Acum câteva zile, am dat o fugă să-mi duc feciorul la aeroport, prilej cu care am constatat din nou că autostrada cea mai veche și cea mai proastă din România nu prea mai face față traficului intens, inclusiv în timpul nopții.
La întoarcere, după popasul de la km. 36, am fost depășit de
o mașină cu numere franțuzești, nu am fost atent la marcă, doar culoarea
albastru metalizat am reținut-o. Oricum, mergea foarte grăbit, cu cel puțin 150
la oră, dar asta e ceva obișnuit, nu?
Cum mă sculasem cu noaptea-n cap, am oprit pentru o cafea la
stația Mol, de la intrarea în județul Argeș, la km. 80.
Mă îndreptam spre terasa deschisă, în dreptul căreia erau
parcate vreo 50 de motociclete, cu numere de Germania, Austria și un rătăcit de
România, când, uitându-mă spre stânga, pe partea spre autostradă, văd parcată
mașina franțuzească ce-mi atrăsese atenția ceva mai devreme. Pe acea parte sunt
locuri de parcare, inclusiv unul pentru cei cu dizabilități. Credeam că „franțuzul”
parcase pe acel loc, dar nu, îl bănuiam degeaba. Acel loc era ocupat de un
altul, el parcase pe unul din cele două locuri de alimentare electrică. Mi-am
aruncat o privire și, așa cum bănuiam, mașina nu era electrică, iar cablul de
alimentare era la locul lui, pe suportul corespunzător.
Posesorul mașinii, un tip pe la 45-50 de ani, tocmai
terminase de scotocit prin portbagaj și, văzând că mă uit lung la mașina lui,
mi-a adresat un zâmbet larg, crezând probabil că i-o admir. Numai că zâmbetul i
s-a transformat într-o schimonoseală nervoasă, când l-am întrebat dacă tot așa
face și în Franța. Nu știu ce l-a enervat mai tare, întrebarea în sine sau
faptul că i-am vorbit fără nicio ezitare în românește, cert e că m-a întrebat
la rându-i care e problema. I-am atras atenția că locul respectiv este pentru
cei cu mașini electrice și care vor să alimenteze. „Și a mea e electrică”, mi-a
replicat. „Sigur”, i-am răspuns, „se vede de la o poștă, dar mă întreb de unde
scoate fum”…
În acel moment, din lipsă de altceva, s-a răstit la mine:
„Da’ ce treabă ai tu?”
și a continuat cu ceva înjurături, pe care nu le-am mai auzit, că mă
îndepărtasem destul. Când m-am întors la mașină, individul era tot acolo,
împreună cu un altul, mai tânăr, poate fiul lui. Când am trecut pe lângă el, de
data asta în mașină, a făcut niște gesturi ciudate, cam cum fac chivuțele când
își pun poalele-n cap și a scuipat vârtos înspre mine… Din fericire, imediat ce
m-am întins la drum, a început și o ploaie serioasă, care mi-a spălat mașina. Păcat
că ploaia nu poate spăla și astfel de jeguri…
Îmi aduc aminte că, pe la începutul anilor 2000, cei plecați
la muncă afară începuseră să revină în țară să mai vadă ce-i pe acasă. Cei
veniți cu mașinile (înmatriculate în țara adoptivă), adică cei ce „prinseseră
cheag” (cei mai săraci veneau cu Eurolines sau ceva de felul acesta) erau cei
care respectau cel mai abitir regulile de circulație, pentru că nu știau încă
modul în care șofau confrații lor, bizonatul neaoș român, abia la prima
generație de șoferi. Nu a trecut mult timp și „diaspora” s-a adaptat perfect și
s-a integrat perfect în peisaj, ba mai mult, ei sunt acum cei care încalcă mai
des regulile de circulație.
Și când te gândești că ăștia sunt cei de la care unii din
cei rămași în țară sperau să aducă democrația și civilizația în România… Nu
știu câtă civilizație au adus, dar, cu siguranță, au dus pe meleaguri străine
manelele și manelismul!
P.S. Am observat că mulți români vin „acasă” din țări destul
de îndepărtate, cum sun Spania, Franța, Marea Britanie, Suedia și altele. M-am
întrebat ce-i face să vină cu mașina (scuzați, „cazanul”), când i-ar costa mai
puțin să vină cu avionul (chiar și cu un bagaj de cală consistent)...
Explicația e totuși simplă. Vin să se fălescă, chiar dacă asta înseamnă un drum
lung și obositor, de vreo două-trei zile la dus (eventual circulând pe dreapta
cu o mașină cu volan tot pe dreapta) și tot atât la întors. Dar clipele când te
întorci în sat venind cu viteză mare, stârnind praful în urma ta și speriind
cârdurile de rațe și gâște, ca să moară toți dușmanii, dar mai ales „pretinii”
de ciudă, ei bine asta e de neprețuit! Nu-i așa?
