Într-un gest devenit firesc de ceva timp, acum câteva minute, am luat din coşul de fructe de pe masa din bucătărie ... o portocală.
Simţind mirosul ei, brusc mi-au năvălit în minte, într-un amalgam iniţial neclar, o mulţime de amintiri ...
...
Încet-încet, ele s-au limpezit şi s-au ordonat ca într-un album.
Era o vreme când portocale mâncam doar de sărbători, câteva numai.
Era vremea copilăriei şi-mi aduc aminte cum până şi curăţatul de coajă al portocalei era un adevărat ritual. Din când în când, din coaja strânsă între degete ţâşnea un mic jet de lichid, care împrăştia în jur un miros asociat întotdeauna cu sărbătorile de iarnă. Odată curăţată portocala, urma un alt ritual, cel al mâncatului. Mai întâi ciuguleam partea albă, apoi desfăceam portocala în felii, pe care le mâncam pe-ndelete, pentru ca miracolul să ţină cât mai mult.
Atât, o portocală pe zi, în zilele din jurul Anului Nou.
Pentru că atunci nu aveam Crăciun şi nu venea Moş Crăciun.
Portocalele ni le aducea unu', Moş Gerilă, de care nu mai ştiu decât că m-am speriat foarte tare când l-am văzut prima dată, aveam doar trei ani şi nimeni nu-mi povestise de moşul cu barbă şi plete albe, îmbrăcat într-un costum roşu, purtând în spate un sac plin de cadouri pentru copiii cuminţi. Sau poate nu-mi mai aduc eu aminte.
De Rudolf însă nu mi-a povestit nimeni niciodată, cu siguranţă, l-am descoperit singur, când copiii mei ajunseseră la rândul lor la vremea poveştilor.
La vremea copilăriei mele, sfârşitul anilor '50 şi anii '60, lumea se ferea încă să vorbească despre obiceiurile creştine, până şi bunica, cea mai credincioasă femeie din câte am cunoscut (nu vreau să spun bigotă, termenul ăsta are şi o conotaţie peiorativă) se ferea să ne spună prea multe.
Abia când am descoperit în podul casei bunicilor un manual de religie de-al tatălui meu, am mai aflat şi eu "amănunte". Asta, printre altele, pentru că manualul cu pricina era unul foarte frumos. Ca un abecedar. Cu desene colorate, cu poveşti scurte, nu plictisitoare, pe înţelesul copiilor, nu într-un limbaj arhaic, abscons, ca cele din manualele de-acum.
În schimb, propaganda ateistă lucra eficient. Nu ni se spunea să nu mergem la biserică, nici vorbă, subiectul nici nu era amintit, eram doar invitaţi la altceva, foarte atrăgător. Erau specialişti, nu glumă, ştiau şi ei de tentaţia fructului interzis ...
La vremea când copiii ar fi trebuit să meargă la biserică, la împărtăşanie, sau cu colindul, noi, "pionierii dragi ai patriei" mergeam la activităţile pioniereşti: şezători, focuri de tabără, spectacole şi tot ce putea atrage mai mult un copil, mai puţin interesat, fireşte, să stea în fumul înecăcios de lumânare din biserică şi să asculte cum cântă popa pe nas un cântec din care, oricum nu înţelegea nimic.
Încetul cu încetul, de prin adolescenţă, farmecul portocalei a început să dispară. Altele erau acum gusturile şi plăcerile: o ţigară, o vodcă (sau votcă, după cum se scrie mai nou), mă rog, ştiţi ce vreau să spun.
A urmat apoi o perioadă, după '85, când portocala a devenit articol de lux (nu că până atunci era hrana săracului), pentru a o procura, trebuia ori să stai la o coadă imensă, ori să ai o "relaţie" la Alimentara, sau la un restaurant, mă rog, prin comerţul socialist, ca să ţi se dea "de sub tejghea". Şi asta, evident, numai în jurul sărbătorilor de iarnă (tot nu aveam Crăciun).
De banane, smochine şi curmale, nici nu mai vorbesc, aproape le uitasem gustul.
Şi a venit decembrie '89.
Cu tot ce a însemnat acea perioadă ... şi cu portocale!
Prin ianuarie '90 am reuşit să cumpăr şi nişte banane.
Ajuns acasă, fiul meu cel mic, născut în '87, la un an după cel mare, exclamă încântat: aaa, uite castraveţi galbeni!
Era prima dată când copiii mei vedeau banane! A fost şi prima dată când, după multă vreme, nici nu mai îmi aminteam de când, mi-au dat lacrimile!
...
Am păstrat portocala mult timp fără s-o desfac, mirosind-o ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată un astfel de fruct. Într-un târziu, după ce toate amintirile mi s-au derulat în minte, am desfăcut-o şi am mâncat-o, respectând întocmai ritualul din copilărie.
Un fruct ca multe altele, nu? Acum, portocala a căzut în dizgraţie. Se mănâncă mandarine, clementine, pomelo şi mai ştiu eu ce alte năsociri derivate din portocală.
Da, dar câte amintiri poartă cu sine banalul fruct ... şi câţi dintre noi nu şi-l pot încă permite ...
Mulţumesc bunului Dumnezeu că a făcut ca pentru copiii mei, portocala să fie un fruct banal.
Şi un gând pios pentru cei care, în decembrie '89, au crezut sincer că acest lucru este posibil, deşi n-au mai apucat să-l vadă realizat.
