Aud întâmplător o știre care m-a făcut să zâmbesc, dar care mi-a stârnit și multe gânduri. Știrea ne spune cum că Statele Unite poartă convorbiri cu Qatarul, ca să asigure Europei gazul necesar, în cazul că alimentarea din Rusia s-ar întrerupe, ca urmare a unei eventuale invazii a rușilor în Ucraina.
Dincolo de paralela ce mi-a venit în minte,
între această situație și cea a unui copil în ajutorul căruia sare fratele mai
mare, pentru posibila agresare a acestuia de către alți copii în curtea școlii,
se vede de la o poștă cât de caraghioasă e situația. Se naște, firesc,
întrebarea: oare Europa nu e în stare să-și poarte singură de grijă și are
nevoie de ajutorul „prietenului” de peste ocean? Oare nu a făcut-o mereu și nu
a avut, de fapt, niciodată nevoie de ajutorul acestuia? Întrebare retorică,
desigur, pentru că toată lumea știe că, de fapt, tot ce fac americanii e mereu
doar în propriul interes, chiar dacă, de multe ori, nici ei nu știu care este
acela. Exemplele cele mai elocvente sunt cele două intervenții americane în
Europa, în timpul celor două războaie mondiale, de fiecare dată Uncle Sam
ieșind în mare avantaj…
Probabil la fel gândesc și acum. Doar că, la fel ca de fiecare dată, ei
câștigă, dar pe pielea altora. Poate unii se întreabă ce au de câștigat
americanii de ne împing de la spate să ne încăierăm cu rușii, dar, de fapt,
lucrurile sunt mai mult decât evidente: nu au niciun interes ca Uniunea
Europeană să se ridice ca un nou pol de putere, la concurență cu ei, așa că,
mai bine ne împing spre o confruntare cu rușii, împușcând doi iepuri dintr-un
foc. Manevra e străvezie! Iar noi, românii, suntem atât de stupizi, încât le
facem bucuroși jocul, fără să vedem că suntem folosiți ca niște copii care
zgândăre cu bățul prin gard câinele rău al vecinului… Bine, asta ni se trage de
la celebra „axă București – Londra – New York”, principiul politic băsescian ce
ne-a scos de pe axa mult mai firească „București – Berlin – Paris”.
Așa încât, din astfel de situații, precum cea de acum, se pot trage niște
concluzii clare, pe care sper să le tragă și factorii decizionali ai Uniunii
Europene.
În primul rând, este evident că, pentru a putea funcționa eficient, Uniunea
Europeană trebuie să funcționeze ca o federație, precum cea americană. Printre
altele, asta înseamnă că, cel puțin în privința politicii externe, statele
membre trebuie să-și delege competențele factorilor decizionali de la Bruxelles,
în primul rând Parlamentului European. În acest fel, nu vor mai exista situații
când unele țări vor duce o politică antirusească agresivă, iar altele vor avea
relații destinse cu Rusia și, în consecință, multe avantaje economice.
Pentru că, un lucru e evident: relațiile economice cu Rusia reprezintă un mare
avantaj, ținând cont de imensa piață de desfacere pe care aceasta o oferă.
Ca o consecință directă a ideii precedente, este evidentă necesitatea
organizării unei armate proprii, ceea ce este perfect fezabil, Uniunea
Europeană având toate mijloacele și capacitățile de a face acest lucru. Ideea
nu e nouă, dimpotrivă, doar că ea nu a fost afirmată și promovată cu destulă
tărie. Ținând cont de reținerile explicabile ale Germaniei, în acest caz, rolul
principal i-ar reveni Franței, care este, de altfel, cea mai puternică forță
militară a Europei.
Ca să răspund unei eventuale întrebări, pot spune că, în această situație,
rolul NATO ar deveni caduc și astfel s-ar termina și hegemonia americană asupra
Europei. I-am scuti astfel pe americani de „grija” de a ne purta de grijă, în
așteptarea momentului când „copilul” Europa ar deveni matur...
Să sperăm că
Europa a ajuns la maturitate și va acționa în consecință, în ciuda piedicilor
puse de americani, pe de o parte și de ruși, pe de altă parte... Pentru că să
nu credeți că rușilor nu le convine jocul americanilor, dimpotrivă, li se
potrivește mănușă!
