Povești cu și despre cuvinte - partea a V-a: alt subiect de sezon

Dacă tot suntem la momentul în care cuvinte mai puțin cunoscute sau mai puțin folosite ne invadează viața de zi cu zi, haideți să ne oprim la unul interesant, deși este legat de lucruri câtuși de puțin plăcute.
Toată lumea a auzit zilele acestea despre persoane din categoria celor mai afectate în cazul unei infecții cu infamul SARS-CoV-2 și anume cele cu așa-numite comorbidități.
Este evident faptul că acest cuvânt este format din baza morbiditate și prefixul co (cu, împreună). La rândul său, morbiditate = boală, predispoziție spre îmbolnăvire vine de la morbid, care înseamnă, conform DEX ’09, ceva care indică o stare bolnăvicioasă sau rezultă dintr-o astfel de stare; nesănătos.
Mergând pe firul etimologiei, morbiditate este starea a ceea ce este morbid, cuvânt care, la rândul lui își are originea în limba latină, unde morbidus însemna chiar bolnav. „Săpând” și mai adânc, morbidus vine de la morbus care însemna boală.
Merită să facem aici o paranteză și să precizăm că boală vine din slava veche; de asemenea, mai trebuie precizat că, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cuvintele de origine slavă și acesta are, în limba română, un sinonim de origine latină, mai exact cuvântul morb.
Revenind la firul principal al discuției, acum putem desluși fără dubiu sensul cuvântului de la care am plecat: comorbiditate.
Am putea defini deci cuvântul comorbiditate ca fiind o stare ce există simultan cu (și de obicei independent de) o altă condiție medicală (boală).
Cu alte cuvinte, în cazul comorbidităților prezente la unii bolnavi de COVID-19, este vorba de alte afecțiuni medicale existente simultan cu cea care ne afectează pe toți în prezent, din fericire pe majoritatea doar în mod indirect…
Cuvântul comorbiditate, deși de origine latină, este un împrumut recent în limba română, provenind din limbajul medical internațional: (co)morbidité în franceză, (co)morbidity în engleză.
Și ca să nu închei într-o notă sumbră, să mai lămurim aici și sensul cuvântului infam, pe care l-am folosit în al doilea paragraf, cu sensul de oribil, groaznic.
Pe lângă acest sens, cuvântul mai poate fi folosit și cu sensul de josnic, rușinos, urât, fără onoare și încă alte câteva…
Originea cuvântului infam este tot latină: infámis = in-, fără + fama, faimă. Din același cuvânt latin, fama, trecând prin forma adjectivată famosus, avem și un alt cuvânt, faimos, care, spre deosebire de infam, poate avea nu numai un sens negativ, dar și unul pozitiv.
...
În continuare, restez confinés, stay confined... 😀

Povești cu și despre cuvinte - partea a IV-a: subiect de sezon

Cei care citesc în ultima vreme presa străină sau urmăresc canalele de știri străine, nu se poate să nu fi remarcat un termen care revine obsesiv în comunicatele legate de pandemia din prezent.
Este vorba de cuvântul englez confinement, care e, de fapt, împrumutat din franceză, unde se scrie la fel, dar, evident, se pronunță în mod diferit. Substantivului îi corespunde și un verb, confine, în engleză, confiner, în franceză. La rândul lor, francezii îl moștenesc, precum toți ceilalți vorbitori de limbi romanice, din latină, unde confinium înseamnă frontieră.
Cuvântul latin confinium este format din baza finis = final, capăt, sfârșit și prefixul con/cum = cu, împreună; cu alte cuvinte, confinium înseamnă ceva cu limite…
Din latină, cuvântul s-a răspândit în limbile romanice, dar și în altele.
Astfel, to confine, are în engleză sensul de a păstra ceva într-un loc, între anumite limite. Substantivul englez confinement are drept sinonime cuvintele captivity, impoundment, imprisonment, incarceration, internment, prison (captivitate, impunere, încarcerare, internare, închisoare). Aceleași sensuri le regăsim și pentru termenii francezi corespunzători, ceea ce nu e de mirare, întrucât împrumutul din franceză în engleză s-a produs prin secolul al XVI-lea.
În italiană, avem perechea confinare – confino/confine/confinazione (internare/frontieră/delimitare), sensurile fiind, după cum se vede, aproximativ aceleași.
În ce privește termenul în limba română, el are o circulație mult mai restrânsă, fiind un neologism împrumutat din franceză, de unde am împrumutat, evident și sensul. Îmi amintesc că eu l-am întâlnit prima dată acum ceva vreme, aproape o jumătate de secol când, elev fiind și pasionat de fizică, am citit într-o carte de specialitate despre confinarea plasmei, asta în legătură cu încercările ce se făceau încă de la acea vreme pentru realizarea unei reacții termonucleare controlate. Mai apoi, am întâlnit și termenul de confinare a quarcurilor, evident, tot în fizică, dar alte utilizări, cu un sens mai larg, sau diferit de cel din fizică, pentru cuvântul confinare nu am mai întâlnit în limba română.
Poate, cu această ocazie, v-am stârnit interesul de a afla câte ceva și despre quarcuri (quarks, în engleză)... 😊
P.S: restez confinés, stay confined... 😀

Povești cu și despre cuvinte - partea a III-a: traduttori, traditori

Probabil, toată lumea cunoaște acest adagiu italian, (traduttori, traditori = traducători, trădători), care vrea să afirme într-un mod plastic și concis faptul real că traducerea implică și o oarecare distorsionare a comunicării inițiale.
Evident, nu trebuie să ne facem prea multe probleme din acest punct de vedere, pentru că situațiile de cuvinte sau expresii intraductibile sunt foarte rare (de exemplu, se spune că un frumos cuvânt românesc, dor nu are echivalent în nicio altă limbă).
Dar exact în aceste cazuri rare se vede talentul traducătorului, când el găsește în propria-i limbă modalitatea de a exprima cât mai corect cu putință ceva, la prima citire, intraductibil.
Tocmai de aceea, traducătorul trebuie să dispună de o cunoaștere profundă nu numai a limbii din care face traducerea și a celei în care traduce, ci și a obiceiurilor, mentalității oamenilor care vorbesc cele două limbi, precum și a contextului în care este inserată comunicarea.
În ultimul timp, însă, asistăm tot mai mult la o parodie de traducere, în diferite situații, unele de-a dreptul hilare.
Hai să vă dau câteva exemple, ca să mă exprim cât mai la obiect.
Acum câțiva ani, canalul TV Discovery difuza un ciclu de emisiuni școlare, numit chiar așa: Școala Discovery. Inițiativa (un parteneriat Discovery Chanel – Ministerul Educației) lăudabilă ca idee, a fost, din păcate, un fiasco.
După părerea mea, unul dintre motive a fost lipsa de profesionalism cu care au fost realizate emisiunile (dacă nu mă credeți, încă le puteți găsi pe youtube).
Printre altele, când spun lipsă de profesionalism, mă refer și la slaba calitate a traducerii, pentru că emisiunile erau, de fapt, documentare preluate probabil de pe canalul-părinte, cel american și traduse „la normă”, de către unii care nu aveau habar despre ce e vorba.
Un singur exemplu, vă dau: într-unul din aceste documentare, ni se spunea despre „graficul «viteză-împotriva timpului»”.
Orice elev de clasa a șaptea cu o pregătire medie și care cunoaște limba engleză, își dă seama că aici este vorba de o traducere „după ureche” a expresiei speed vs. time graph. Corect ar fi fost graficul vitezei în funcție de timp! E drept, versus (prescurtat, vs.) este un cuvânt împrumutat în engleză din latină și care înseamnă contra, împotriva, dar iată un exemplu în care nu merge să facem o traducere mot à mot, pentru că astfel denaturăm sensul exprimării.
Lipsa culturii generale a unor „traducători” face ca, destul de des, să vedem tradus cuvântul englez nitrogen, prin nitrogen! În principiu, greșeala nu este una foarte mare, dar ea produce confuzii, având în vedere că, în românește, s-a încetățenit termenul de azot, așa cum se învață și la școală.
Deși gazul a fost descoperit de un scoțian, Daniel Rutherford în 1772, numele de nitrogène a fost sugerat de un francez, chimistul Jean-Antoine-Claude Chaptal în 1790, iar cel de azote a fost propus tot de un francez, mult mai cunoscutul chimist Antoine Lavoisier, care s-a inspirat de la cuvântul grec azoticos = ἀζωτικός, care înseamnă „fără viață”, având în vedere că azotul este un gaz (aproape) inert și, în plus, asfixiant. De altfel, simbolul chimic al azotului este, după cum știe toată lumea, N, care vine de la nitrogen. Observăm, cu această ocazie, că azot face parte din aceeași familie de cuvinte cu zoologie!
Varianta nitrogen s-a încetățenit în limba engleză și a fost adoptată și în spaniolă, în timp ce varianta azote s-a încetățenit în franceză, de unde a fost preluată și în română (azot), dar și în italiană (azoto).

Cum spuneam, nu e o greșeală să spunem nitrogen în loc de azot, dar traducerea de care vorbeam este generatoare de confuzii (se poate crede că e vorba de două substanțe diferite) și e datorată lipsei de cultură științifică.

De altfel, confuzii pot apărea și atunci când se vorbește de nitrați și nitriți, în loc de azotați și azotiți, sau de acid nitric, în loc de acid azotic.
O altă greșeală de traducere provenită din aceeași cauză este traducerea termenilor englezi nitride, sulfide, bromide, chloride, fluoride etc. exact așa: nitridă, sulfidă, bromidă, cloridă, fluoridă, când, corect este: nitrură (azotură), sulfură, bromură, clorură, fluorură, adică niște compuși ai elementelor respective (azot, sulf, brom, clor, fluor) cu metale (dar nu numai), compuși numiți generic săruri.
Dar iată o greșeală de traducere care poate produce o și mai mare confuzie și care este generată de existența sau absența unui simplu e. Termenul englez silicon înseamnă, simplu, siliciu, un material semiconductor esențial în industria electronică (cine nu a auzit de Silicon Valley?).
Dar, în engleză, există și termenul silicone, care a pătruns în română sub forma silicon, odată cu apariția tehnicilor medicale de implant estetic. Confuzia este ușor de făcut, pentru cine nu are cunoștințe minime de specialitate (știința materialelor). Chiar am auzit de curând la Radio România Actualități un cunoscut crainic vorbind despre panourile solare pe bază de silicon, când era vorba, în mod evident, de panouri solare pe bază de siliciu.
În timp ce siliciul (silicon, în engleză) este un material solid semiconductor, cu aspect metalic (elementul chimic cu simbolul Si și care ocupă locul 14 în sistemul periodic), siliconul (silicone, în engleză) este un termen generic ce desemnează o clasă de compuși numiți și polisiloxani, polimeri ce conțin lanțuri de atomi de siliciu, alternând cu atomi de oxigen, combinați cu carbon, hidrogen și, eventual, alte elemente). Însă, de multe ori, traducerea în română a termenului silicon se confundă cu cea a termenului silicone, ceea ce creează confuzii grave, întâlnite însă și la case mai mari, din moment ce wikipedia în engleză ține să precizeze:
Silicone is often confused with silicon, but they are distinct substances. Silicon is a chemical element, a hard dark-grey semiconducting metalloid which in its crystalline form is used to make integrated circuits ("electronic chips") and solar cells. Silicones are compounds that contain silicon, carbon, hydrogen, oxygen, and perhaps other kinds of atoms as well, and have very different physical and chemical properties. (wikipedia/silicone)
Siliconul este adesea confundat cu siliciul, dar ele sunt substanțe diferite. Siliciul este un element chimic, un metaloid semiconductor dur, gri-închis care, în formă cristalină, este utilizat pentru fabricarea circuitelor integrate (cipuri electronice) și celule solare. Siliconii sunt compuși care conțin siliciu, carbon, hidrogen, oxigen și, eventual, alte tipuri de atomi și au proprietăți fizice și chimice foarte variate.
Am să mai dau un singur exemplu din domeniul științific, sau, mai degrabă, din domeniul științifico-fantastic (Sci-Fi, pe englezește). Este vorba de termenul wormhole. Tradus mot à mot, el înseamnă gaură de vierme și așa îl întâlnim în traducerile unor filme SF. În realitate, așa cum ne precizează dicționarul Merriam-Webster on line, cuvântul poate să aibă și un alt sens: o structură spațio-temporală ipotetică, imaginată ca un tunel ce leagă puncte separate în spațiu și timp. Cu alte cuvinte, în limbajul SF, wormhole înseamnă un tunel al timpului, ce permite călătoria instantanee în timp și/sau spațiu.
Termenul științific (nu doar SF), a fost inventat de fizicianul teoretician John Weeler, în 1957, pe baza analogiei privind modul în care un vierme sapă un tunel printr-un măr, creând astfel un scurtcircuit prin spațiu și are legătură cu așa-numita punte Einstein-Rosen, despre care puteți citi aici.
În sfârșit, după mine, traducerea, în acest caz, a termenului wormhole, nu este corect câtuși de puțin să se facă mot à mot; s-ar putea folosi, oricum mult mai sugestiv, expresia tunelul timpului.
În sfârșit, haideți să încheiem cu o notă mai jovială.
Zilele trecute, după ce am văzut un film mai recent cu Al Pacino, am căutat ceva informații despre celebrul actor american și astfel am ajuns și pe situl imdb.com.
Acolo, la filmografia actorului, am remarcat și un film mai vechi, dar celebru și foarte titrat (un Oscar și cinci nominalizări, plus alte premii valoroase). Filmul se numește Dog Day Afternoon și merită cu prisosință să-l vedeți.
Am văzut acest film, realizat în 1975, chiar în acea perioadă și mi-am amintit imediat cum a fost tradus titlul acestuia, așa cum a rulat el pe ecranele cinematografelor românești: După-amiază de câine.
Corect, era După-amiaza unei zile caniculare, sau, mai scurt și mai estetic, După-amiază toridă! De unde vine confuzia? Evident, de la cunoștințe nu prea grozave de limbă engleză!
În engleză, există o expresie: dog day(s), care nu se traduce mot à mot, pentru că, de fapt, înseamnă zi caniculară, toridă!
Același dicționar online, de care aminteam mai sus, explică și de unde vine expresia: ca de multe alte ori, aceasta își are originea, cum altfel, în limba latină (deși engleza e o limbă germanică). Expresia vine de la Dog Star, steaua căreia, în latină, i se spunea Sirius și care a fost asociată de mult timp cu vremea sufocantă, toridă din emisfera nordică, deoarece răsare și apune simultan cu Soarele în zilele cele mai calde ale verii (22 iulie – 23 august).
În sistemul antic grec al constelațiilor, Sirius (Seirios = Σείριος în greacă) era considerat câinele de vânătoare al lui Orion și a primit epitetul Kyon, „câine”. Scriitorul grec Plutarch se referea la zilele toride ale verii folosind expresia hēmerai kynades (literal, „zilele câinilor”), iar traducerea latină a acestei expresii ca dies caniculares (câine = canis) este sursa expresiei engleze.
Iată, cu ocazia asta aflăm și că două cuvinte aparent complet diferite, câine și caniculă, fac parte din aceeași familie! Extraordinar, nu?

Povești cu și despre cuvinte - partea a II-a: câteva toponime slave în România

În episodul trecut am vorbit despre un cuvânt francez, presupus a veni din rusă: bistro.

 Pornind de aici, hai să vorbim acum despre cuvinte de la noi, provenite de data asta cert din același cuvânt slav, bîstro (быстро). De data asta este vorba de așa-numitele toponime, cuvinte care denumesc locuri, forme de relief și alte asemenea.

 Avem multe exemple, dovedind că noi, ce ne pretindem latini, trăim într-o mare slavă și unul dintre exemplele cele mai la îndemână este cuvântul Bistrița, a cărui origine nu mai este nevoie să o explicăm. Este un nume foarte răspândit în România și nu numai.

 La noi, nu mai puțin de patru râuri poartă acest nume: un afluent al Siretului, altul al Oltului, altul al Tismanei, la rândul ei afluent al Jiului și altul al Someșului.

 Evident, nu s-a ratat situația de a boteza cu numele „Bistrița”, chiar și munți, legătura fiind dată de existența unei ape curgătoare cu acest nume. Avem astfel Munții Bistriței, din Carpații Orientali.

 Firesc, din înșiruire nu puteau lipsi localitățile purtând numele „Bistrița”. Avem nu mai puțin de șase localități cu acest nume. Este vorba de orașul reședință a județului Bistrița-Năsăud, apoi există trei sate, în județul Mehedinți, Neamț, respectiv Vâlcea, mai avem Bistrița Nouă, în județul Olt și Bistrița Bârgăului, din județul Bistrița-Năsăud.

 Și vecinii noștri, bulgarii, se pot lăuda cu două localități numite „Бистрица” (Bistrița), iar în Bosnia și Herțegovina există nu mai puțin de șase sate și trei râuri purtând același nume. Sârbii au și ei cinci sate și trei râuri numite la fel, plus un cartier al Novi Sadului (cu siguranță, cândva, un sat limitrof); la acestea trebuie adăugate un sat și patru râuri din Kosovo. Macedonenii au și ei două sate numite Bistrița, albanezii unul, croații un oraș și un sat, iar slovenii bat recordul, cu două orașe, șapte sate și două râuri.

 Mergând mai la nord, întâlnim, în Slovacia, un oraș de altfel foarte cunoscut, Banská Bystrica, unul mai mic și necunoscut, Považská Bystrica, dar și vreo trei sate cu nume compuse, având inclus și cuvântul Bistrica.

 Frații lor, cehii nu se lasă mai prejos și, abstracție făcând de scrierea și pronunția specifice, au și ei „Bistrițele lor”: cinci orașe, patru sate și un râu, numite Bystřice.

 Mai la est, în Ucraina, găsim două râuri cu numele Бистриця (Bystrytsia) și patru sate, iar în nord, polonezii au și ei „bistrițele” lor, „Bystrzyca”: patru râuri, un oraș și nu mai puțin de 11 sate.

 Dacă ne aplecăm mai cu atenție asupra cuvântului, vom observa cu ușurință faptul că el este un diminutiv, cuvântul de bază fiind Bistra. Ca toponim, Bistra este mai întâlnit în Polonia, Cehia și Slovacia. Deloc surprinzător și aici noi stăm foarte bine: avem șase râuri cu acest nume, plus altele patru cu nume compuse, ce conțin cuvântul „Bistra”. Ba mai mult, românii au diminutivat în mod propriu acest cuvânt, care a devenit „Bistricioara”. Cu acest nume, avem un sat și patru râuri. În plus, avem și un afluent al Arieșului, numit Bistrișoara.

 În mod surprinzător, în Rusia se întâlnesc mult mai puține toponime derivate din cuvântul de la care am pornit: două sate și un lac. Un lac? vă veți întreba. Ei bine, da, un lac, deoarece cuvântul proto-slav bystr, însemna clar, limpede, transparent. Așa că nu e de mirare numele dat lacului cu pricina.

 Și, dacă tot veni vorba de ape clare, limpezi, ca o paranteză, să menționăm aici și o expresie neaoș românească, apă chioară. Până să capete sensul figurat (echivalent cu apă de ploaie = lipsit de valoare), expresia însemna chiar apă clară, limpede, venind din expresia latină aqua clara, întâlnită și în italiană: acqua chiara.

 Dar să revenim la subiectul inițial. În limbile slave de sud, „bistar” (би̏стар), înseamnă „luminos”, dar echivalentul lui быстро, din rusă, cu sensul de repede, este brzo (брзо). Ei bine, și acest cuvânt se regăsește în toponimia românească. Astfel, avem trei localități cu numele Bârza: una în Olt, alta în Mureș și alta în Caraș-Severin; de asemenea, întâlnim patru localități cu numele de Bârzești (Arad, Argeș, Vâlcea, Vaslui), două cu numele de Bârzeiu (ambele în Olt), dar și un râu: Bârzani, afluent al Cernei. De data asta, se poate observa o concentrare pe zona sud-vestică a țării, spre vecinii noștri sârbi.

 Mai avem și varianta Bârzava. Cu acest nume, avem două râuri, unul din Arad, afluent al Mureșului și altul din Banat, afluent al Timișului, dar și două localități, una în Arad, cealaltă în Harghita.

 Să mai remarcăm și faptul că, din același cuvânt se trag și diferite nume de familie: Bârzu, Bârzan, Bârzea, Bârzoi, Bârzoiu.

 Dar știți cum se spune „repede” în greacă? Ei bine, se spune grigora (γρήγορα)!

 În sfârșit, o ultimă (pentru moment) oprire asupra toponimelor de origine slavă.

 Cu siguranță, ați auzit de Emil Racoviță, celebrul speolog român, originar din Iași.

 Mai mult ca sigur, numele său vine de la o localitate cu același nume. Cuvântul derivă din limbile slave, rac (рак) având exact același înțeles ca în limba română. Singura diferență este aceea că, în limbile slave, acesta are și forma feminină, rakova, rakovica (раковица), adică femela racului.

 Bineînțeles, toponimia română este bogată în astfel de nume. Astfel, avem cinci localități cu numele de Racova (Bacău, Mehedinți, Satu Mare, Suceava, Vaslui) și trei râuri, afluenți ai Bârladului, Bistriței, respectiv Sucevei. Cât despre Racovița, avem localități cu acest nume în Argeș, Brăila, Dâmbovița, Dolj, Gorj, Olt, Sibiu, Timiș, Vâlcea și Vaslui, dar și mai multe râuri: două sunt afluenți ai Oltului, unul al Oltețului, unul al Ialomiței și încă alte două. Bineînțeles, avem și derivate, precum Racovițeni, sat din Buzău, Racoș, (două sate, unul în Brașov, altul în Covasna) și două râuri, dar și nume de familie, precum Racoveanu.

 Ne oprim aici, deși lista ar fi mult mai lungă, dar și timpul nostru este limitat. Nu putem face însă acest lucru înainte de a remarca puternica influență și urmele adânci lăsate de vecinii noștri slavi asupra românilor și a teritoriului locuit de aceștia. De altfel, genetic vorbind, aceleași urme le găsim și în propriul ADN, chiar dacă unora nu le prea place acest lucru.

P.S. Rog cititorii acestor rânduri să nu ia drept exhaustive datele prezentate de mine. Cu siguranță, mai sunt multe alte exemple de toponime, care nu apar aici, nu am făcut nicidecum o statistică completă...

Povești cu și despre cuvinte - partea I: Despre moscali și bistrouri

Deși subiectul propriu-zis nu este unul de călătorii, totuși el are legătură și cu turismul, așa că am decis să-l împărtășesc cu voi. Și, în măsura în care voi avea timpul necesar, acest articol va avea și o continuare.

Moscal (muscal), substantiv comun, nu este un cuvânt prea des întâlnit în limba română a zilelor noastre. Cu siguranță, însă ați întâlnit cu toții persoane purtând acest nume: Moscalu sau Muscalu.
Dar de unde acest nume și ce înseamnă el?
Ei bine, acest nume, în ambele variante vine de la Moscova, capitala Rusiei. În trecut, românii îi spuneau acesteia Mosca, așa cum îi spuneau și îi spun încă și italienii. Evident, locuitorii marii metropole de azi, moscoviții, erau numiți muscali/moscali, la fel spunându-se și în rusă, ucraineană, poloneză (moskal). Treptat, termenul și-a lărgit sensul, ajungând să însemne, în limba română, pur și simplu „rus”.
Cum, prin secolul al XIX-lea era la modă, dacă erai bogat, să-ți iei birjă personală și cum acestea erau conduse îndeosebi de muscali (cei mai mulți, de fapt, cazaci pricepuți la cai), treptat, cuvântul „muscal” și-a redus aria de înțelesuri, fiind atribuit doar birjarilor. Ba mai mult, chiar birja era numită uneori „muscal”, de unde și vorba a te plimba în muscal. Chiar și moneda de douăzeci de lei, cât era odinioară tariful unei curse cu birja, a căpătat numele de muscal, căci întreprinzători din fire, muscalii și-au dezvoltat afacerea în mod independent, oferind servicii de „taximetrie” în birjă, oricui avea nevoie și putea să plătească.
Moda muscalilor-birjari a ajuns însă mai departe, până la Paris, unde muscalii dominau acum mai bine de 100 de ani piața transportului local individual. Se spune că, după după bătălia din 1814 dintre Napoleon și coaliția formată de Rusia, Austria, Prusia și alte câteva state, urmată de ocuparea Parisului de către armatele coaliției, ofițerii și soldații ruși au rămas celebri prin faptul că au invadat restaurantele pariziene, mici și ieftine, unde intrau grăbiți, strigând: bîstro (быстро), care înseamnă, în limba lui Dostoievski, repede. Graba era datorată, se pare, faptului că învoirile erau scurte, prea scurte pentru a pierde vremea într-un local mai sofisticat.
Obiceiul se pare că a fost preluat și de moscalii ce le-au călcat pe urme (doar motivele grabei erau altele), astfel încât aceste localuri au căpătat numele de bistro. Conform dicționarului Larousse, bistro/bistrot semnifică un mic local, un restaurant modest, sens pe care îl are și în limba română. Tot Larousse ne spune că sunt admise ambele forme (ortografii), dar prima este mai răspândită.
Evident, ca orice francez care se respectă, mulți lingviști iubitori ai Orașului Luminilor, au contestat și contestă în continuare explicația „rusă”, privitoare la etimologia cuvântului bistro, încercând, destul de neconvingător, totuși, să-l asocieze cu unele regionalisme franțuzești.
Asta nu l-a împiedicat pe patronul bistroului Mère Catherine, din Place du Tertre, aflată în Paris, pe colina Montmartre, să monteze pe fațadă (așa cum se vede în fotografia da mai jos,

ca și aici, o placă pe care scrie:
Le 30 mars 1814 les cosaques lancerent ici en premier, leur très fameux „bistro” et, sur la butte, naquit ainsi le digne ancêtre de nos bistrots. 180-eme anniversaire. Syndicat d’initiative du vieux Montmartre,
adică, pe românește:
Pe 30 martie 1814 cazacii au lansat aici pentru prima dată, celebrul lor „bistro” și astfel, pe colină, luă naștere demnul strămoș al bistrourilor noastre. A 180-a aniversare. Sindicatul de inițiativă al vechiului Montmartre.
În orice caz, indiferent de originea cuvântului bistro în limba franceză, el a fost împrumutat în română, unde își are locul asigurat, iar farmecul poveștii „ruse”, adevărate sau nu, este prea puternic, ca aceasta să fie uitată.