Paradoxul este că el este folosit într-o instituție ce presupune cultură, ba mai mult decât atât, este obligată prin lege să folosească limba română literară!
Este clar că nu este cazul Ministerului Educației!
