La 562 de ani de la Căderea Constantinopolului. Drumul spre Istanbul

Pentru că de Rusalii dispuneam de patru zile libere, am decis să le folosim pentru un city-break la Istanbul. Nu era prima oară când mergeam la Înalta Poartă, mai fusesem de încă trei ori. De două ori am ajuns acolo cu autocarul, dar prima dată tot cu mașina personală am ajuns, dar atunci am mers mai pe ocolite, pe litoralul bulgăresc, cu intrare în Turcia pe la Malko Tărnovo. De data asta, mai ales că nu dispuneam de prea mult timp, am ales drumul cel mai scurt, traseul putând fi văzut pe Goole Maps. 

După cum se poate vedea, traseul este, într-adevăr, cel mai scurt (772 km), dar nu și cel mai rapid, pentru că în Turcia, de la Edirne, am ales să merg pe drumul național D100 și nu pe autostrada O3, ceea ce mi-a mărit timpul estimat de Google Maps cu aproximativ o oră și 20 minute. Asta pentru că am vrut să evit complicațiile cu cardul HGS, pe care ar fi trebuit să-l achiziționez, pierzând timp și pentru asta. 

Dar, să vă povestesc cum a fost drumul. 

Am plecat la ora 5:00 dimineața din Pitești, ora estimată de GPS pentru a ajunge la destinație fiind 14:30. Evident, știam că vom depăși cu mult această oră, care nu ia în seamă opririle, timpul pierdut în vămi și altele. În plus, varianta GPS-ului implica evitarea Bucureștiului, prin Ghimpați, variantă e drept mai scurtă, dar cu drum mai prost, așa că am preferat Bucureștiul. Și pentru că am plecat mai târziu cu o oră față de cum planificasem, nu am mai intrat în București, ci l-am ocolit pe centură (porțiunea sud-estică), o soluție de compromis, pentru că, în ciuda faptului că această porțiune de centură se pretinde a fi fost reabilitată de foarte curând, starea ei este departe de una satisfăcătoare. Mi s-a părut pur și simplu bătaie de joc modul în care s-a realizat această așa-zisă reabilitare. Pur și simplu, bani aruncați pe fereastră, sau, mai exact, în buzunarul asfaltangiilor, fără nici un folos pentru noi, utilizatorii drumului respectiv. 

Pe o vreme înnorată, cu momente când mai cădea și o burniță măruntă, la 7:15 am ajuns în vamă, am plătit 13 lei taxa de pod și, din fericire, am prins semaforul pe verde, astfel că nu am așteptat deloc. 

Cum nu aveam leva și nici nu aveam de gând să cumpăr (cursul la casele de schimb de la ieșirea din vamă fiind 1 euro = 1,92 leva la cumpărare și 1,96 leva la vânzare), vinieta bulgărească am luat-o abia de la stația Lukoil de la ieșirea din Ruse. Abia aici am putut cumpăra vinieta cu cardul, pentru că până atunci, la toate celelalte stații de benzină mi se spunea fie că nu au, fie că nu o pot cumpăra cu cardul și mi se cerea 6, sau chiar 7 €. Acum, față de 5 € și ceva, cât costă oficial vinieta, diferența nu e mare lucru, dar m-am ambiționat să o cumpăr la prețul oficial, fiindcă știam că se poate și așa. 

Prețul benzinei de 95 era 2,49 leva la OMV-ul din vamă, dar la Esso și Lukoil era doar 2,29 leva, așa că am preferat să fac plinul de la ei. 

Între timp, cu atâtea opriri s-a făcut ora 8; la 8:10 mai avem 546 km până la Istanbul, iar ora estimată a sosirii a devenit 15. La 8 și jumătate am trecut pe lângă popasul Baikal, clasic pentru autocare, dar nu am oprit. La 9:15 ieșim din Polikraiște și ne îndreptăm spre Veliko Tărnovo, unde ajungem la 9:25. GPS-ul ne spune că mai avem 459 km până la Istanbul. Intrăm pe drumul național 55, pe care vom rămâne până în apropiere de vama bulgaro-turcă. 

Burnițează iar și drumul mărginit de salcâmi încărcaţi cu flori urcă întortocheat. Ajungem în punctul cel mai înalt din Pasul Republika, la trecerea din regiunea Veliko Tărnovo în regiunea Stara Zagora, unde se găsește popasul Predela, cunoscut de toți cei ce au făcut acest drum cu autocarul, el fiind loc de popas pentru toate autocarele în drum spre Turcia. Aici găsiți un foarte bun iaurt de capră, pe care-l puteți plăti și în lei, ca de altfel toate produsele de aici. De data asta însă nu am oprit, continuându-ne drumul spre Gurkovo, unde ajungem la 10:10. De aici, mai avem 400 km până la Istanbul. După intersecția cu drumul național 6 Sofia – Burgas, trecem printr-o zonă cu lacuri și, la intrarea în Panicherevo, parcurgem o porțiune de vreo 2 km pavată cu piatră cubică, ce ne asigură un vibromasaj viguros. :)) 

Trecem prin Asenovets, intersectăm drumul național 65 Stara Zagora – Sliven și la 10:38 intrăm în Nova Zagora; la ieşirea din localitate un sens giratoriu: în dreapta Sofia, în stânga Svilengrad. Urmăm indicatorul spre Svilengrad, până unde mai sunt 100 km. Pe marginea drumului sunt maci roșii și decorativi. Trecem apoi pe lângă termocentrala fumegândă de la Kovachevo, pe partea dreaptă a drumului; 334 km până la Istanbul. 

Ceva mai departe, spre Polski Gradets dăm de o zonă cu drum foarte prost, asfalt distrus, denivelări, gropi pe vreo 5 km. Urmează Madrets, drumul fiind foarte puţin circulat. 

La 11:30 trecem prin Glavan și mai avem 313 km până la destinaţie. Drumul urcă șerpuit și la 11:37 intrăm în regiunea Haskovo. La 11:42 trecem prin Dripchevo și mai avem 295 km până la Istanbul. A ieşit timid şi soarele dintre nori. Trecem prin Mladinovo, iar la 11:55 prin Pastrogor. La 12:02 intrăm pe autostrada aflată în (re)construcție și mai avem 15 km până la punctul de frontieră Kapitan Andreevo. Cu cât ne apropiem de graniță, cu atât mizeria și gunoaiele de pe marginea drumului sunt mai multe. La 12:15 intrăm în vamă, fără să mai fi făcut o completare de benzină. Am traversat Bulgaria cu un consum mediu de 5,6 l/100 km (Logan, cu motor de 1,2 l). 

Am trecut foarte ușor prin ambele vămi; turcii au verificat pașapoartele, permisul de conducere, talonul mașinii, cartea verde și au aplicat pe portiera mașinii o mică bandă colantă cu un cod de bare, care a fost scanat la ultimul punct de control. La 12:45 am ieșit din punctul de graniță Kapıkule, după care ne-am îndreptat spre Edirne și am intrat pe șoseaua națională D100. Odată cu intrarea în Turcia, vremea s-a făcut frumoasă, și a ieșit soarele, care avea să ne însoțească până la destinație și, în continuare în celelalte trei zile. 

Aici am să fac o mică digresiune, pentru a explica de ce am ales varianta pe șoseaua D100. În primul rând, așa cum am spus mai înainte, nu doream să pierd timpul cu achiziționarea cardului HGS. În plus, nu știu când voi mai ajunge în Turcia și nici dacă o voi face cu mașina personală (nu am nimic planificat), așa că nu mă interesa blocarea vreunei sume de bani pe acest card. Apoi, față de regimul de autostradă, cu limita de 120 km/h, cel pentru șoselele rapide din Turcia nu este cu mult diferit. Limita de viteză este de 110 km/h, iar aceste șosele sun aproape ca autostrăzile, având separatoare de sens, două benzi pe sens și bandă de urgență. Singurul „neajuns” este că, din loc în loc, apar limitări de viteză, la treceri de pietoni și intersecții, cu o configurație caracteristică. Oricum însă, nimeni nu ține cont de aceste restricții și nici poliție nu am întâlnit absolut deloc. 

În schimb, față de autostradă, șoseaua rapidă are avantajul că nu te plictisești, ba mai mult, când te apropii de Istanbul se vede și marea, așa că nici măcar nu mai ai imboldul de a apăsa pe accelerație. Șoseaua trece prin mai multe localități: Havsa, Babaeski, Lüleburgaz, Çorlu, ca să nu le enumăr decât pe cele mai mari. La 15:30, noi ieșeam din Çorlu, având încă 107 km până la Istanbul. 

La 16:15 am intrat în Istanbul care ne-a primit decorat cu o mare de stegulețe electorale, colorate în funcție de partidul căruia îi aparțineau. Era vineri după-amiază și o nebunie de mașini, pe patru benzi pe sens, se năpustea odată cu noi în oraș. Și mai era și 29 mai, ziua când se împlineau 562 de ani de la căderea Constantinopolului. :) 

Hotelul la care făcusem rezervare era în centrul vechi, zona Fatih și am ajuns la el la ora 18:20, după ce am făcut slalom şi ne-am învârtit în cerc din motiv de lucrări la un sens giratoriu cu interzis la stânga, pe unde ar fi trebuit să mergem. Asta s-a întâmplat când am ajuns în imensa intersecție din Aksaray, bine-cunoscută de mine și bătută la pas. Aici, în nebunia de circulație, bară la bară, am avut proasta inspirație să nu continui pe Ordu Caddesi, artera pe care merge tramvaiul T1, pentru că, mi-am zis eu, e mai aglomerată. Mai bine fac la dreapta, pe Gazi Mustafa Kemal Paşa Caddesi și ies la malul mării, pe Kennedy Caddesi, așa cum îmi indica și GPS-ul. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, pentru că, la intersecția celor două străzi, unde este un sens giratoriu, nu am putut să fac la stânga din cauză de blocare stradă în construcție și, ca atare, am fost nevoit să revin în Aksaray, „poarta” de intrare în Fatih, de unde am continuat de data asta pe Ordu Caddesi și, la un moment dat, am făcut la dreapta, pe Mithat Paşa Caddesi, care m-a purtat în apropierea hotelului. 

Până la plecare nu am mai mutat mașina din fața hotelului, preferând să folosesc mijloacele de transport în comun, cu care, evident, ajungi mai repede. 

Întoarcerea a fost pe același drum; am plecat la 9:00 dimineața și am sosit în vama turco-bulgară pe la 14:15, după mai multe opriri, dintre care cea mai lungă la Carrefour-ul din Edirne, de unde ne-am cumpărat fructe și ne-am cheltuit ultimii bani (am reușit performanța să rămân doar cu vreo 70 de kuruși). 

În vama de la Ruse am ajuns la 19:30 și acasă pe la 22:15 (ne-am mai oprit și la Carrefour Militari). În total, am parcurs 1535 km, conform kilometrajului de la bord. Între timp, numai din cauza celor aproximativ 40 km, parcurși la venire și la plecare și care reprezintă distanța de la hotel, la Büyükçekmece, localitatea din marginea Istanbulului, de pe D100, de unde drumul este mult mai lejer, consumul mediu pe cei peste 1500 km, a crescut la 6,1 l/100 km. 

De altfel, cine a fost în Istanbul, mai ales cu mașina personală, știe că circulația în București e floare la ureche, față de cea din orașul de pe strâmtori. În legătură cu circulația în Istanbul și, în general, în Turcia, pentru că am citit pe-aici și alte păreri, aș vrea să mi-o spun și eu pe a mea. 

Unii au spus despre circulația în Istanbul că este haotică și că șoferii turci nu respectă regulile. Într-o oarecare măsură, poate că așa este. Am văzut mulți șoferi care nu semnalizează la schimbarea direcției de mers, sau semnalizează scoțând mâna pe fereastră, am văzut șoferi având alături nevasta și vreo trei copii, în timp ce bancheta din spate e goală, nimeni nu poartă centura, dar pot să vă spun totodată că circulația în Istanbul nu este nicidecum haotică, iar șoferii turci sunt oricum mai civilizați decât cei români, care nu sunt decât la prima generație. Asta pentru că sunt mult mai înțelegători, răbdători și permisivi. 

Nu am auzit prea multe claxoane în trafic, iar despre invective și alte scene dure nici nu ar putea fi vorba. Cât privește regulile, șoferii turci au una foarte importantă, peste toate celelalte, înscrise în regulamente. Este o lege nescrisă, care spune așa: Ferește-l pe cel din fața ta! Și regula asta e respectată cu sfințenie, motiv pentru care accidentele, la o densitate de trafic formidabilă, sunt rare. De fapt, am putea spune că șoferii turci respectă în primul rând regula bunului simț. 

Un ultim comentariu aș mai vrea să fac. Eu am urmat în primul rând traseul configurat pe Google Maps, identic cu cel sugerat și de GPS (Garmin-Navigon, hărți din 2011). Față de acesta, unii ar putea să-mi sugereze o mică modificare: în Bulgaria, de la Nova Zagora, până la granița cu Turcia, poate ar fi mai indicat un mic ocol, spre Stara Zagora și apoi, de aici până la Dimitrovgrad, de unde continuarea e simplă: E80. 

Recunosc, am luat în considerare această variantă, dar m-am gândit că autostrada de la Dimitrovgrad la Svilengrad este în lucru (cel puțin așa era pe porțiunea de 15 km dinainte de graniță, pe care am mers eu) și am preferat drumul național 55. Acum, după ce am constatat că pe acesta sunt câteva porțiuni în stare destul de proastă, m-am gândit că poate ar fi meritat ca, la întoarcere, să încerc și varianta cealaltă. 

Despre ce am făcut în Istanbul și despre hotelul la care am stat, în curând. :)

Am trecut de Gurkovo și ploaia a încetat

Intrăm în Radevo. Drumul e în stare bună și liber, încă de la intrarea în Bulgaria.

Trecem prin Mlekarevo și ne îndreptăm spre Novoselets

Șoseaua e complet liberă și, în depărtare, se zăresc coșurile termocentralei de la Kovachevo.

 Intrăm în Radetski. Probabil nicio legătură cu marșul lui Strauss.

Ajungem și la termocentrala de la Kovachevo, numită „Marița Est 2”

 În zona Polski Gradets, calitatea drumului a scăzut drastic.

După vreo 5 km, drumul e din nou bun și foarte liber.

 Trecem prin mica localitate Pastrogor, ultima înainte de intrarea pe autostrada Dimitrovgrad-Svilengrad.

 Am intrat pe autostrada în construcție, dar mergem pe banda stângă, cu circulație în ambele sensuri. 

 Am revenit pe banda din dreapta. Se văd gunoaiele de pe margine și un echipaj de poliție pe cealaltă bandă.

Ne apropiem de punctul de graniță de la Kapitan Andreevo.

Trecem printre niște stâlpi al căror rost nu l-am înțeles.

 Și ajunem în vama bulgară, unde formalitățile sunt foarte sumare.

Cele două puncte vamale și de graniță, bulgară și turcă.

 Am trecut de graniță. Pe banda cealaltă, un lung șir de camioane așteaptă să trecă în Bulgaria.

Un panou înainte de intrarea în Edirne: Çanakkale 240 km, Istanbul 230 km, Edirne 6 km.

Pe sensul celălalt se află, așa cum este afișat pe panou, complexul Arslanlı, loc de popas și de cheltuire a ultimilor bani, înainte de ieșirea din Turcia.

Punctul unde trebuie să te decizi. La stânga, autostrada O3. La dreapta, Edirne și D100. Noi am ales dreapta.

 Edirne ne întâmpină cu stegulețe și atmosferă electorală.

Dacă la intrare erau stegulețe albe-albastre-portocalii, acum a venit și rândul celor roșii-albe.

Deși este un oraș mic, Edirne are un oficiu de informații turistice.

Am ieșit din Edirne și ne îndreptăm spre Istanbul, pe D100.

Pe D100. la una din intersecțiile foarte bine semnalizate.

Aproape nicio diferență față de autostradă. Doar șanțul de scurgere, în locul separatoarelor de sens.

Tot pe D100. Depășim o coloană de nuntași.

Ne apropiem de Lüleburgaz.

Lüleburgaz, cu portrete electorale de dimensiuni uriașe.

La ieșirea din Lüleburgaz, fabrica de medicamente Zentiva

D100. Curat și cu asfalt în stare perfectă.

O ieșire de pe D100, exact ca pe autostradă.

Pe D100, stațiile de carburanți sunt dese.

Ne apropiem de Istanbul.

 Pe dreapta, a apărut și marea.

Din nou, marea

Suntem deja la marginea Istanbulului. În centrul imaginii, turnul TV Endem, înalt de 236 m.

Kaya Ramada Plaza, la ieșirea din Büyükçekmece.

Am intrat în Istanbul și circulația începe să devină foarte aglomerată.

În împrejurimile oraşului Veliko Tărnovo

Dintr-un ghid al mănăstirilor din Bulgaria, pe care l-am cumpărat la ultima vizită în ţara vecină, am aflat că aici sunt 156 de mănăstiri. Faţă de cele 631 de mănăstiri din România (cum ni se spune aici), par puţine, dar acest lucru este explicabil, având în vedere istoria, mai veche, sau mai recentă a Bulgariei.

Trebuie să recunosc că nu sunt deloc un habotnic, dar mănăstirile şi bisericile reprezintă pentru mine importante puncte de atracţie, din punct de vedere istoric şi artistic, pe care nu le ocolesc niciodată în călătoriile mele.

Mănăstirea Preobrjenski

Drept urmare, în scurta plimbare la Veliko Tărnovo, am decis să vizităm şi câteva mănăstiri din jurul oraşului. Dintre cele vreo 20 de mănăstiri din zonă, am ales patru, dar nu am vizitat decât trei, din motivele pe care le veţi afla ceva mai târziu.

Mănăstirea Preobrjenski

Prima mănăstire vizitată a fost Sfânta Schimbare la Faţă a Domnului (Sveto Preobrajenie Gospodne), cunoscută şi sub numele de Mănăstirea Preobrjenski, cea mai mare dintre toate mănăstirile din zona Veliko Tărnovo şi a patra ca mărime din toată Bulgaria, la care am ajuns în drum spre Veliko Tărnovo. Mănăstirea este situată într-o zonă splendidă, pe un platou de pe versantul stâng al defileului râului Yantra, la aproximativ 7 km nord de Veliko Tărnovo. Accesul este uşor: direct din drumul european E85 se face un drum lateral spre vest, bine semnalizat din ambele sensuri, care urcă până pe platou, cam 1 km. Pentru cei care doresc să ajungă aici cu maşina personală, iată şi coordonatele GPS ale locului: 43°7'1"N; 25°36'25"E. Deşi mănăstirea datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, construcţiile actuale sunt mult mai recente. Mai exact, ele datează din perioada Renaşterii Naţionale Bulgare, perioadă care nu trebuie confundată cu Renaşterea Europeană, pentru că, în timp ce Renaşterea Europeană a avut loc între secolele al XIV-XVII-lea şi a fost o mişcare culturală şi socială, Renaşterea Naţională Bulgară s-a desfăşurat în secolul l XIX-lea şi a avut în primul rând un caracter naţional şi abia apoi cultural şi social. 

Biserica mănăstirii Preobrjenski

Complexul mănăstirii Sfânta Schimbare la Faţă a Domnului a fost construit în forma actuală de către una din figurile cele mai reprezentative ale arhitecturii Renaşterii bulgare, arhitectul, constructorul şi sculptorul Kolyu Ficheto, ale cărui lucrări se întâlnesc şi în Veliko Târnovo, dar şi în alte locuri din Bulgaria.

Biserica mănăstirii are o arhitectură originală, valoarea sa artistică fiind îmbogăţită de picturile murale ale altui artist renumit din acea perioadă, pictorul Zahari Zograf. 

Roata vieţii

Cea mai renumită parte a picturilor murale este Roata vieţii, care este formată din două inele concentrice. Inelul interior reprezintă cele patru anotimpuri şi lunile anului. Tot aici sunt reprezentate şi adevăratele virtuţi, pe care omul ar trebui să le urmărească în viaţă: educaţia şi munca asiduă, aşa încât, în final, el să se poată aşeza să se odihnească şi să se bucure de anii senectuţii.

Mănăstirea Preobrjenski. Chilii

Inelul exterior reprezintă etapele vieţii: 4 ani - copil mic; 14 ani - copil; 21 ani - adolescent; 30 ani - tânăr; 48 ani - bărbat în puterea vârstei; 56 ani - bărbat vârstnic; 70 ani - bătrân. În acelaşi timp, aceste reprezentări ne arată şi "lupta" omului pentru acumularea unor averi materiale (personajul de pe partea de sus a roţii, cel în puterea vârstei, ţine un sceptru şi o pungă cu monede de aur (puterea şi averea), pe care le scapă din mâini, odată cu coborârea pe roată).

Mănăstirea Preobrjenski.
Biserica şi clopotniţa

Peste roată este petrecută o frânghie, cu care doi îngeri o pun în mişcare de rotaţie, astfel că, ciclul vieţii este realizat tocmai prin această rotaţie. La sfârşitul acestui ciclu, la baza roţii, omul este aşteptat de cea cu coasa, care îl trimite pe păcătos în gura balaurului, adică în iad. Întreaga scenă este, de fapt, o lecţie de morală, desenată pe înţelesul tuturor. Singurul lucru pe care nu l-am înţeles este semnificaţia femeii din centrul celor două cercuri concentrice. Poate este vorba de faptul că totul se învârte în jurul femeii, aceasta fiind centrul universului uman?

 

Toate picturile sunt recent restaurate şi arată foarte bine. În vestul bisericii se găseşte clopotniţa cu ceas, construită de acelaşi Ficheto. Din păcate, accesul în clopotniţă nu este posibil. La nord, se găsesc vechile chilii, aflate într-o avansată stare de degradare. În schimb, cele noi, aflate pe latura de sud a mănăstirii arată foarte bine, unele fiind decorate cu picturi interesante. Vizitarea bisericii în interior costă 2 lei bulgăreşti, adică leva (lev=leu).

Mănăstirea Patrirhală "Sfânta Treime"

Privind spre est, pe celălalt versant al cheilor se zăreşte Mănăstirea Patrirhală "Sfânta Treime", una din celelalte trei planificate pentru a le vizita. Stabilisem ca pe aceasta să o vizităm la plecarea spre casă. Din păcate, m-am păcălit, pentru că am crezut că se poate ajunge acolo tot de pe E85. În realitate, singurul drum de acces este din Veliko Tărnovo, pe celălalt mal al Yantrei. Culmea e că aveam şi coordonatele GPS (43°7'25"N; 25°37'17"E), dar le-am introdus după ce ieşisem din oraş şi ne aflam deja pe E85, aşa că ar fi trebuit să ne întorcem, aşa că am renunţat să o mai vizităm. 

În ziua următoare sosirii noastre, am pornit spre alte două mănăstiri, situate de data aceasta în sud. Prima pe listă era Mănăstirea Plakovo "Sf. Profet Ilie", situată la vreo 20 km sud-est de Veliko Tărnovo. Aveam coordonatele GPS ale acesteia (42°58'36"N; 25°43'39"E) şi ştiam că la un moment dat, din drumul local de la Velcevo spre Kapinovo se face un scurt drum lateral, ce duce la mănăstire. Am ratat acest loc, am intrat ceva mai departe pe un alt drum ce ne-a dus la o staţie de epurare a apelor, ne-am întors şi am continuat, apoi, după încă vreo jumătate de kilometru, am ajuns la altă mănăstire, Mănăstirea Kapinovo "Sf. Nicolae" (coordonate GPS: 42°58'44"N; 25°44'43"E). Deşi vizitarea acesteia nu era în plan, am intrat şi nu am regretat. Din exterior, aspectul acestei mănăstiri datând din a doua jumătate a secolului al XIII-lea este mai degrabă al unei cetăţi medievale decât al unei mănăstiri, dar asta nu e de mirare, ţinând cont de istoria locurilor. Forma actuală dateză din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

 

 

Dacă mănăstirea "Schimbarea la faţă" este de călugări, mănăstirea Kapinovo este una de maici. Interiorul mănăstirii este îngrijit şi plin de flori şi verdeaţă. La vestul bisericii se află o clopotniţă cu o arhitectură originală. Biserica, precum majoritatea celor din zonă, este scundă şi nu are turle. Pronaosul este deschis, ca un cerdac şi pe latura estică a acestuia am fost surprins să găsesc o pictură ce acoperă tot peretele, reprezentând scena Judecăţii de Apoi şi care seamănă izbitor cu pictura de la Voroneţ, cu acelaşi subiect şi care este plasată, de asemenea, pe peretele vestic. Fotografiatul în biserică este interzis, dar am cumpărat un pliant foarte bine realizat, în condiţii grafice deosebite, scris în bulgară, rusă şi engleză, care îmi ţine loc de fotografii. Tot de aici, am cumpărat şi Ghidul mănăstirilor din Bulgaria, în engleză, de asemenea realizat în condiţii grafice excelente. Drept supliment, mi-am făcut cadou şi o sticlă de vin bisericesc, a cărei fotografie o puteţi vedea ataşată.

Din păcate, cum această mănăstire nu era în planul de vizitare, nu am avut o informaţie importantă, pe care am găsit-o abia ajuns acasă. Mănăstirea se află pe malul unui râu, Veselina, pe care, în apropiere, se găseşte cascada Kapinovo nu foarte mare, dar interesantă, cel puţin după cum arată fotografiile pe care le-am găsit pe internet.

Ca multe mănăstiri de pe la noi, mănăstirea Kapinovo oferă şi ea locuri de cazare vizitatorilor dornici de linişte (chiar am văzut vreo doi), ceea ce la mănăstirea Preobrjenski nu este posibil. 

De la Kapinovo ne-am îndreptat spre cea de-a doua mănăstire programată pentru a fi vizitată, mănăstirea Kilifarevo, la care am ajuns mergând vreo 15 km spre vest, până în orăşelul  Kilifarevo, de unde am coborât spre sud, încă vreo 3 km. Mănăstirea, aşezată şi ea pe malul unui râuşor, Beliţa, are, ca şi celelalte, o istorie foarte veche, datând din secolul al XIV-lea. Înconjurată de ziduri înalte, mănăstirea închide între acestea o oază de linişte şi frumuseţe calmă. Biserica, având hramul "Naşterea Maicii Domnului" are o structură foarte asemănătoare cu cea de la mănăstirea Kapinovo. Doar că îi lipseşte pronaosul în formă de cerdac, intrarea făcându-se pe latura de sud. Întâmplător, când am ajuns noi, aici avea loc o cununie, din care am prins finalul, în care un grup de copii a cântat câteva cântece religioase.
Biserica era la data vizitei noastre în reabilitare, dar chiliile arătau foarte bine şi am aflat că cei dornici de reculegere şi petrecerea unor clipe liniştite sunt bine primiţi aici, în condiţii foarte civilizate. Printr-o poartă de pe latura sudică a zidurilor mănăstirii, am ieşit la malul râului Beliţa, peste care am trecut pe un pod de lemn, într-un peisaj bucolic ce-mi aducea aminte de zilele când eram copil şi, în vacanţele petrecute la ţară, mergeam cu bunica la biserică. 

După plăcutele vizite la cele două mănăstiri, cel mai potrivit mod de a încheia plimbrea în jurul orşului Veliko Tărnovo era vizitarea un loc devenit celebru: satul Arbansi, aflat la aproximativ 5 km nord de Veliko Tărnovo. Drumul până pe platoul muntos pe care se află satul, declarat în întregul său monument arhitectonic, este pitoresc, şerpuind printr-un clasic peisaj de munte.

Cu o bogată istorie, satul are în prezent vreo 300 de locuitori, principala activitate a acestora fiind cea turistică (hotelieră şi de artizanat). Toate casele sunt construite din piatră, ca şi gardurile ce împrejmuiesc fiecare proprietate. Dacă ajungeţi aici şi vreţi să staţi mai mult, găsiţi o ofertă bogată de cazare, cele mai cunoscute locaţii fiind complexul Izvora şi pensiunea Ceşmata. La aceasta din urmă se spune că se mănâncă foarte bine, am vrut să încercăm şi noi, dar am renunţat pentru că voiam să ne întoarcem în Veliko Tărnovo, pentru a vedea spectacolul de sunet şi lumină de la Ţareveţ, spectacol care nici nu a mai avut loc.

Şi aici se găseşte o mănăstire interesantă, mănăstirea "Naşterea Domnului", unde se poate vedea o altă variantă a Roţii vieţii.

 

 

 

 

Plimbarea de după-amiază prin satul turistic Arbanasi, a încheiat ziua noastră turistică în împrejurimile oraşului Veliko Tărnovo, zi a cărei concluzie a fost una categorică şi unanimă: a meritat!

P.S. Cu acestă ocazie, am constatat că harta GPS a Bulgariei, varianta 2010 iGo, este foarte bună şi exactă.