La 562 de ani de la Căderea Constantinopolului. Drumul spre Istanbul

Pentru că de Rusalii dispuneam de patru zile libere, am decis să le folosim pentru un city-break la Istanbul. Nu era prima oară când mergeam la Înalta Poartă, mai fusesem de încă trei ori. De două ori am ajuns acolo cu autocarul, dar prima dată tot cu mașina personală am ajuns, dar atunci am mers mai pe ocolite, pe litoralul bulgăresc, cu intrare în Turcia pe la Malko Tărnovo. De data asta, mai ales că nu dispuneam de prea mult timp, am ales drumul cel mai scurt, traseul putând fi văzut pe Goole Maps. 

După cum se poate vedea, traseul este, într-adevăr, cel mai scurt (772 km), dar nu și cel mai rapid, pentru că în Turcia, de la Edirne, am ales să merg pe drumul național D100 și nu pe autostrada O3, ceea ce mi-a mărit timpul estimat de Google Maps cu aproximativ o oră și 20 minute. Asta pentru că am vrut să evit complicațiile cu cardul HGS, pe care ar fi trebuit să-l achiziționez, pierzând timp și pentru asta. 

Dar, să vă povestesc cum a fost drumul. 

Am plecat la ora 5:00 dimineața din Pitești, ora estimată de GPS pentru a ajunge la destinație fiind 14:30. Evident, știam că vom depăși cu mult această oră, care nu ia în seamă opririle, timpul pierdut în vămi și altele. În plus, varianta GPS-ului implica evitarea Bucureștiului, prin Ghimpați, variantă e drept mai scurtă, dar cu drum mai prost, așa că am preferat Bucureștiul. Și pentru că am plecat mai târziu cu o oră față de cum planificasem, nu am mai intrat în București, ci l-am ocolit pe centură (porțiunea sud-estică), o soluție de compromis, pentru că, în ciuda faptului că această porțiune de centură se pretinde a fi fost reabilitată de foarte curând, starea ei este departe de una satisfăcătoare. Mi s-a părut pur și simplu bătaie de joc modul în care s-a realizat această așa-zisă reabilitare. Pur și simplu, bani aruncați pe fereastră, sau, mai exact, în buzunarul asfaltangiilor, fără nici un folos pentru noi, utilizatorii drumului respectiv. 

Pe o vreme înnorată, cu momente când mai cădea și o burniță măruntă, la 7:15 am ajuns în vamă, am plătit 13 lei taxa de pod și, din fericire, am prins semaforul pe verde, astfel că nu am așteptat deloc. 

Cum nu aveam leva și nici nu aveam de gând să cumpăr (cursul la casele de schimb de la ieșirea din vamă fiind 1 euro = 1,92 leva la cumpărare și 1,96 leva la vânzare), vinieta bulgărească am luat-o abia de la stația Lukoil de la ieșirea din Ruse. Abia aici am putut cumpăra vinieta cu cardul, pentru că până atunci, la toate celelalte stații de benzină mi se spunea fie că nu au, fie că nu o pot cumpăra cu cardul și mi se cerea 6, sau chiar 7 €. Acum, față de 5 € și ceva, cât costă oficial vinieta, diferența nu e mare lucru, dar m-am ambiționat să o cumpăr la prețul oficial, fiindcă știam că se poate și așa. 

Prețul benzinei de 95 era 2,49 leva la OMV-ul din vamă, dar la Esso și Lukoil era doar 2,29 leva, așa că am preferat să fac plinul de la ei. 

Între timp, cu atâtea opriri s-a făcut ora 8; la 8:10 mai avem 546 km până la Istanbul, iar ora estimată a sosirii a devenit 15. La 8 și jumătate am trecut pe lângă popasul Baikal, clasic pentru autocare, dar nu am oprit. La 9:15 ieșim din Polikraiște și ne îndreptăm spre Veliko Tărnovo, unde ajungem la 9:25. GPS-ul ne spune că mai avem 459 km până la Istanbul. Intrăm pe drumul național 55, pe care vom rămâne până în apropiere de vama bulgaro-turcă. 

Burnițează iar și drumul mărginit de salcâmi încărcaţi cu flori urcă întortocheat. Ajungem în punctul cel mai înalt din Pasul Republika, la trecerea din regiunea Veliko Tărnovo în regiunea Stara Zagora, unde se găsește popasul Predela, cunoscut de toți cei ce au făcut acest drum cu autocarul, el fiind loc de popas pentru toate autocarele în drum spre Turcia. Aici găsiți un foarte bun iaurt de capră, pe care-l puteți plăti și în lei, ca de altfel toate produsele de aici. De data asta însă nu am oprit, continuându-ne drumul spre Gurkovo, unde ajungem la 10:10. De aici, mai avem 400 km până la Istanbul. După intersecția cu drumul național 6 Sofia – Burgas, trecem printr-o zonă cu lacuri și, la intrarea în Panicherevo, parcurgem o porțiune de vreo 2 km pavată cu piatră cubică, ce ne asigură un vibromasaj viguros. :)) 

Trecem prin Asenovets, intersectăm drumul național 65 Stara Zagora – Sliven și la 10:38 intrăm în Nova Zagora; la ieşirea din localitate un sens giratoriu: în dreapta Sofia, în stânga Svilengrad. Urmăm indicatorul spre Svilengrad, până unde mai sunt 100 km. Pe marginea drumului sunt maci roșii și decorativi. Trecem apoi pe lângă termocentrala fumegândă de la Kovachevo, pe partea dreaptă a drumului; 334 km până la Istanbul. 

Ceva mai departe, spre Polski Gradets dăm de o zonă cu drum foarte prost, asfalt distrus, denivelări, gropi pe vreo 5 km. Urmează Madrets, drumul fiind foarte puţin circulat. 

La 11:30 trecem prin Glavan și mai avem 313 km până la destinaţie. Drumul urcă șerpuit și la 11:37 intrăm în regiunea Haskovo. La 11:42 trecem prin Dripchevo și mai avem 295 km până la Istanbul. A ieşit timid şi soarele dintre nori. Trecem prin Mladinovo, iar la 11:55 prin Pastrogor. La 12:02 intrăm pe autostrada aflată în (re)construcție și mai avem 15 km până la punctul de frontieră Kapitan Andreevo. Cu cât ne apropiem de graniță, cu atât mizeria și gunoaiele de pe marginea drumului sunt mai multe. La 12:15 intrăm în vamă, fără să mai fi făcut o completare de benzină. Am traversat Bulgaria cu un consum mediu de 5,6 l/100 km (Logan, cu motor de 1,2 l). 

Am trecut foarte ușor prin ambele vămi; turcii au verificat pașapoartele, permisul de conducere, talonul mașinii, cartea verde și au aplicat pe portiera mașinii o mică bandă colantă cu un cod de bare, care a fost scanat la ultimul punct de control. La 12:45 am ieșit din punctul de graniță Kapıkule, după care ne-am îndreptat spre Edirne și am intrat pe șoseaua națională D100. Odată cu intrarea în Turcia, vremea s-a făcut frumoasă, și a ieșit soarele, care avea să ne însoțească până la destinație și, în continuare în celelalte trei zile. 

Aici am să fac o mică digresiune, pentru a explica de ce am ales varianta pe șoseaua D100. În primul rând, așa cum am spus mai înainte, nu doream să pierd timpul cu achiziționarea cardului HGS. În plus, nu știu când voi mai ajunge în Turcia și nici dacă o voi face cu mașina personală (nu am nimic planificat), așa că nu mă interesa blocarea vreunei sume de bani pe acest card. Apoi, față de regimul de autostradă, cu limita de 120 km/h, cel pentru șoselele rapide din Turcia nu este cu mult diferit. Limita de viteză este de 110 km/h, iar aceste șosele sun aproape ca autostrăzile, având separatoare de sens, două benzi pe sens și bandă de urgență. Singurul „neajuns” este că, din loc în loc, apar limitări de viteză, la treceri de pietoni și intersecții, cu o configurație caracteristică. Oricum însă, nimeni nu ține cont de aceste restricții și nici poliție nu am întâlnit absolut deloc. 

În schimb, față de autostradă, șoseaua rapidă are avantajul că nu te plictisești, ba mai mult, când te apropii de Istanbul se vede și marea, așa că nici măcar nu mai ai imboldul de a apăsa pe accelerație. Șoseaua trece prin mai multe localități: Havsa, Babaeski, Lüleburgaz, Çorlu, ca să nu le enumăr decât pe cele mai mari. La 15:30, noi ieșeam din Çorlu, având încă 107 km până la Istanbul. 

La 16:15 am intrat în Istanbul care ne-a primit decorat cu o mare de stegulețe electorale, colorate în funcție de partidul căruia îi aparțineau. Era vineri după-amiază și o nebunie de mașini, pe patru benzi pe sens, se năpustea odată cu noi în oraș. Și mai era și 29 mai, ziua când se împlineau 562 de ani de la căderea Constantinopolului. :) 

Hotelul la care făcusem rezervare era în centrul vechi, zona Fatih și am ajuns la el la ora 18:20, după ce am făcut slalom şi ne-am învârtit în cerc din motiv de lucrări la un sens giratoriu cu interzis la stânga, pe unde ar fi trebuit să mergem. Asta s-a întâmplat când am ajuns în imensa intersecție din Aksaray, bine-cunoscută de mine și bătută la pas. Aici, în nebunia de circulație, bară la bară, am avut proasta inspirație să nu continui pe Ordu Caddesi, artera pe care merge tramvaiul T1, pentru că, mi-am zis eu, e mai aglomerată. Mai bine fac la dreapta, pe Gazi Mustafa Kemal Paşa Caddesi și ies la malul mării, pe Kennedy Caddesi, așa cum îmi indica și GPS-ul. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, pentru că, la intersecția celor două străzi, unde este un sens giratoriu, nu am putut să fac la stânga din cauză de blocare stradă în construcție și, ca atare, am fost nevoit să revin în Aksaray, „poarta” de intrare în Fatih, de unde am continuat de data asta pe Ordu Caddesi și, la un moment dat, am făcut la dreapta, pe Mithat Paşa Caddesi, care m-a purtat în apropierea hotelului. 

Până la plecare nu am mai mutat mașina din fața hotelului, preferând să folosesc mijloacele de transport în comun, cu care, evident, ajungi mai repede. 

Întoarcerea a fost pe același drum; am plecat la 9:00 dimineața și am sosit în vama turco-bulgară pe la 14:15, după mai multe opriri, dintre care cea mai lungă la Carrefour-ul din Edirne, de unde ne-am cumpărat fructe și ne-am cheltuit ultimii bani (am reușit performanța să rămân doar cu vreo 70 de kuruși). 

În vama de la Ruse am ajuns la 19:30 și acasă pe la 22:15 (ne-am mai oprit și la Carrefour Militari). În total, am parcurs 1535 km, conform kilometrajului de la bord. Între timp, numai din cauza celor aproximativ 40 km, parcurși la venire și la plecare și care reprezintă distanța de la hotel, la Büyükçekmece, localitatea din marginea Istanbulului, de pe D100, de unde drumul este mult mai lejer, consumul mediu pe cei peste 1500 km, a crescut la 6,1 l/100 km. 

De altfel, cine a fost în Istanbul, mai ales cu mașina personală, știe că circulația în București e floare la ureche, față de cea din orașul de pe strâmtori. În legătură cu circulația în Istanbul și, în general, în Turcia, pentru că am citit pe-aici și alte păreri, aș vrea să mi-o spun și eu pe a mea. 

Unii au spus despre circulația în Istanbul că este haotică și că șoferii turci nu respectă regulile. Într-o oarecare măsură, poate că așa este. Am văzut mulți șoferi care nu semnalizează la schimbarea direcției de mers, sau semnalizează scoțând mâna pe fereastră, am văzut șoferi având alături nevasta și vreo trei copii, în timp ce bancheta din spate e goală, nimeni nu poartă centura, dar pot să vă spun totodată că circulația în Istanbul nu este nicidecum haotică, iar șoferii turci sunt oricum mai civilizați decât cei români, care nu sunt decât la prima generație. Asta pentru că sunt mult mai înțelegători, răbdători și permisivi. 

Nu am auzit prea multe claxoane în trafic, iar despre invective și alte scene dure nici nu ar putea fi vorba. Cât privește regulile, șoferii turci au una foarte importantă, peste toate celelalte, înscrise în regulamente. Este o lege nescrisă, care spune așa: Ferește-l pe cel din fața ta! Și regula asta e respectată cu sfințenie, motiv pentru care accidentele, la o densitate de trafic formidabilă, sunt rare. De fapt, am putea spune că șoferii turci respectă în primul rând regula bunului simț. 

Un ultim comentariu aș mai vrea să fac. Eu am urmat în primul rând traseul configurat pe Google Maps, identic cu cel sugerat și de GPS (Garmin-Navigon, hărți din 2011). Față de acesta, unii ar putea să-mi sugereze o mică modificare: în Bulgaria, de la Nova Zagora, până la granița cu Turcia, poate ar fi mai indicat un mic ocol, spre Stara Zagora și apoi, de aici până la Dimitrovgrad, de unde continuarea e simplă: E80. 

Recunosc, am luat în considerare această variantă, dar m-am gândit că autostrada de la Dimitrovgrad la Svilengrad este în lucru (cel puțin așa era pe porțiunea de 15 km dinainte de graniță, pe care am mers eu) și am preferat drumul național 55. Acum, după ce am constatat că pe acesta sunt câteva porțiuni în stare destul de proastă, m-am gândit că poate ar fi meritat ca, la întoarcere, să încerc și varianta cealaltă. 

Despre ce am făcut în Istanbul și despre hotelul la care am stat, în curând. :)

Am trecut de Gurkovo și ploaia a încetat

Intrăm în Radevo. Drumul e în stare bună și liber, încă de la intrarea în Bulgaria.

Trecem prin Mlekarevo și ne îndreptăm spre Novoselets

Șoseaua e complet liberă și, în depărtare, se zăresc coșurile termocentralei de la Kovachevo.

 Intrăm în Radetski. Probabil nicio legătură cu marșul lui Strauss.

Ajungem și la termocentrala de la Kovachevo, numită „Marița Est 2”

 În zona Polski Gradets, calitatea drumului a scăzut drastic.

După vreo 5 km, drumul e din nou bun și foarte liber.

 Trecem prin mica localitate Pastrogor, ultima înainte de intrarea pe autostrada Dimitrovgrad-Svilengrad.

 Am intrat pe autostrada în construcție, dar mergem pe banda stângă, cu circulație în ambele sensuri. 

 Am revenit pe banda din dreapta. Se văd gunoaiele de pe margine și un echipaj de poliție pe cealaltă bandă.

Ne apropiem de punctul de graniță de la Kapitan Andreevo.

Trecem printre niște stâlpi al căror rost nu l-am înțeles.

 Și ajunem în vama bulgară, unde formalitățile sunt foarte sumare.

Cele două puncte vamale și de graniță, bulgară și turcă.

 Am trecut de graniță. Pe banda cealaltă, un lung șir de camioane așteaptă să trecă în Bulgaria.

Un panou înainte de intrarea în Edirne: Çanakkale 240 km, Istanbul 230 km, Edirne 6 km.

Pe sensul celălalt se află, așa cum este afișat pe panou, complexul Arslanlı, loc de popas și de cheltuire a ultimilor bani, înainte de ieșirea din Turcia.

Punctul unde trebuie să te decizi. La stânga, autostrada O3. La dreapta, Edirne și D100. Noi am ales dreapta.

 Edirne ne întâmpină cu stegulețe și atmosferă electorală.

Dacă la intrare erau stegulețe albe-albastre-portocalii, acum a venit și rândul celor roșii-albe.

Deși este un oraș mic, Edirne are un oficiu de informații turistice.

Am ieșit din Edirne și ne îndreptăm spre Istanbul, pe D100.

Pe D100. la una din intersecțiile foarte bine semnalizate.

Aproape nicio diferență față de autostradă. Doar șanțul de scurgere, în locul separatoarelor de sens.

Tot pe D100. Depășim o coloană de nuntași.

Ne apropiem de Lüleburgaz.

Lüleburgaz, cu portrete electorale de dimensiuni uriașe.

La ieșirea din Lüleburgaz, fabrica de medicamente Zentiva

D100. Curat și cu asfalt în stare perfectă.

O ieșire de pe D100, exact ca pe autostradă.

Pe D100, stațiile de carburanți sunt dese.

Ne apropiem de Istanbul.

 Pe dreapta, a apărut și marea.

Din nou, marea

Suntem deja la marginea Istanbulului. În centrul imaginii, turnul TV Endem, înalt de 236 m.

Kaya Ramada Plaza, la ieșirea din Büyükçekmece.

Am intrat în Istanbul și circulația începe să devină foarte aglomerată.

Aventuri cu nea Sandu, în Turcia

Într-o pornire masochistă, am decis să merg și a treia oară într-o excursie organizată, culmea, de aceeași agenție touroperator, Omnia, cu care mai mersesem și anul trecut, într-o scurtă excursie la Istanbul și, acum ceva vreme, într-o excursie în Italia, prilej cu care ne-am hotărât să ne organizăm singuri vacanțele.

În amândouă excursiile, problema a fost, așa cum se va fi dovedit și a treia oară, ghidul.

Dar, să nu anticipăm.

Circuitul pe care l-am făcut, timp de douăsprezece zile în luna septembrie, intitulat Toată Turcia este unul foarte generos în obiective turistice, oferind posibilitatea de a le vizita pe cele mai importante din jumătatea vestică a Turciei. Traseul complet este acesta:

• Ziua 1: București – Edirne (Moscheea Selimiye) – Gelibolu: 580 km
• Ziua 2: Gelibolu – Çanakkale – Troia – Bergama (Pergam) – Kușadasî: 415 km
• Ziua 3: timp liber (opțional, croazieră pe Marea Egee)
• Ziua 4: Kușadasî – Efes (Selciuk) – Milet (Didim) – Bodrum (Mausoleul din HALICARNAS) – Marmaris: 380 km
• Ziua 5: Croazieră în insula Rhodos
• Ziua 6: Marmaris – Pamukkale – Antalya: 450 km
• Ziua 7: timp liber (opțional, croazieră pe Marea Mediterană)
• Ziua 8: Antalya – Aspendos (amfiteatrul roman) – Side (Colonia antică și templul lui Apollo) – Manavgat (cascada) – Konya (Mausoleul poetului mistic Rumi Mevlana) – Cappadocia (Nevşehir): 550 km
• Ziua 9: Nevșehir – Kaymaklı (orașul subteran) – Uçhisar (Valea Porumbeilor) – Göreme (Muzeul în aer liber al bisericilor creștine) – Nevșehir: 55 km
• Ziua 10: Nevșehir – Ankara (Mausoleul lui Atatürk si Muzeul Civilizațiilor Anatoliene) – Istanbul: 730 km
• Ziua 11: tur pietonal de 3 ore în centrul istoric; opțional, vizitare Sf. Sofia, Palatul Topkapî, Marele Bazar; seara, croazieră pe Bosfor.
• Ziua 12: Istanbul – București (prin Stara Zagora și Veliko Tărnovo): 660 km

Adevărul este că aș fi putut să fac acest circuit și pe cont propriu, dar am renunțat la această variantă din mai multe motive, printre care, totuși, nu se numără și masochismul =)). Unul este prețul foarte mare al benzinei în Turcia (aproximativ 1,7 €). La cei aproape 4000 de km, cât măsoară traseul, benzina ar fi costat peste 450 €. Adăugând cazările, la o sumă estimată de tot cam atât, deja depășeam prețul excursiei pentru două persoane, care a fost 760 € (cu toate sumele ”extra”). Nu mai vorbesc de cheltuielile cu feribotul și autostrada și faptul că, mergând pe cont propriu, cu siguranță aș fi făcut mai multe opriri, ceea ce ar fi crescut prețul total și timpul alocat (sau ar fi necesitat două călătorii separate).

Așa că, punând în balanță avantajele și dezavantajele celor două variante, am ajuns la concluzia că merită să încerc încă o dată să mă plimb cu autocarul. Mai ales că distanțele mari le-am parcurs în calitate de pasager și nu de șofer.

Apropo de drumuri, am citit unele păreri cum că Turcia are o structură impecabilă … așa cum nu au nici unele țări europene. Probabil că cei care au exprimat astfel de păreri nu au fost decât prin România, Bulgaria și Turcia. Da, comparând cele trei țări, Turcia este în avantaj, dar de aici până la ”impecabil” este o distanță foarte lungă. În primul rând, Turcia nu are decât o autostradă, de la Edirne la Istanbul și, mai departe, la Ankara. Mai e un crâmpei de autostradă pe la Izmir și o bucată ceva mai lungă, dar total neinteresantă pentru români, pe la Mersin-Gaziantep.

În rest, sunt acele drumuri rapide, care, pentru cei mai puțin umblați pot părea autostrăzi, pentru că sensurile de circulație sunt separate (de obicei, printr-un șanț - o idee stupidă, de altfel).

Dar, să revenim la excursie și să explic de la ce vine titlul review-ului.

Cu ghidul nea Sandu, așa cum îl alintau cei apropiați (la propriu și la figurat), rude, sau doar prieteni, cine știe?, Constantinescu Alex, cum scria pe ecuson și pe saitul firmei touroperator, am interacționat prima dată cu două zile înainte de plecare, când l-am sunat să-l întreb ceva legat de excursie. Mi-a dat senzația că l-am întrerupt dintr-o activitate foarte importantă, așa că m-am grăbit să închei discuția. Din păcate, bănuiala ce mi se insinuase în minte s-a dovedit a fi purul adevăr.

Comportamentul lui nea Sandu, un om în vârstă, înalt, adus de spate și slab (pielea și osu’, cum l-a caracterizat un turist), pe parcursul excursiei ne-a arătat un om necioplit, de-a dreptul mojic, lipsit de ”cei șapte ani de-acasă”, interesat doar de el și de câștigurile sale ilicite.

Repezea pe toată lumea, deranjat chiar și de simplul fapt că fusese întrebat. Dar de unde vreți să știu eu, doamnă? este o replică pe care am auzit-o destul de des.

Primele trei zile am mers în paralel cu un alt autocar, care făcea un traseu spre Marmaris, având ca touroperator aceeași agenție, așa că am putut face comparația. Ei erau mereu înaintea noastră, erau mai organizați și, ca atare beneficiau de mai mult timp pentru vizitele efective, pentru că ghida lor era ea mult mai bine organizată. De fapt, oricine ar fi putut fi mai bine organizat, pentru că nea Sandu este opusul a ceea ce înseamnă organizare, deși pretindea că, înainte de pensionare, a fost contabil.

M-a surprins încă de la început faptul că nu a reușit să impună o minimă disciplină, lucru destul de firesc, de altfel, din moment ce, mai mereu, cei care întârziau erau cei din ”grupul de sprijin”. La fel de surprinzător era modul nonșalant (sau inconștient ?) în care dădea semnalul de plecare, după ce întreba într-o doară dacă suntem toți, fără ca măcar să arunce o privire. Doar șoferii mai făceau din când în când numărătoarea pasagerilor.

În scurt timp, excursioniștii s-au împărțit (inconștient) în trei grupuri: cel de sprijin, cel al indiferenților (în care, recunosc, m-am plasat la început și eu, pe principiul să nu-mi stric concediul) și cel al ostililor, care nu au acceptat de la bun început fițele lui nea Sandu.

Eu am avut încă de la început vreo două probleme, dar am trecut peste ele, tocmai pentru că nu doream să-mi stric concediul.

La înscriere, mi s-a spus că mai sunt trei locuri, deci, normal era ca după noi să mai fie înscrisă o singură persoană. În goană după câștiguri cât mai mari, agenția a înscris însă două persoane. Asta însemna, atât timp cât nea Sandu ocupa două locuri, pe bancheta din față, ca unul dintre pasageri să ocupe locul din mijloc de pe ultimul rând, cel din dreptul culoarului. Normativele interzic acest lucru, dar ce contează ? Românește, merge și așa. S-a nimerit ca acel loc să-mi revină mie, dar nu am făcut caz de asta, pentru că locul cu pricina are și unele avantaje: o vizibilitate mai bună și spațiu suficient pentru a-ți întinde picioarele … :)).

Totuși, i-am atras atenția ghidului asupra acestui fapt, precum și asupra lipsei centurilor de siguranță. Răspunsul lui nea Sandu? Nu e treaba mea!. Iar la chestia cu centura de siguranță, ”grupul de sprijin” a izbucnit, stupid, în râs. Cum ar mai fi râs oare, dacă am fi fost noi în locul celor din autocarul care s-a răsturnat în apropiere de Veliko Tărnovo, pe unde am trecut și noi, la câteva ore de la accident?

Din fericire, am avut parte de doi șoferi cu adevărat profesioniști, de toată isprava, domnii Marian și Marius, cărora țin să le mulțumesc și pe această cale.

Legat de autocar, trebuie să subliniez că agenția nu a catadicsit să se intereseze de starea acestuia. Ca atare, firma transportatoare a pus la dispoziție un vehicul obosit și cu multe lipsuri, pe lângă centuri: spătare de scaune care nu se puteau regla ca înclinare, scaune care erau desprinse din suport etc. …

Evident, acest autocar nu ar fi fost admis să facă curse în vreo țară din Uniunea Europeană. Pentru Turcia însă merge … dar se putea ține totuși seama că aveam de parcurs cu el vreo 4000 km.

Revenind la nea Sandu, nu m-a deranjat faptul că ne oprea în diverse locuri, numai acolo unde avea și el un mic ”beneficiu”, știam de mult acest truc pe care-l practică ghizii, dar să te mai și lauzi cu chestia asta mi s-a părut de-a dreptul o obrăznicie și o mojicie.

Nea Sandu e certat foarte rău cu limba română. Fiecare frază, începe la el cu ”deci” și la două-trei cuvinte, mai adaugă și un tic verbal, ”mă rog”, de parcă povestea lui ar fi o lungă rugăciune … presărată cu multe cacofonii. Și multe exprimări ridicole …

În plus, e plin de sine și lipsit de respect față de cei care, de fapt, îl plătesc și în slujba cărora ar trebui să fie …

Așa cum era prevăzut în program și cum știam cu toții, trebuia să plătim 25 € de persoană, reprezentând taxele portuare pentru croaziera în Rhodos și plata ghizilor turci. Nu a catadicsit să vină el la fiecare să ia banii, ci a așteptat să vină fiecare la el. Surprinzător, marea majoritate a turiștilor au făcut-o. Eu, nu! I-am transmis să aștepte până când ne oprim, sau, dacă nu mai are răbdare, să vină el, să ia banii. N-a mai avut răbdare și a venit …

Prima mare ”ispravă” a lui nea Sandu a venit chiar în prima seară, când am ajuns la Gelibolu, unde urma să înnoptăm la hotelul Engin. Aici însă, surpriză! O parte dintre noi nu am mai avut loc și am fost duși la un alt hotel. În timp ce noi mai eram încă în autocar, cei de la excursia la Marmaris erau deja sub duș, pentru că ajunseseră primii! Nea Sandu ”s-a sacrificat” și a venit cu noi. Incapacitatea lui de organizare a făcut ca nici aici să nu mai aibă loc, urmând ca să meargă la alt hotel. Culmea a fost că două doamne (?) s-au oferit să-l găzduiască la ele în cameră, unde mai erau două paturi libere. Mă întreb de cât timp nu mai dormiseră cu un bărbat în aceeași cameră, încât să se comporte așa … Și cât de nesimțit poți fi ca să accepți o astfel de invitație ? Nea Sandu a acceptat-o !

A doua zi a început excursia propriu-zisă, cu vizita la Troia. Nea Sandu ne-a debarcat la intrare, unde ne-a trimis să ne luăm singuri bilete de intrare, în timp ce ghida de la celălalt grup a cumpărat bilete pentru tot grupul și, evident, aceștia au intrat înaintea noastră. Au și ghid turc … Noi nu ! Nu ne trebuie, zice nea Sandu, vă explic eu tot. Și se pune pe alergat, aruncând ici-colo câteva cuvinte pe post de explicații. Când i se reproșează că este superficial, ”grupul de sprijin” îi sare în apărare. Nu-i poți mulțumi pe toți, mai ales pe mofturoși …

La plecare, grupul de la Marmaris încă nu a sosit. Noi mai pierdem ceva vreme prin parcare, timp în care grupul de la Marmaris se adună și pleacă înaintea noastră.

Plecăm și noi spre Bergama (Pergamon). Aici lucrurile se petrec la fel. Noi fără ghid și dezorganizați, ceilalți cu ghid și organizați. Dar aici se petrece și un alt incident. Doi tineri din grupul nostru, I și T întârzie vreo cinci minute. Grupul de sprijin se simte îndreptățit să ia atitudine. Nea Sandu îi mustră și el. Atunci I nu mai rezistă și izbucnește. Au întârziat pentru că au vrut să afle mai multe și, pentru treaba asta a trebuit să se lipească de un grup cu un ghid adevărat … ceea ce nu se poate spune despre nea Sandu. Se lasă tăcerea …

Plecăm spre Kușadasî, deși în program mai era și vizita la Efes. Nea Sandu ne asigură că o vom face peste două zile, când plecăm de la Kușadasî și vom avea mai mult timp. Cred că a fost singurul lucru bun pe care l-a făcut în toată excursia …

Se lasă seara și, în apropiere de Kușadasî, nea Sandu ne anunță că nu vom mai merge la hotelul Prestige, unde trebuia să fim găzduiți și pe care ni-l lăudase, ci în altă parte, un fel de grup de apartamente. Poate unora le-a părut interesant, dar am constatat că locul cu pricina era foarte departe, într-o zonă aproape pustie.

Ajungem, iar nea Sandu, împreună cu turcul pe care-l luasem de la hotelul unde ar fi trebuit să stăm, se duce la recepție și ne spune să așteptăm. O parte din turiști coboară și rămân lângă autocar. După ceva timp, apare nea Sandu, care le zice șoferilor: Eu îmi iau bagajele. Și noi ce facem ? îl întreb. Păi luați-vă singuri bagajele, ce, vreți să vi le iau eu ? Ei bine, până aici ! Asta pune capac la toate. Păi bine domnule, este de datoria dumitale să urci în autocar și să le spui oamenilor ce să facă. Cum poți fi atât de lipsit de bun simț ? Și așa lumea este obosită și supărată de schimbarea locului de cazare, iar pe dumneata te doare-n bască.. Pojghița de bună creștere și om civilizat se topește brusc și imediat îmi aruncă două înjurături. Rămân fără replică, în timp ce individul se duce să-și ia valiza. O dă jos și, cum I îi stătea în cale, o împinge cu forță, ratând cu puțin să-i treacă cu valiza peste picioare. :((

Îmi iau și eu valiza și, ajuns la recepție, cu tot calmul de care eram în stare, îi spun că îl bănuiesc de hoție. De ce ? întreabă nervos. Arată-mi, te rog chitanța sau factura plății ghizilor turci, pe care spui că i-ai plătit doar ca o formalitate, pentru a nu avea probleme. Am, am chitanța, zice și se face că se caută prin buzunare, dar renunță repede. În acest caz, înseamnă că ești un hoț. Nervos, se duce la valiză și scoate de acolo o hârtie de format A4, scrisă la imprimantă, pe care mi-o arată, dar mi-o ia repede, pe motiv că e scrisă în turcește și oricum nu înțeleg. Cum spui că ai fost contabil, îți dai seama că ”documentul” nu poate ține loc de factură. Concluzia e clară. Ești un hoț și un mincinos. îi spun răspicat. Se enervează și mai tare și-mi mai adresează câteva înjurături. Ești un vierme! îmi aruncă printre dinți și continuă: Cu tot riscul, îți dau un pumn, de te las lat! Asta de față și cu alți colegi de excursie, dar și alături de câțiva membri ai ”grupului de sprijin”, care au schițat chiar o mișcare de inversare a rolurilor, adică de victimizare a ghidului, abandonată însă imediat, ca urmare a prezenței altor persoane, martore la comportamentul suburban al ghidului.

Din acel moment, persoana zisă nea Sandu a încetat să existe pentru mine și l-am ignorat până la sfârșitul excursiei. I-am consemnat însă în continuare ”faptele mărețe”.

Am ținut însă să comunic tuturor turiștilor din grup faptul că nea Sandu s-a dovedit a fi un hoț și un mincinos, întrucât, deși susținea că a plătit ghizii turci, nu a putut face dovada acestei plăți. De altfel, el a recunoscut implicit hoția, de două ori, Prima dată, a doua zi, când a încercat să se disculpe față de alți turiști, spunându-le că, de fapt, nu a angajat ghizii turci, întrucât nu erau disponibili. Cu alte cuvinte, a recunoscut că nu a făcut nicio plată. Atunci, ce a făcut cu banii ?

Între timp, au început să curgă plângerile din partea celor care fuseseră deja cazați : La mine în cameră nu s-a făcut curățenie. La mine sunt furnici! Tot e bine. La noi sunt gândaci ! Noi nu avem apă caldă. Ca să ajungem în cameră, a trebuit să urcăm două etaje pe întuneric. și tot așa, astfel că nea Sandu s-a trezit în fața unei revolte generale, chiar și unii din grupul de sprijin manifestându-și vehement nemulțumirea. Așa că, nu știu ce a făcut, dar în câteva minute, minunea s-a produs și nea Sandu ne anunță victorios că a reușit să rezolve problema și ne vom muta la un hotel mai bun, situat chiar în centrul orașului. Trebuie să precizez și faptul că la aceasta a contribuit probabil substanțial, poate chiar decisiv, telefonul dat de I la agenție.

Pe la ora 11 eram cazați la noul hotel, astfel că am putut ieși la o terasă să mâncăm. A fost o cină întârziată, sau un mic dejun devreme, pe care l-am luat împreună cu C și D și celălalt C, cei cinci ocupanți ai ultimului rând de scaune din autocar. C și D sunt o pereche de tineri din Iași, care ne-au încântat cu graiul lor moldovenesc, cu voia bună și cu glumele care ne-au binedispus mereu. Ne-am simțit foarte bine, am asistat și la un dans turcesc încins de tinerii de la o masă alăturată și nici nu am băgat de seamă prețul piperat al berii Efes (9 lire halba de jumătate de litru).

A doua zi aveam liber, așa că nea Sandu nu ne-a deranjat cu prezența lui. Trebuie însă să spun că în ziua precedentă strânsese de la majoritatea turiștilor câte 15 € de persoană, pentru croaziera pe Marea Egee.

Când am ajuns la plajă (în zona Insulei Porumbelului, pour les connaisseurs), am fost asaltați cu oferte pentru același tip de croazieră, inclusiv cu preluarea și aducerea la hotel. Prețul de pornire, 10 €. La grup de minim 10 persoane, prețul inițial era de 8 €. Oare cât a plătit nea Sandu pentru un grup de 40 de persoane? Oricum, cel puțin jumătate din cei 15 € de persoană i-au intrat în buzunarul propriu. E drept, cu siguranță, o parte din ei îi va fi dat cuiva, care îl va trimite din nou în altă excursie, ca să mai înjure și alți turiști …

A urmat apoi ziua cu vizitarea Efesului. Aici am avut ghid turc (de limbă franceză), prilej cu care am constatat că nea Sandu nu se descurcă prea bine nici cu limba franceză, având probleme mai ales cu numerele. Mai târziu am constatat că la engleză stă și mai prost (pentru el, two thousand înseamnă două sute).

Ne-a lăsat, ca de obicei, să ne luăm singuri bilete de intrare … pierzând astfel timp prețios. Dar Efesul a făcut toți banii … A urmat apoi Miletul, care nu prea merită efortul și, spre sfârșitul zilei, la Bodrum, Mausoleul din Halicarnas (sau mai bine-zis ce a mai rămas din el). Aici, chiar că e pierdere de timp …

Seara, frânți de oboseală, am ajuns la Marmaris.

A doua zi am scăpat iarăși de prezența lui nea Sandu, pentru că am făcut o croazieră de o zi în insula Rhodos. Acolo, imediat ce am ajuns la țărm, ne-am separat de grup, am luat busul turistic și am făcut un tur, după care am luat orașul la pas. Când ne-am dat jos din bus, am dat și de grup, care tocmai se îmbarca în trenulețul turistic, pentru a face cam același tur cu cel făcut deja de noi.

Seara, am cumpărat din piața de lângă hotel un pepene galben delicios, pe care l-am împărțit cu C și D.

A doua zi ne-am îndreptat spre Pamukkale. Aici am avut parte de o altă mostră de ”bun management”, oferită de ghid. Am avut și aici un ghid turc, dar nea Sandu a ținut să precizeze că, de obicei, aici nu ia ghid turc, pentru că el explică mai bine, dar, cum fuseseră ”niște discuții” zilele precedente, în compensație pentru lipsa ghizilor la Troia și Pergam, s-a decis să angajeze un ghid turc (asta fiind cea de-a doua recunoaștere a hoției din prima zi). Îndreptându-ne spre casa de bilete, turcul vede o persoană din grup înghesuindu-se să ajungă în față. Este cea care trebuie să cumpere bilete pentru tot grupul? întreabă turcul A, nu. Fiecare își cumpără singur biletul. răspunde nea Sandu. De ce nu mi-ai spus, că veneam eu cu bilete și mergea mai repede. Nu, să-și cumpere fiecare, e mai bine așa.. Fără comentarii …

După ce intrăm, nea Sandu ne spune că el și turcul au viziuni diferite în ce privește traseul de urmat. Ne spune doar versiunea lui, după care întreabă dacă suntem de acord. Grupul de sprijin aprobă în cor și toată lumea pornește la cucerirea pieptiș a coastei ce ne stătea în față, pentru a ajunge la partea de sus a amfiteatrului.

Cum printre noi erau și persoane mai în vârstă, sau supraponderale, a fost un adevărat chin pentru ei să urce coasta, biciuiți de ”îndemnurile” lui nea Sandu de a urca mai repede.

Sus, turcul era dornic să ne spună cât mai multe, inclusiv câteva legende, dar nea Sandu îl întrerupe și-i spune, fără să ne ceară părerea, că nu avem timp de legende și ne grăbim.

Coborâm, mergem la izvoarele termale și apoi avem timp, o jumătate de oră să intrăm în apă, pe platou. Între timp, reușesc să aflu câteva informații direct de la turc. În plus, îl întreb cum ar fi făcut el traseul. Exact invers îmi spune el. Sunt persoane care nu sunt interesate de vestigiile istorice și preferă să rămână să se bălăcească în apa termală. În plus, sunt persoane cardiace, sau cu alte probleme, care nu pot urca, la 35°C, sau mai mult și pe care le las tot aici, eventual la terasă, să bea ceva răcoritor și să admire peisajul.

Seara ajungem în Antalya, unde nea Sandu ne ia la o plimbare nocturnă pe care ar fi trebuit să o facă, conform programului, în dimineața următoare. A fost însă mai bine așa, pentru că a doua zi nici nu l-am văzut. De fapt, el a expediat rapid plimbarea, drept pedeapsă că nu a vrut nimeni să se înscrie la croaziera pe Mediterană, pe care o propunea la prețul de 15 €.

A doua zi, ne-am strâns 18 persoane și am închiriat un vaporaș, plătind câte 11 lire de persoană (3,85 €). Ne-a plimbat două ore, ne-a băgat și prin câteva peșteri accesibile doar dinspre mare, chiar și sub cascadă și a oprit și pentru o baie în mare. Vă dați seama ce pierdere a fost pentru nea Sandu că nu i-am dat lui câte 15 € pentru croazieră? După croazieră ne-am plimbat prin orașul vechi.

După masă nu am mai găsit alți amatori, așa că am mers singuri să vizităm Muzeul Arheologic Antalya, aflat la capătul liniei tramvaiului vechi. A fost o încântare … dacă ajungeți acolo, să nu îl ratați, este ceva deosebit. Muzeul a și primit în 1988 o diplomă de excelență internațională pentru modul de oranizare și prezentare a exponatelor. Informațiile despre cum se ajunge la muzeu le-am obținut direct de la recepția hotelului.

Seara ne-am încântat ochii la spectacolul de sunet, lumină și jocuri de apă de la fântâna aflată chiar lângă hotelul nostru.

Ziua următoare a fost una mai obositoare. Am început cu amfiteatrul de la Aspendos (preț de intrare prea mare, pentru ce oferă), am continuat cu orașul Side și vestigiile antice de acolo (simpatic, plin de nemți), apoi ne-am oprit la cascada Manavgat (nu e mare lucru și nu știu de ce e cu intrare) și după-amiaza am ajuns la Konya, unde am vizitat Mausoleul poetului mistic Rumi Mevlana, maestrul spiritual al ordinului dervișilor rotitori. Alături este Moscheea lui Selim, ca cea din Edirne, pe care nea Sandu a vizitat-o cu ai lui, fără să spună nimic celorlalți. S-a lăudat apoi, peste vreo două zile, zicând mirat: Cum, nu ați intrat? Doar ați trecut pe lângă ea …

În cea de-a noua zi am mers cu autocarul mult mai puțin, în schimb programul a fost foarte încărcat. Dimineața am mers la Kaymaklı, unde am vizitat orașul subteran (nerecomandat celor care suferă de claustrofobie), unde nea Sandu și-a făcut un cucui, dând cu capul de tavan, în timp ce exersa mersul piticului. Ne-am îndreptat apoi spre Valea Porumbeilor (popas pe marginea văii, cu un peisaj splendid), apoi la Uçhisar și, în final, la Göreme, unde am vizitat Muzeul în aer liber al bisericilor creștine. Pentru cei neinteresați în vizitarea interiorului acestor biserici săpate în stâncă, există posibilitatea de a vedea doar exteriorul, cu un peisaj extraordinar, de pe șoseaua care ajunge aici, fără a intra și fără a plăti bilet.

Apropo de bilete, de data asta, probabil pentru că așa era înțelegerea, aici, pe parcursul întregii zile am avut un ghid turc însoțitor. De la bun început, el ne-a dat biletele de intrare, încă din autocar, astfel că nu am mai pierdut timpul la casele de bilete. Fac o precizare pentru cei interesați: la toate aceste obiective, există posibilitatea de plată cu cardul, lucru de care am profitat și eu, la Efes și la Aspendos.

Biletele de la toate obiectivele turistice din Turcia arată la fel, doar că pe fiecare scrie obiectivul de vizitat și au un cod de bare, citit la intrarea în obiectiv (deci, un bilet nu poate fi folosit de mai multe ori). Prețul este trecut sub forma unui ”timbru”, lipit într-un loc destinat acestui scop, pe bilet, asta pentru că, în Turcia, inflația este lăsată liberă și prețurile se modifică destul de repede. Biletele vândute de ghizii turci nu au timbrul cu prețul aplicat pe ele, dar ei vând aceste bilete cu exact prețul de la casa de bilete. Evident, au și ei un comision, dar asta e treaba lor, turistul nu pierde nimic, ba dimpotrivă, în acest fel nu mai pierde timpul stând la coadă la casa de bilete. Măcar dacă nea Sandu ne-ar fi oferit ocazia asta …

Seara, în program figura o seară turcească (20 €), iar pentru curajoși, noaptea, spre dimineață, un zbor deasupra obiectivelor vizitate peste zi, în balon (120 €).

Pentru că nu mai doream să cotizez la nea Sandu, am vorbit cu șeful ghidului turc, apărut și el pentru a ne duce la un magazin de bijuterii (unde am văzut bijuterii cu ”ochiul sultanului”) și la o prezentare de haine de piele (cu vînzare, dar scumpe) și l-am întrebat dacă putem merge la seara turcească direct prin intermediul lui. Ne-a răspuns că se poate, dar asta înseamnă să mergem cu alții și ne recomandă să mergem totuși cu grupul nostru, prețul fiind același. Am înțeles că aici nea Sandu nu mai putea face el tot felul de pungășii (de asta nu a vrut să ia ghizi turci), așa că i-am dat lui banii și am mers cu grupul nostru. În preț erau incluse băuturile la discreție (uzo, vin, bere, răcoritoare), fructe și ”materiale de ronțăit” (cu acest prilej, am mâncat pentru prima dată năut, și mi-a plăcut).

Nea Sandu a coborât primul din autocar și s-a dus întins spre restaurant. Când am ajuns și noi, îndrumați de șoferi, care cunoșteau locurile, nea Sandu se așezase deja în cel mai bun loc, sorbea tacticos din paharul cu vin și ronțăia alune; în jurul lui, evident, ”grupul de sprijin”.

Unde ne așezăm și noi? întreabă cineva. Găsiți-vă singuri locuri, ce vreți să vă caut eu? vine răspunsul. Tot șoferii ne-au lămurit, că trebuie să ne așezăm la masa alocată grupului, dar, evident, mai în spate, că locurile din față erau ”rezervate”.

Oricum, a fost o seară superbă, spectacolul frumos și interactiv și, pentru cum ne-am simțit, a meritat toți banii.

La sfârșitul spectacolului, nea Sandu se ridică brusc în picioare și pleacă, împreună cu suita …

Observând că programul nu se terminase încă, o mare parte din grup a mai rămas și a ieșit la dans, care a mai durat încă o jumătate de oră. Cum șoferii au rămas și ei, nea Sandu și ai lui au așteptat afară, autocarul fiind, evident, închis.

Drept pedeapsă, a decretat scularea la 5:30 și plecarea la ora șapte, deși era evident că nu vom putea pleca mai devreme de ora 8, când au venit cei cinci curajoși care au făcut zborul cu balonul. Printre ei, partea masculină a celor două cupluri tinere, D și T.

Am pornit mai departe spre Ankara, unde am vizitat Mausoleul lui Atatürk și muzeul aferent. Nu am mai intrat însă și la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, considerând că jumătatea de oră alocată de nea Sandu acestui obiectiv era un timp prea scurt, ca să merite efortul.

Am ajuns seara la Istanbul, unde am fost cazați la hotelul Grand Ant. Am remarcat că, atunci când a pătruns în recepție grupul nostru, recepționerul s-a grăbit să strângă de pe rastelul cu materiale informative, pe cele care nu erau gratuite, semn negreșit al unor experiențe negative anterioare! :((.

A doua zi, ne-am făcut singuri programul, deoarece pe cel oficial îl mai făcusem și anul trecut și vizitaserăm deja principalele obiective: Hipodromul, Moscheea Albastră, Sfânta Sofia, Topkapî, Bazilica Cisternă.

Așa că ne-am concentrat asupra celor trei obiective majore rămase de văzut: Miniatürk, Panorama 1453 (panorama cuceririi Constantinopolelui) și Palatul Dolmabahçe. Evident, nu era timp pentru toate, așa că ne-am urcat în tramvaiul T1 și am mers până la capătul acestuia, în Kabataș, de unde am mai mers câteva sute de metri și am ajuns la intrarea în Palatul Dolmabahçe. Aici, am trecut mai întâi prin filtrul de control, după care am mers la casa de bilete. În mod surprinzător, aici biletul (40 lire, cu harem și colecția de picturi) nu se poate plăti cu cardul, dar, ce e drept, alături se află un bancomat.

După ce am ieșit de la Dolmabahçe (undeva, după prânz), am urcat cu metroul până în piața Taksim, am dat o raită pe-acolo, am intrat și în Biserica Ortodoxă Sfânta Treime, Biserica Catolică Armenească, la Consulatul Francez și la Biroul de Informații Turistice, toate patru aflate la capătul dinspre piața Taxim, al celebrei İstiklâl Caddesi (Strada Independenței), stradă pietonală lungă de peste 1 km și care este încântătoare. Am coborât de-a lungul acestei străzi până ce am ajuns la Galata Kulesi, după care am coborât spre Altın Boynuz (Cornul de Aur), pe care l-am traversat peste podul Galata.

Se lăsa deja seara, așa că ne-am îndreptat spre hotel, unde cu greu am reușit să găsim o bere, la o dugheană ascunsă pe Hayriye Tüccarı Caddesi, la câteva sute de metri de hotel. Culmea e că patronul știa și ceva românește, semn că mulți compatrioți îi călcaseră pragul. De altfel, când am intrat, ne-a întâmplinat cu întrebarea: Beer?, după care, auzindu-ne vorbind românește între noi, a dat-o și el pe românește.

A doua zi, am pornit spre casă. Am trecut la câteva ore mai târziu pe la locul unde un alt autocar românesc, venind de la Kușadasî se răsturnase. La locul accidentului mai erau parbrizul făcut bucățele, o bucată dintr-un capac de la cala de bagaje, pe care se putea citi foarte clar numele agenției, Camira și alte bucăți mai mici. Am mulțumit lui Dumnezeu și le-am adresat un gând bun șoferilor noștri, care ne-au dus cu bine pe parcursul celor 4000 km.

La intrarea în București, nea Sandu a ținut să ne adreseze un ultim cuvânt, sub forma unei ode adresate propriei persoane, fără nici cea mai mică intenție de a-și cere iertare pentru mojiciile și hoțiile comise.

Cineva din grup a spus o vorbă mare: Bunul simț și înțelepciunea nu vin neapărat odată cu vârsta!

Închei cu o scurtă povestire, spusă de un alt membru al grupului. Pe parcursul zilei petrecute în Istanbul, s-au intersectat cu un alt grup de români, veniți cu aceeași agenție. Cineva din acest grup i-au întrebat cu ce ghid sunt. Cu Alex Constantinescu i s-a răspuns. Norocoșilor! a venit replica, însoțită de un hohot de râs.

Căci, ridendo castigat mores ...