Malaga Picassiana

Al treilea traseu pe care l-am parcurs în Malaga şi pe care vi-l propun să-l parcurgeţi şi voi când ajungeţi în acest frumos oraş este traseul prin Malaga lui Picasso.

De fapt, totul în Malaga este strâns legat de Picaso, devreme ce oraşul este locul unde celebrul artist s-a născut şi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.

Pablo Picasso (http://ro.wikipedia.org/wiki/Pablo_Picasso) s-a născut la Malaga în 1881 şi la vârsta de 14 ani, s-a mutat împreună cu familia la Barcelona. De atunci, viaţa l-a purtat în multe locuri şi ce este interesant este că, deşi a trăit aproape 92 de ani, artistul nu a mai revenit niciodată în Malaga. Cu toate acestea, oraşul şi-a pus amprenta asupra personalităţii artistului într-un mod de netăgăduit. Aşa că este normal ca autorităţile oraşului, cele care se ocupă de turism, să propună vizitatorilor şi un traseu pe urmele marelui artist.

Îată acest traseu, mai exect versiunea puţin modificată, parcursă de mine.

De data aceasta, am venit de dimineaţă din Torremolinos cu trenul şi am coborât la staţia terminus, Malaga Centro Alameda, situată pe malul drept al râului Guadalmedina, la podul Tetuan, de unde, de cealaltă parte a râului, începe Alameda Principal. Noi am ales pentru început să rămânem pe malul drept al râului şi am pornit spre nord, de-a lungul acestuia. Pe drum, ne-am oprit la două biserici. Prima dintre acestea este Basílica de la Esperanza (Biserica Speranţei), o biserică construită recent, în 1988, cu o arhitectură foarte interesantă şi situată pe Calle San Jacinto, chiar în dreptul podului peste Guadalmedina.

Basílica de la Esperanza, văzută de pe Calle Hilera

Basílica de la Esperanza,
văzută de pe Paseo de Santo Domingo

Cea de-a doua este Iglesia de Santo Domingo, situată şi ea pe malul râului, în dreptul podului Santo Domingo. Biserica, declarată monument istoric în 1998, făcea parte dintr-o veche mănăstire dominicană, construită în 1489 de către regii catolici şi care acum nu mai există.

Iglesia de Santo Domingo

Podul Santo Domingo este numit popular Podul germanilor, datorită faptului că el este, conform celor înscrise pe o placă montată pe pod, rezultatul gratitudinii Germaniei faţă de oraşul Malaga: "Germania a donat acest pod oraşului Malaga, drept recunoştinţă pentru ajutorul eroic acordat de locuitorii oraşului marinarilor navei de război Gneisenau, pe cale de a se scufunda."

Incidentul s-a petrecut la 18 decembrie 1900, când fregata germană Gneisenau a lovit digul portului, din cauza furtunii. Mulţi locuitori ai oraşului au sărit în apă pentru a salva marinarii germani, fapt ce i-a costat viaţa pe unii dintre ei. Acest fapt i-a adus oraşului titlul de cel mai ospitalier, titlu înscris şi pe blazonul oraşului.

Noi am mai mers puţin spre nord şi am trecut pe celălalt mal al rîului pe un alt pod metalic pietonal, Puente de la Trinidad.

Puente de la Trinidad

Imediat în stânga, se află El Museo de Artes y Costumbres Populares, cunoscut şi sub numele de Museo Unicaja de Artes Populares, un muzeu etnografic, deschis în octombrie 1976, în Mesón de la Victoria, un vechi han, datând din secolul al XVII-lea. Muzeul prezintă viaţa rurală şi urbană din oraşul şi provincia Malaga. De asemenea, deţine şi arhivele publice ale fundaţiei Unicaja, cuprinzând o colecţie de reviste literare şi ziare din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Râul Guadalmedina

De pe malul Guadalmedinei, am pornit pe Calle Especería, spre est şi am ajuns în Plaza de la Constitución. Aici, aşa cum am povestit anterior, în postarea Malaga Monumental, se află Antigua Escuela de Bellas Artes (Vechea Şcoală de Arte Frumoase), unde a fost profesor de desen tatăl lui Pablo Picasso, Don José Ruiz y Blasco. Picasso nu a urmat cursurile acestei şcoli, dar ea este un loc unde celebrul artist şi-a petrecut mult timp şi de unde, cu siguranţă, a învăţat multe dintre secretele picturii.

Din frumoasa piaţă, primul reper picassian, ne îndreptăm spre un alt loc marcat de personalitatea artistului, Plaza de la Merced.

Plaza de la Merced, latura nordică

Pe latura de nord a acesteia, se întinde, lungă de peste 50 de metri, o clădire cu patru etaje, în capătul vestic al căreia se găseşte Fundación Picasso Museo - Casa Natal.

Fundación Picasso Museo - Casa Natal

Muzeul organizat în casa unde s-a născut pictorul nu este ceva spectaculos, aşa că am renunţat să-l mai vizităm, având alte obiective mai importante de văzut. De altfel, nici părerile vizitatorilor exprimate pe tripadvisor.com nu ne-au îndemnat la o vizită, ele fiind mai degrabă lipsite de orice entuziasm în ceea ce priveşte vizitarea acestui muzeu. Citez: if you have time to kill, why not go inside since it's cheap, but really it's nothing special.

ÎnCasa natală a lui Picasso funcţionează şi Institutul Picasso

Cum nu prea eram în situaţia de a trebui să ne omorâm timpul cu ceva, am renunţat la vizitarea muzeului, am traversat Calle Álamos şi am intrat pe Calle Granada. După câteva zeci de metri, am ajuns la Iglesia de Santiago, cea mai veche biserică din Malaga, fondată la 1490, pe locul unei vechi moschei, ca de altfel multe alte biserici andaluze. Construită iniţial în stilul gotic-mudejar, din care se mai păstrează faţada şi turnul-clopotniţă, ea a fost remodelată în stil baroc, în secolul al XVII-lea.

Iglesia de Santiago, faţada în stil gotic-mudejar

Pe lângă importanţa din punct de vedere arhitectonic şi istoric, biserica mai are importanţă şi dintr-un alt punct de vedere: ea este biserica unde, în 1881, a fost botezat Pablo Picasso.

Iglesia de Santiago. Vedere spre altar

Iglesia de Santiago. Altarul şi cupola

Piesa de rezistenţă a circuitului picasian în Malaga o constituie însă, fără doar şi poate, obiectivul la care am ajuns ceva mai departe, pe Calle San Agustin.

Pe Calle San Agustin. În mijloc,
turnul de la Palacio de Buenavista

Este vorba de Museo Picasso de Málaga, găzduit în Palacio de Buenavista, o clădire renascentistă, din secolul al XVI-lea, cel mai important edificiu senorial al epocii, având două niveluri şi, bineînţeles, nelipsitul patio.

Turnul clădirii în care
îşi are sediul Muzeul Picasso

Muzeul cuprinde 155 lucrări ale artistului, donate după moartea acestuia, de către Christine şi Bernard Ruiz Picasso, (nora şi fiul acesteia), care moşteniseră averea artistului.

Patioul Muzeului Picasso

Când Picasso a murit în Franţa în 1973, averea sa a fost împărţită între guvernul francez (în loc de impozite) şi familia sa. Christine, nora sa, împreună cu  fiul ei, Paul, au decis să expună picturile lui Picasso în oraşul său natal, Malaga. Existau deja alte două muzee Picasso în Europa, unul în Barcelona şi un altul în Paris. Guvernul andaluz a găsit o clădire potrivită pentru muzeu, Palacio de Buenavista, un palat istoric construit în secolul al XVI-lea, cu elemente arhitectonice italiene şi mudejar. Christine Ruiz-Picasso a vrut însă ca muzeul să fie amenajat într-o clădire în stil tipic andaluz şi, ca urmare, Palacio de Buenavista a fost remodelat pentru a adăposti muzeul conform dorinţelor nurorii artistului. Lucrările s-au terminat în 2003. În 27 octombrie 2003, muzeul a fost inaugurat de catre regele Juan Carlos şi regina Sofia.

Placa de la Muzeul Picaso,
care aminteşte de momentul inaugurării acestuia

Cele 155 de lucrări (picturi, desene, sculpturi, ceramică şi imprimate) ilustrează amploarea prolificei cariere a lui Picasso, de la primele sale studii academice, până la figurile neoclasice, de la perspectivele cubiste până la experimentările în ceramică, de la reluarea unor lucrări ale vechilor maeştri la ultimele sale picturi, din anii '70. Colecţia cuprinde revoluţionarele inovaţii ale lui Picasso şi prezintă o gamă largă de stiluri, materiale şi tehnici pe care acesta le-a stăpânit.

Muzeul este organizat pe ambele niveluri ale clădirii. La parter se află patru galerii succesive, pe latura de nord a patio-ului, iar la etaj încă şapte, care se parcurg, ca şi cele de la parter, trecând dintr-una în alta. Atât la parter, cât şi la etaj, se află şi câte o galerie pentru expoziţii temporare, dar la data vizitei noastre ele erau închise. La parter se mai află şi o sală de proiecţii, unde se proiectează non-stop documentare. Am stat şi noi aici vreun sfert de oră şi am văzut un documentar despre Guernica.

Filmatul şi fotografiatul sunt interzise în galeriile cu exponate, doar în restul spaţiilor acestea fiind permise. La parter se mai află şi o cafenea şi un magazin, unde se vând în principal albume de artă, dar şi suveniruri.

Pe parcursul vizitei, am întâlnit şi două grupuri de copii, însoţiţi de educatoarele lor şi iniţial mi-am spus că nu este o idee prea fericită să aduci copii de vârstă preşcolară la o expoziţie de artă cubistă. Apoi, mi-am dat seama că greşeam, în fond copiii sunt total neinhibaţi şi fără idei preconcepute, astfel că, de fapt, sunt mai apţi decât oamenii maturi să accepte şi să înţeleagă lucruri nonconformiste. De altfel, copiii nu se plimbau pur şi simplu, ci li se şi explica ceea ce vedeau. La un moment dat, în sala în care mă aflam, unde era expusă lucrarea Muschetar cu sabie, a sosit un astfel de grup. Educatoarele i-au poftit pe copilaşi să se aşeze direct pe jos (!). Ce e drept, era foarte curat şi, în plus, văzusem mai devreme un alt grup de copilaşi, toţi aşezaţi pe jos chiar pe dalele de piatră din Plaza de la Merced, în faţa Casei natale a lui Picasso. Odată copiii aşezaţi comod pe pardoseală, a venit o ghidă a muzeului şi a început un dialog cu aceştia, privitor la pictura cubistă în faţa căreia se aşezaseră. N-am înţeles prea bine ce vorbeau, dar am constatat că toţi copiii erau interesaţi şi dornici să-şi exprime părerea şi să participe la discuţii. Iată cum ştiu spaniolii să-şi educe tinerele generaţii în spiritul respectului faţă de valorile naţionale ... cândva aşa se făcea şi la noi ...

Copii de grădiniţă în faţa lucrării Muschetar cu sabie

Ceea ce vezi în muzeu nu poate fi descris în cuvinte. Eu nu sunt prea încântat de curentele moderniste în artă, dar atunci când te afli în faţa unor opere de artă ajunse celebre, este imposibil să rămâi indiferent. Aşa că mi-am petrecut destul timp în faţa acestora, încercând să văd dincolo de simpla imagine expusă. Chiar dacă nu mi s-au părut la fel de frumoase ca sculpturile lui Brâncuşi, de exemplu, care sunt parcă mai elaborate, cu trăsături mai ferme, picturile lui Picasso mi-au arătat că realitatea poate fi descrisă nu doar prin intermediul unei fotografii redundante, dar şi prin imagini care redau doar trăsăturile esenţiale ale lucrurilor.

Dacă ajungeţi în Malaga, sfatul meu este să nu rataţi nicidecum acest muzeu, chiar dacă nu vă place cubismul şi arta în general, veţi fi surprinşi să constataţi câte lucruri interesante veţi descoperi aici.

Ne-am desprins cu greu din lumea lui Picasso şi ne-am îndreptat spre ultima etapă a circuitului picassian. De fapt, acest obiectiv nu făcea parte din circuitul propus în pliantul pe care îl luasem de la Oficina de Turismo din Plaza de la Marina, el este propus doar ca un supliment, dar trecusem pe-acolo cu două zile mai devreme, când era închis şi doream să-l vizităm. În plus, el poate fi inclus în circuitul picassian fără nicio ezitare, pentru că, pe de-o parte, cu siguranţă Picasso a trecut de nenumărate ori pe aici, iar pe de altă parte, el a constituit subiectul unor lucrări ale sale. Este vorba de Plaza de toros de La Malagueta, arena luptelor cu tauri din Malaga, unde am ajuns trecând tot prin tunelul Alcazaba. La capătul acestuia, am pornit pe Paseo de Reding, pe un trotuar mărginit de ficuşi, unde aveam senzaţia că suntem într-un tunel şi după vreo 100 de metri am ajuns la una dintre cele mai importante arene de coride din Spania, La Malagueta.

Un "tunel" umbros, pe trotuarul de pe Paseo de Reding

Arena a fost construită între 1874-1976 şi poate primi 14.000 de spectatori. Are forma unui hexadecagon, arena propriu-zisă având un diametru de 52 m.

Plaza de toros, văzută din exterior

Acum, când am vizitat-o noi, era pustie şi doar amintirea coridelor văzute la TVE făcea să-mi sune în urechi freamătul tribunelor şi strigătul de încurajare şi apreciere adresat toreadorului: Ole!. Dar cei care au norocul să vină aici în luna august, în timpul celebrei Feria de Agosto, pot fi martorii celor mai spectaculoase coride din întreaga Spanie.

După ce ne-am plimbat prin arenă, am urcat pe gradene şi am dat ocol întregii construcţii, ne-am oprit la Museo Taurino "Antonio Ordóñez", amenajat chiar în La Malagueta. Acesta este un mic muzeu care oferă vizitatorilor o plimbare prin lumea luptelor cu tauri, prin intermediul exponatelor: fotografii, costume ale unor toreadori celebri, copii ale unor articole din ziarele epocii, alte obiecte folosite în luptele cu tauri, chiar şi capetele împăiate ale unor tauri jertfiţi în arenă, într-un cuvânt tot ce este legat de "sportul" naţional spaniol. Numele muzeului este dat în onoarea faimosului toreador Antonio Ordóñez din Ronda, care a avut foarte multe seri de glorie în această arenă.

Afişul unei coride de acum 25 de ani ...

... şi al uneia de acum 135 de ani!

Am ieşit încântaţi din La Malagueta şi cuprinşi de un uşor regret (era ultima zi din sejurul pe Costa del Sol), am pornit spre staţia de autobuz.

Am intrat mai întâi în Plaza del General Torrijos, unde am admirat Fuente de las tres gracias (Fântâna celor trei graţii), datând din secolul al XIX-lea şi relocată aici din locul iniţial unde fusese amplasată, în Plaza de la Marina, adică la celălalt capăt al străzii pe care ne-am întors, Paseo del Parque.

Fuente de las tres gracias

Parque de Malaga, cunoscut şi sub numele de Parque de la Alameda, sau pur şi simplu El Parque este un parc situat în inima oraşului andaluz, de-a lungul ţărmului mării Mediterane. Mai degrabă decât un parc tradiţional, el este o promenadă cu grădini pe ambele părţi, în stil renascentist şi baroc.

Design-ul este cel al unei grădini mediteraneene, cu numeroase specii subtropicale, fiind unul dintre cele mai mari parcuri publice din Europa în ceea ce priveşte flora exotică. Parcul se întinde de la Plaza de la Marina, la vest, la Plaza del General Torrijos, la est şi este străbătut de Paseo del Parque, o stradă foarte largă, cu trotuare la fel de largi, trasată ca o prelungire a celebrei Alameda Principal. Simpla plimbare de-a lungul Promenadei Parcului este o activitate turistică recomandată în orice ghid turistic al Malagăi. Şi cum să nu fie aşa, când este o adevărată plăcere să te plimbi agale, admirând sculpturile mai vechi, sau mai noi, plasate unele chiar pe trotuar, altele în parcul cu vegetaţie luxuriantă ... un motiv în plus pentru noi să rămânem în suflet cu un sentiment de nostalgie şi regret că părăseam acest frumos oraş.

Dacă n-ar fi atât de multe locuri pe care încă nu le-am văzut, cu siguranţă aici ar fi prima alegere de a reveni !

Malaga Tradicional

Aşa cum spuneam în postarea anterioară despre Malaga, pentru fiecare dintre cele trei zile "alocate" vizitării oraşului, am stabilit un traseu, aşa cum ne era recomandat într-o broşură luată de la Officina de Turismo, din Plaza de la Marina.

În cea de-a doua zi, am ales să parcurgem traseul Malaga Tradicional, un traseu pe străzile oraşului vechi, pe care l-am completat cu vizitarea Castelului Gibralfaro, obiectiv rămas din ziua precedentă şi cu o plimbare pe Avenida Principal.

Străzile oraşului vechi, înguste, foarte curate, pardosite cu dale de piatră şi străjuite de vechi clădiri, bine întreţinute, cu arhitectura tradiţională, au un farmec aparte şi-ţi dau o senzaţie de încremenire, de parcă timpul a stat în loc. Puţine locuri mi-au mai dat această senzaţie (orăşelele din Istria croată, de exemplu), deşi am fost în numeroase locuri în care atmosfera timpurilor străvechi a fost reconstituită.

Din Torremolinos, am venit cu autobuzul, tot la Subestación de Autobuses de Muelle de Heredia, terminalul pentru liniile suburbane, de pe Paseo de Antonio Machado, lângă port, de unde, traversând Plaza de la Marina, am ajuns în Plaza del Marqués de Larios.

Plaza del Marqués de Larios

Aici însă nu am pornit spre nord, pe Calle Marqués de Larios, cum făcusem în ziua precedentă.. Ne-am oprit mai întâi să admirăm mai de aproape statuia lui Manuel Domingo Larios, al doilea marchiz de Larios. Statuia de bronz, plasată aici în 1899, este opera sculptorului Mariano Benlliure şi constituie un omagiu adus marchizului Larios, care a avut o contribuţie esenţială în proiectarea şi construirea străzii Larios. Statuia stă pe un soclu de marmură, pe care scrie: A Don Manuel Domingo Larios i Marques de Larios, Malaga agradecida (Lui Don Manuel Domingo Larios şi Marchiz de Larios, Malaga recunoscătoare). Pe soclu, o femeie care ţine un copil, simbolizează oraşul recunoscător Malaga.

Statuia Marchizului de Larios

Din acest punct, spre vest, porneşte Alamda Principal. Alameda, înseamnă în spaniolă alee, promenadă. Strada a fost creată în secolul al XVIII-lea, în locul unde, la acea vreme, dincolo de zidurile oraşului, se aflau nisipurile estuarului râului Guadalmedina.

Avenida Principal şi Statuia Marchizului de Larios

Ea a fost decorată cu  cu copaci aduşi din America şi, de-o parte şi de alta, s-au construit case somptuoase. Dintre acestea, sunt de remarcat Archivo Municipal şi Sede de Gobernación de la Junta de Andalucía (Sediul guvernării autonome a regiunii Andaluzia), ambele clădiri datând din secolul al XVIII-lea.

Avenida Principal. Vedere spre vest.

Pe Alameda Principal se găseşte şi staţia terminus a principalelor linii de autobuz urbane, iar strada este plină de florării care se întrec în a expune flori care mai de care mai frumoase.

Piaţade flori, de pe Avenida Principal

Am mers pe Promenada Principală, la umbra ficuşilor uriaşi, de peste 100 de ani, spre capătul de vest, de la Ponte Tetuan, dar până să ajungem acolo, am cotit spre nord, pe Calle Torregorda, o străduţă scurtă, care se termină în Calle de las Atarazanas, în dreptul pieţei Atarazanas, Mercado Atarazanas. 

Intrarea în piaţa Atarazanas

Atarazanas de origine arabă, înseamnă în spaniolă docuri, iar numele principalei pieţe de legume şi fructe din Malaga vine de la faptul că, într-adevăr, în acest loc, încă din perioada maură, se aflau nişte docuri. Culmea este că, din ele s-a şi păstrat o mică parte, datând din secolul al XIV-lea. Este vorba de portalul arcuit, sub formă de potcoavă, care a fost integrat în construcţia actuală a pieţei şi constituie intrarea dinspre sud.

O inscripţie gravată în arabă, pe exteriorul portalului - singurul păstrat - care astăzi serveşte drept intrare în Mercado Atarazanas, spune: Doar Dumnezeu cucereşte, slăvit fie numele Lui.

În secolul al XV-lea, când spaniolii au cucerit oraşul, clădirea a fost transformată mai întâi în mănăstire, de-a lungul timpului fiind folosită şi ca arsenal, spital, garnizoană şi scoală medicală. A sfârşit prin a fi transformată în piaţă alimentară

Am trecut şi noi prin piaţă, destul de puţin populată la acea oră matinală şi am constatat ordinea şi curăţenia, dar şi faptul că preţurile fructelor erau mai mici decât la noi. De exemplu, un kilogram de căpşuni costa 2 €. Cu preţul ăsta, în supermarketurile de la noi poţi cumpăra doar un sfert de kg. Nu am cumpărat nimic, pentru că eram sătui de fructele ce ni se dădeau din abundenţă la hotel, dar mi-a plăcut faptul că totul arăta civilizat şi preţurile tuturor produselor erau afişate pe tăbliţe negre, scrise mare cu creta. Se pare că spaniolii nu au preluat (aşa cum am făcut românii) stilul musulman, de a negocia orice preţ.

Standuri cu legume şi fructe în piaţa Atarazanas

La capătul nordic al pieţei se află un vitraliu de dimensiuni foarte mari, reprezentând diferite monumente din Malaga: Catedrala, muntele Gibralfaro, Fântâna celor Trei Graţii şi altele. 

Vitraliul din latura nordică a pieţei Atarazanas

O clădire cu arhitectură deosebită,
pe Calle Sagasta

Din colţul de nord-est al pieţei Atarazanas, unde iese în evidenţă o clădire îngustă, cu o arhitectură interesantă, am pornit pe o străduţă scurtă, Calle Sagasta, la capătul căreia am intrat în Plaza de Félix Sáenz, numită aşa după comerciantul care a construit aici Los Grandes Almacenes Félix Sáenz.

Plaza de Félix Sáenz

Clădirea este prima construită în Malaga în stil modernist, un amestec de stil mediteranean, cu elemente neo-baroce, de la începutul secolului al XX-lea şi a adăpostit un complex de magazine. În 2005, au început lucrări de transformare a ei într-un complex de apartamente, păstrându-i totuşi nealterat exteriorul.

Vedere din Plaza de Félix Sáenz,
de-a lungul străzii Puerta del Mar

Din păcate, până acum, construcţia nu a avansat foarte mult, astfel că, la data vizitei noastre, lucrările erau în plină desfăşurare şi clădirea era acoperită de schele şi de o plasă fină care-i ascundea faţada. Ne-am mulţumit să admirăm alte clădiri cu arhitectură frumoasă, din aceeaşi piaţă, de unde porneşte spre nord o străduţă îngustă, Calle San Juan, mărginită de clădiri înalte.

Vitrina unui magazin de antichităţi de pe strada San Juan

Ne oprim o clipă să admirăm câteva obiecte dintr-un magazin de antichităţi şi, la capătul străzii, ajungem într-o piaţetă dominată de Iglesia de San Juan, mai exact de turla acesteia. Biserica San Juan este una din cele patru biserici fondate în Malaga de Regii Catolici după Reconquista. Anul fondării sale este probabil 1486, stilul arhitectonic iniţial fiind, evident, cel al timpului, adică gotic cu elemente  mudejar, cu un singur naos. Turla a fos terminată în 1543.

Turla bisericii San Juan

De-a lungul timpului, biserica a suferit numeroase intervenţii: o extindere, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, reformarea de către Antonio Ramos, în 1760, cea care a dat actuala formă a bisericii, construirea capelei principale, în secolul al XIX-lea.

Latura vestică a bisericii San Juan

Elementul particular al bisericii este turla sa, un element spectaculos, din piatră, cu trei părţi suprapuse peste arcul de la intrare. După un cutremur de prin a doua jumătate a secolului al XVII-lea, turnul a fost refăcut de mai multe ori, pe parcursul secolului următor.

Latura nordică a bisericii San Juan

Se spune că interiorul bisericii este mult mai interesant decât exteriorul, dar din păcate, când am ajuns noi acolo, biserica era închisă. Aşa că, după ce am dat ocol bisericii şi am făcut câteva fotografii, ne-am îndreptat paşii, pe Calle Especería, spre o altă biserică, situată la cel mult 100 m distanţă, Iglesia del Santo Cristo de la Salud, pe care nu o vizitasem la interior cu o zi înainte,când trecusem prin Piaţa Constituţiei.

Altarul bisericii Iglesia del Santo Cristo de la Salud

De data asta, am putut intra, pentru a vedea o biserică surprinzătoare, cu o formă octogonală, fără nicio altă parte suplimentară.

Sculptura Santo Cristo de la Salud,
operă a lui Jose Micael y Alfaro, din 1633

Ne-am întors apoi spre vest, pe Calle de la Compañía, până în Plaza de San Ignacio, unde se află o altă biserică frumoasă, Iglesia del Sagrado Corazón.

Iglesia del Sagrado Corazón

 Această frumoasă biserică a fost construită în 1920, în stil neo-gotic, avându-l ca arhitect pe celebrul Fernando Guerrero Strachan, fiu al Malagăi, care s-a inspirat după catedralele din Toledo şi Burgos. Faţada are două turnuri, între care se află o frumoasă rozetă. Interiorul este clasic, cu un naos principal, pe laturile căruia se aliniază cele două naosuri laterale, deasupra cărora se află câte un balcon.

Iglesia del Sagrado Corazón. Interior

Altarul principal este şi el unul în stil gotic, cu două mari picturi laterale, reprezentându-i pe sfinţii martiri Ignacio şi Francisco.

Balconul unuia din naosurile lateale

Biserica este construită într-un spaţiu strâmt, astfel că, la exterior, nu poate fi văzută decât faţada, celelalte laturi fiind lipite de construcţiile alăturate.

Ieşim din biserică şi, din Calle de la Compañía, pornim spre nord, peCalle de los Mártires. La capătul acesteia, în Plaza de los Mártires, se găseşte Iglesia de los Santos Martires.

Iglesia de los Santos Martires

Biserica Sfinţilor Mucenici este una dintre cele patru biserici construite de Regii Catolici în perimetrul fortificat al oraşului, după cucerirea spaniolă în 1487. Ea a fost ridicată în memoria martirilor Ciriaco şi Paula, patronii oraşului.

Placa de ceramică de la intrarea în Biserica Sfinţilor Mucenici

Biserica a suferit mai multe transformări care au modificat stilul original gotic-mudejar, prezentând acum un stil rococo în toate elementele din secolul al XVIII-lea, dar se mai păstrează un turn Mudejar la exterior.

Iglesia de los Santos Martires. Interior

Cupola Bisericii Sfinţilor Mucenici

După vizitarea bisericii, al cărei interior este foarte frumos, nu ne-am abţinut să nu luăm loc la o masă de pe terasa cafenelei Pombo, chiar vizavi de intrarea în biserică. Am luat câte o cafea mare şi bună, având alături lapte condensat şi un croasant (2 € porţia), mângâiaţi de soarele călduţ, de început de februarie.

Cafe Pombo, din faţa Bisericii Sfinţilor Mucenici 

Reconfortaţi, am pornit apoi mai departe, pe străduţele înguste, pavate cu dale de piatră şi foarte curate, ale oraşului vechi, îndreptându-ne spre est, pe Calle Santa Lucia şi apoi pe Calle Granada, până în Plaza del Carbon. De fapt, aici, la confluenţa străzilor Granada, Sánchez Pastor şi Calderería, Plaza del Carbon formează o singură zonă urbană împreună cu pieţele vecine, Spinola şi Siglo.

Restaurantul Mariano, El Rincón del Artista
(Colţul Artistului), din Plaza del Carbon

Plaza del Carbon este considerată drept nodul central al centrului istoric, probabil şi pentru faptul că este situată practic în mijlocul acestuia.

Sediul Organizaţiei regionale a Patronatului din Turism,
din Plaza del Carbon

Din estul pieţei, am ieşit pe Calle Granada, ne-am aruncat o privire de-a lungul străzii Echegaray, pe care se află teatrul cu acelaşi nume, după care am făcut la stânga, pe Calle Méndez Núñez, unde, la câteva zeci de metri, se află o piaţă interesantă, Plaza de Uncibay, reamenajată prin 1989, pe baza proiectului a doi arhitecţi, Luis Ruiz de la Herran Bono şi Jose Fernandez Oyarzábal.

Plaza de Uncibay

Tot ei au proiectat şi obeliscul ce se ridică în mijlocul pieţei. Lângă obelisc se află două sculpturi cu teme mitologice: Rapto de Europa şi La Muerte de Acteón, opere ale sculptorului Jose Seguiri.

Obeliscul din Plaza de Uncibay
şi statuia Rapto de Europa

Numele pieţei vine de la un căpitan al armatei Regilor Catolici, care a luptat pentru cucerirea oraşului, căruia i-a devenit mai apoi guvernator. Şi aici se găseşte o clădire proiectată de Fernando Guerrero Strachan, arhitectul care şi-a pus o amprentă categorică asupra oraşului natal.

Sculptura Muerte de Acteón, din  Plaza de Uncibay

Din Plaza de Uncibay, am pornit spre nord, pe Calle de Cárcer, până la intersecţia acesteia cu Calle Álamos, pe care am pornit spre est. La vreo 100 m, am ajuns la Plaza de la Merced.

Plaza de la Merced

Această piaţă, de formă pătrată, aflată în cartierul cu acelaşi nume, este locul întâlnirilor de seară, dar şi locul de organizare a unor festivaluri şi a altor evenimente. Chiar în mijlocul pieţei, se înaltă un obelisc. Este Monumentul Torijos, dedicat generalului Torjos (José María de Torrijos y Uriarte) şi tovarăşilor săi, executaţi pe plajele oraşului Malaga, în 1831. Monumentul are la bază o criptă, unde se află rămăşiţele pământeşti ale generalului.

Obeliscul generalului Torijos

Din Plaza de la Merced, am pornit pe Calle Santa Ana, pentru a ajunge la ultimul obiectiv al traseului, El Castillo Gibralfaro. Până acolo, am ales traseul pe la sudul muntelui Gibralfaro, cel mai scurt, care trece mai întâi prin Túnel de la Alcazaba.

Tunelul Alcazaba

Acest tunel, inaugurat în 1999, este o continuare a străzii Santa Ana, care trece pe sub muntele Gibralfaro exact printre Alcazaba şi Castillo Gibralfaro, făcând astfel legătura dintre cartierul La Merced, în nord şi Ensanche Centro şi La Malagueta, în sud. Tunelul are ceva mai mult de 180 m lungime, fiind accesibil atât traficului rutier, cât şi celui pietonal. Am ieşit, un pic ameţiţi de zgomotul motoarelor, amplificat de efectul reverberator al spaţiului închis şi imediat în stânga, am dat de scările ce duc spre Castillo Gibralfaro

Scările spre castelul Gibralfaro

Aceste scări se transformă repede într-o cărare care merge mai întâi paralel cu Coracha, pasajul fortificat, cu ziduri de apărare pe ambele părţi, în zig-zag, care leagă Alcazaba de castelul Gibralfaro, după care trece pe sub zidurile castelului, până la parcarea de la intrare, aflată în estul acestuia.

Apropo de Coracha, chiar dacă luaţi un bilet combinat, de la Alcazaba la Gibralfaro nu puteţi trece prin Coracha, deoarece accesul pe aici este interzis vizitatorilor şi va trebui să faceţi acelaşi drum pe care l-am făcut şi noi. Să nu vă pară rău totuşi, pentru că, în ciuda efortului fizic depus la urcare, traseul în sine merită făcut, pentru că el parcurge o frumoasă zonă cu vegetaţie mediteraneană şi de aici aveţi o splendidă perspectivă spre port şi, pe măsură ce urcaţi, asupra întregului oraş.

La un moment dat, ajunşi în dreptul castelului, puteţi să vă opriţi la punctul de belvedere special amenajat, pentru a privi în linişte minunata privelişte.

Urmează încă un pic de efort şi se ajunge la intrare. Accesul este permis pe baza unui bilet, (2,10 € de persoană), ce se poate achiziţiona de la un automat.

Apoi, sunteţi liberi să vă organizaţi vizitarea cum doriţi, dar sfatul meu este să parcurgeţi zidurile de apărare pe toată lungimea lor, în sensul acelor de ceasornic, începând chiar de la intrare şi să lăsaţi la sfârşit obiectivele din interior.

Castelul Gibralfaro este o fortăreaţă construită de arabi în secolul al XIV-lea în scopul apărării castelului Alcazaba, devenit vulnerabil odată cu apariţia artileriei. Construcţia s-a făcut pe un vechi sit fenician, unde se găsea şi un far, de unde derivă şi numele cetăţii: jabal şi faruh înseamnă în arabă munte, respectiv far.

Imediat de la intrarea străjuită de un tun din perioada medievală, se urcă în Torre Mirador, turnul de veghe ce constituie cel mai înalt punct al cetăţii.

Platforma de a Torre Mirador

 Aici, o platformă largă ne permite să admirăm splendida privelişte ce se desfăşoară la picioarele muntelui. La sud, ne atrage privirile cartierul Malagueta, dominat de Plaza de toros, arena coridelor şi, mai departe portul şi Mediterana scăldate în soare.

Mergem apoi pe ziduri, până la locul unde se aflau cuptoarele de pâine şi ajungem apoi pe latura estică.

De aici, unde se afla poarta originală, vedem ca-n palmă tot centrul istoric. În prim plan, chiar sub ziduri, începe Coracha, ducând la Alcazaba, dincolo de care, clădirea aflată în construcţie, cu acoperiş albastru, este Palacio de la Aduana. Mai departe se vede Plaza de la Marina, după care, La Equitativa, căreia însă nu- putem distinge ouăle (vezi Malaga Monumental). Mai la dreapta, în plan îndepărtat, dincolo de Guadalmedina, se zăreşe clădirea cubică şi ţuguiată, sediul central al Poştei. De partea cealaltă a râului, mai aproape, se desfăşoară oraşul vechi şi, în prim plan, imaginea este dominată, bineînţeles, de Catedrala din Malaga, a cărei măreţie o putem înţelege complet, abia acum, văzând-o de la distanţă.

Continuăm plimbarea pe ziduri şi ajungem la Torre Blanca, Turnul Alb, care nu este alb, ci cărămiziu şi din care putem admira aceeaşi privelişte a oraşului vechi şi, în plus, cartierele nordice. Parcurgem apoi toată latura nordică a zidurilor de apărare, trecând pe la Torre Garita şi încheiem turul la Torre Norte. Splendidă plimbare, splendidă panoramă!.

Coborâm în curtea interioară, care este mult mai simplă decât Alcazaba, unde treci dintr-un patio în altul şi dintr-o grădină în alta. Aici, în mijloc se află o clădire, fosta pulberărie, în care acum este Centro de Interpretación, o expoziţie cu planuri şi obiecte care reflectă viaţa în castel a garnizoanei militare din 1487, anul încorporării Malagăi în regatul spaniol, până în 1925, când un decret regal a dispus trecerea castelului în patrimoniul oraşului, pentru a fi utilizat de către populaţie.

Fosta pulberărie, acum Centro de Interpretación

Aşa s-a sfârşit cel de-al doilea traseu de vizitare a oraşului Malaga.

Am coborât în oraşul vechi, ameţiţi de imaginile percutante, luminate de soarele strălucitor al Mediteranei, imagini care îmi revin şi acum în minte şi care mă fac să-mi doresc să revin.