Acum câteva zile, ascultam pe Radio România Actualităţi emisiunea unui exaltat, Gabriel Basarabescu, în care acesta încerca (aşa cum face de ceva vreme) să ne convingă că produsele alimentare româneşti sunt venite din rai, sănătate curată, în timp ce acelea venite din import sunt injectate cu chimicale, nu au niciun gust şi sunt complet nesănătoase.
Trecând peste faptul că acest mod de a prezenta lucrurile este condamnabil în sine, reprezentând o reclamă/antireclamă fără justificare, prezentarea schematizată a acestor lucruri este un clişeu, întors pe dos, de pe vremea comunistă.
Atunci, tot românul era convins că tot ce este fabricat la noi este prost, iar tot ce este de import este bun. Într-o oarecare măsură, asta era adevărat, dar oricum era o credinţă cu totul exagerată, fără o bază reală, adică un clişeu.
Acelaşi clişeu, de data asta întors pe dos, ni-l prezintă acum domnul Basarabescu.
Eu personal nu sunt deloc de acord cu teoriile acestuia. De exemplu, nu cred că toate legumele şi fructele de import sunt fără gust; exemplu sunt strugurii din Italia, salata din Olanda, sau merele din Polonia, care nu sunt cu nimic mai prejos, dimpotrivă, faţă de cele autohtone.
Aaa, dacă ne gândim că România ar putea fi din nou ce-a fost, un mare producător şi exportator de legume şi fructe, asta este cu totul altceva, dar nu vom reuşi asta denigrând fără nicio justificare concurenţa. Pentru asta este nevoie de cu totul şi cu totul altceva, dar asta e o altă discuţie.
Oricum, eu am mâncat destule roşii româneşti fără gust, dar şi unele turceşti foarte bune, iar în privinţa conţinutului de chimicale, provenite, de exemplu, din aplicarea îngrăşămintelor chimice în exces, oricum nu putem şti nimic, în toate cazurile, deoarece controale şi analize privind aceste aspecte nu se fac şi nici nu s-ar putea face, atât timp cât în România nu există un sistem integrat şi nici laboratoare specializate pentru acest scop.
În aceeaşi emisiune, domnul Basarabescu ne prezenta însă şi un alt clişeu, mult mai banal.
Vorbea domnul în cauză despre programul de două ore al televiziunii române din timpul comunismului.
Deşi este o greşeală foarte mică şi benignă, totuşi ea merită a fi corectată.
Nici măcar în cele mai negre clipe ale României comuniste, între anii 1985-1989, televiziunea nu a avut doar două ore de emisie zilnică, ci trei ore, iar duminica programul începea la prânz.
E drept, nu e mare diferenţă, mai ales că o oră era dedicată "telejurnicului", cum i se spunea pe la colţuri emisiunii de actualităţi, printr-o contracţie gen acronim (Telejurnal - Nicolae C.) .
În plus, tot în intervalul de la ora 19 la ora 22, cât dura programul, se mai şi întrerupea curentul, timp de o oră, în cartierele muncitoreşti şi în zonele rurale (în niciun caz în zonele unde locuia nomenclatura).
Poate de aici a apărut şi confuzia iniţială, transformată de "profesioniştii" din presă în clişeu.
Oricum, ar fi nedrept să lăsăm generaţiile tinere să creadă că am trăit în "epoca de aur" în cea mai cruntă lipsă de informare şi divertisment şi că, în toată acestă perioadă, ne-am chinuit să "prindem bulgarii" şi alte televiziuni vecine.
Adevărul este că, până prin 1980, TVR a avut două programe: TVR1, cu emisie permanentă 24 de ore şi TVR2, care acoperea doar parţial teritoriul naţional şi avea un program mai redus (vreo 8 ore pe zi). TVR a reprezentat mult timp o fereastră deschisă spre lumea largă, datorită unor profesionişti care lucrau acolo şi care, dincolo de limitele impuse ideologic, îşi făceau foarte bine meseria, (nu treaba !!!) pentru că erau capabili să o facă. Spre deosebire de mulţi care lucrează acum în TVR şi care au ajuns acolo doar pentru că sunt rude cu nu-ştiu-cine, sau pur şi simplu pentru că au de executat o comandă politică, cei de atunci chiar treceau un examen serios, condiţiile esenţiale fiind să fie absolvent de învăţământ superior şi să cunoască la perfecţie minim două limbi străine.
Aşa am putut urmări, noi, generaţiile care am prins acele vremuri, filme americane, franceze, italiene etc. de calitate şi seriale de toate genurile, de la romanele-foileton englezeşti, ecranizări ale unor capodopere literare, la serialele poliţiste americane.
Din păcate, lucrurile s-au schimbat din ce în ce în mai rău. Îmi aduc aminte că primul mare şoc a fost în 1976, când TVR a transmis numai finala mică şi finala mare ale campionatului mondial de fotbal din Germania. Restul meciurilor le-am văzut la televiziunea bulgară.
A urmat apoi o înrăutăţire progresivă a situaţiei, constând în reducerea treptată a orelor de emisie, desfiinţarea postului TVR2, concomitent cu neachiziţionarea de filme şi alte produse de televiziune din vest. Asta a afectat nu numai televiziunea, dar şi radioul şi cinematograful. E drept că, semilegal, a apărut o altă afacere, cea cu casetele video cu filme şi spectacole din vest, proiectate în teatre, case de cultură şi pe unde mai găsea un loc un "mic întreprinzător", viitor "om de afaceri" în "societatea capitalistă sălbatică" ce urma să vină.
Oricum, perioada neagră-neagră a TVR nu a durat decât vreo trei-patru ani. Îmi aduc aminte că în acea perioadă am revăzut la TVR un film celebru, Kramer vs. Kramer, în "foileton", deoarece, pentru a nu plăti drepturi de difuzare, TVR a practicat această metodă: difuza filme deja achiziţionate şi difuzate, pe care le redenumea, nu mai dădea genericul şi le împărţea în două-trei episoade.
Nu mai lungesc vorba, dar cred că ştiţi jocul acela din copilărie, "telegraful", în care, de la "zvoner", prin "răspândaci", până la "receptac" (termenul ăsta îmi aparţine, primii doi sunt de la Divertis), mesajul iniţial era complet deformat.
Ei bine, domnul Basarabescu, prin Radio România Actualităţi, este, în acest caz, doar răspândacul.
