sâmbătă, 22 octombrie 2011

O plimbare pe Riviera portugheză. De la gura fluviului Tejo, la capătul lumii


Fluviul Tejo (portughezii pronunţă teju) este cel mai mare curs de apă din peninsula iberică, pe care o străbate aproape în întregime de la est la vest. Tejo izvorăşte din munţii Albarracín şi străbate Spania sub numele de Tajo (pronunţat de spanioli taho), trecând prin Toledo, la vreo 80 km sud de Madrid până la vest, la graniţa cu Portugalia, pe care o şi formează pe o lungime de vreo 50 km, după care se îndreaptă spre Atlantic, unde se varsă printr-un estuar larg, ca un golf, ce se îngusteză însă, formând un canal de legătură cu oceanul.
Pe malul drept al acestui estuar se află capitala lusitană, Lisboa, adică, pe româneşte, Lisabona.
Dacă ajungeţi aici, merită să faceţi o plimbare pe ţărmul Atlanticului, din Lisabona, până la cel mai vestic punct al Europei. Măcar atât, dar dacă aveţi mai mult timp, puteţi continua spre nord.
Distanţa este de aproximativ 40 km, iar zona este presărată cu multe locuri frumoase, unele devenite celebre, aşa că merită să parcurgeţi acest drum.
Evident, aveţi nevoie de un mijloc de transport. Cel mai convenabil este autoturismul, personal, sau închiriat, dar puteţi folosi şi trenul suburban, sau alte mijloace de transport în comun.
Călătoria poate începe (aşa am făcut şi noi) din celebrul cartier Belem, situat în sud-vestul Lisbonei. Drumul de parcurs este, obligatoriu, pe Avenida Marginal, care urmează coasta oceanului, de la est la vest, când mai aproape, când ceva mai departe de ţărm, dar tot timpul trecând prin foste sate pescăreşti, acum devenite celebre staţiuni turistice. Puteţi să vă opriţi pentru un timp pe una din plajele amenajate, să faceţi o baie în apele reci ale Atlanticului şi să vă bronzaţi la soare, sau puteţi să vă plimbaţi, pur şi simplu, prin aceste cochete şi moderne staţiuni, sau să intraţi în magazinele sau restaurantele de aici, ceea ce presupune, evident şi o cheltuială suplimentară. Prima staţiune este Oeiras, după care urmează Carcavelos. Fac aici o paranteză. Portugheza este, poate, limba de origine latină cea mai asemănătoare cu româna, dar are o pronunţie ... cum să spun, puţin caraghioasă. Astfel, Carcavelos se pronunţă aproximativ cărcăveluş, cu accent pe a treia silabă. Spun "aproximativ", pentru că cei doi "a" sunt pronunţaţi mai închis decât "ă"-ul românesc, aproape ca un "â".
În această staţiune se găseşte cea mai mare plajă din zonă. Este o fâşie de nisip, destul de lată (peste 100 m) şi lungă de peste 1 km, iar Avenida Marginal trece chiar pe lângă ea. Nu puteam să ratăm ocazia de a ne scălda în apele Atlanticului, mai ales că ne era şi foame, iar de la recepţia hotelului Holiday Inn Express Lisbon-Oeiras‏, unde stăteam, ni se spusese că aici putem mânca bine la un restaurant renumit, aflat chiar lângă plajă, aşa că am parcat maşina într-o parcare neamenajată, foarte mare, de pe partea dreaptă a şoselei. Am trecut strada şi ne-am trezit chiar în faţa restaurantului A Pastorinha, despre care însă am să scriu într-o altă postare, dedicată bucătăriei tradiţionale portugheze. După un prânz copios, de pe terasa restaurantului am coborât direct pe plajă. La est, aceasta este mărginită de un pinten de ţărm, pe care se află Forte de São Julião da Barra, construit în secolul al XVI-lea, ca parte a liniei de apărare maritimă a Lisabonei, în stilul Vauban, în prezent utilizat ca reşedinţă oficială a Ministrului Apărării Naţionale.
Plaja Carcavelos mi-a plăcut pentru nisipul său fin şi pentru faptul că, fiind foarte mare, oricât de aglomerată ar fi, tot găseşti un loc. Pentru sfârşitul lunii august însă apele Atlanticului erau surprinzător de reci, nu cred că aveau mai mult de 18 grade, astfel că puţini erau cei care se încumetau să facă o baie. Eu m-am mulţumit să intru doar până la genunchi în apa rece. În schimb, cum valurile sunt destul de mari, se pot practica sporturile nautice. Să nu vă faceţi griji că nu aţi putut lua planşa de surf în avion, puteţi închiria una chiar de pe plajă.
Să nu vă închipuiţi însă că plajele se întind una după alta de-a lungul ţărmului. Nicidecum, deoarece acesta este în multe locuri stâncos şi înalt, dar şi astfel de locuri îşi au frumuseţea lor. Într-un astfel de loc am ajuns plecând mai departe, spre vest, pe aceeaşi Avenida Marginal, străjuită de-o parte şi de alta de palmieri scăldaţi în soare. Din Carcavelos, tot pe ţărm, am intrat în Estoril, celebra staţiune printre altele şi pentru pista de curse ce a fost gazdă pentru Formula 1 până în 1997 şi apoi în Cascais. Aici, Avenida Marginal părăseşte ţărmul şi se termină în centrul oraşului. De aici, am pornit pe Avenida 25 de Abril şi, la capătul străzii am intrat pe Avenida Rei Humberto II de Itália, o stradă lungă de câţiva kilometri, care merge chiar pe ţărmul Atlanticului. Aici însă peisajul este complet diferit, pentru că este unul din acele locuri unde ţărmul stâncos se ridică abrupt din apa mării, la câteva zeci de metri înălţime. Am lăst maşina într-unul din locurile de parcare de pe stradă şi am pornit printre stânci, ca printr-un labirint pentru pitici, spre locul pentru care ne opriserăm aici.
La vreo trei sute de metri se afla Boca do Inferno, un loc spectaculos, unde natura a creat timp de mii de ani ceea ce acum poartă numele de Gura Iadului.
La doar o aruncătură de băţ de civilizaţia citadină, sălbăticia naturii se manifestă cu o forţă impresionantă.
Spectacolul este formidabil, dar el este de-a dreptul teribil pe vreme rea, ceea ce nu a fost cazul la noi, dimpotrivă, era o vreme splendidă.
Locul este numit Gura Iadului deoarece valurile masive au sculptat în stâncile masive un arc dincolo de care este o adâncitură, o groapă imensă. Când valurile izbesc în gaura din stâncă, ele generează un vuiet puternic şi aerul se umple de picături fine de apă sărată.
Caracteristica stâncilor de pe faleză este aceea că ele sunt calcaroase (calcar = carbonat de calciu). Eroziunea exercitată de acţiunea apei de ploaie, care conţine dioxid de carbon, determină dizolvarea carbonatului, prin acest proces formându-se cavităţi şi peşteri în calcar. Este foarte posibil ca aici să fi fost cândva o peşteră. Surparea bolţii a distrus-o, lăsând o mare cavitate, ce comunică cu marea printr-o deschidere ce formează un arc.
Cu caracteristici unice, acesta este un loc foarte potrivit pentru petrecerea timpului liber, într-un peisaj divin, unde se poate admira un splendid apus de soare. El este totodată şi un loc preferat al pescarilor. Din păcate, uneori, şi al sinucigaşilor ...
La marginea străzii se află şi un renumit restaurant, precum şi un magazin de suveniruri. Puteţi cumpăra de aici, contra sumei de 30-40 €, scoici uriaşe, cu diametrul de 40-50 cm, pe care, întorşi acasă, le puneţi la ureche pentru a auzi vuietul mării, care vă aduce aminte de clipe frumoase, petrecute departe de casă.
Noi ne-am mulţumit cu una mai micuţă, pe care am dat doar 4 € şi asta nu neapărat din spirit de economie, ci gândindu-ne că nu prea aveam loc în bagaje şi că acestea sunt aruncate fără nicio grijă la încărcarea şi descărcarea din cala avionului.
Ultimul obiectiv stabilit pentru acest itinerariu l-am lăsat în mod special să-l vizităm mai spre înserat. Este vorba de celebrul Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale, acolo unde se termină pământul şi începe marea şi unde încă mai domneşte spiritul credinţei şi cel al aventurii, care au purtat corăbiile portugheze în căutarea unor lumi noi.
Acest citat este înscris pe certificatul pe care, odată ajuns aici, ţi-l poţi cumpăra de la Biroul de Informaţii Turistice, drept dovadă că ai trecut prin aceste locuri.
Pentru a ajunge aici, din Cascais sunt două posibilităţi. Una este să urmezi coasta, spre vest pe Avenida Nossa Senhora do Cabo, până la Cabo Raso, unde există şi un far şi apoi spre nord, până la plaja Guincho, paradisul portughez al surferilor, după care drumul se îndepărtează de coastă, intră în regiunea munţilor Sintra, trece prin Azoia, cea mai vestică localitate continentală europeană şi, în sfârşit, după încă vreo trei km, ajunge la Cabo da Roca. Noi am hotărât să mai schimbăm peisajul marin cu cel de munte şi, de la Cascais, am pornit direct spre nord, prin munţi, scurtând astfel drumul cu 5 km. Drumul parcurs de noi de la Cascais la Cabo da Roca are aproximativ 15 km şi-ţi oferă peisaje montane de toată frumuseţea, deşi altitudinea maximă a munţilor Sintra nu este decât vreo 1600 m.
Dacă vă aflaţi în Portugalia fără un autoturism personal sau închiriat, puteţi totuşi ajunge aici din Cascais cu autobuzul 403, care trece şi prin Sintra. Alte amănunte însă nu vă pot da, pentru că doar atât a scris fata de la recepţie pe harta regiunii, pe care mi-a dat câteva indicaţii despre unele locuri de vizitat. Între timp, i-am spus că am închiriat o maşină şi nu mi-a mai dat alte amănunte legate de autobuz. Cei interesaţi le pot afla totuşi relativ uşor. Eu am amintit acest amănunt pentru ca cei ajunşi în Portugalia să ştie că maşina închiriată nu este singura soluţie pentru a călători. Chiar dacă portughezii se aseamănă cu românii ca temperament, Portugalia este o ţară civilizată, cu o reţea turistică foarte bine pusă la punct (ceea ce, din păcate, nu se poate spune despre România).
Cum spuneam, am lăsat vizita la Cabo da Roca spre sfârşitul zilei, pentru a admira apusul de soare pe apele Atlanticului. Asta a avut şi o consecinţă mai puţin plăcută, pentru că am găsit închis Biroul de Informaţii Turistice, aflat în staţia de autobuz şi ca atare ne-am mulţumit să citim afişele de acolo şi inscripţia de pe placa montată pe un perete, una din zecile de plăci Sri Chinmoy Peace Blossom, montate în diferite locuri din lume. O placă Sri Chinmoy Peace Blossom marchează un loc dedicat cauzei păcii şi prieteniei internaţionale, iar Cabo da Roca este, din aprilie 1999, un astfel de loc.
Cabo da Roca se află la capătul fâşiei de coastă, cunoscută sub numele de Riviera portugheză, la 40 km de Lisabona. Alternanţa dintre plajele de nisip auriu, măturate de valurile înspumate ale Atlanticului şi stâncile înalte, la baza cărora izbesc neputincioase aceleaşi valuri oferă privitorului un peisaj de o frumuseţe surprinzătore. Priveliştea Atlanticului de pe stâncile ce se ridică brusc din mare la peste 100 de metri înălţime este uimitoare şi-ţi taie răsuflarea.
Întreaga zonă face parte din Parcul Natural Sintra-Cascais, parc cu o bogăţie biologică deosebită, în special flora care include specii rare şi pe cale de dispariţie, influenţată esenţial de vânturile de nord-vest, purtătoare de umiditate şi de apropierea oceanului.
Şi când ajungi aici, pe promontoriul atât de înalt, că te cuprinde ameţeala privind în jos, brusc înţelegi că ai ajuns la capătul lumii. Şi nu e nevoie, pentru asta, să citeşti ce scrie pe soclul crucii ridicate aici pentru a marca acest capăt:
Aqui, onde a terra se acaba e o mar começa ... (Camões)
Aici, unde pământul se sfârşeşte şi începe marea ... (Camões)
...
Ponta mais ocidental do continente europeu.
Punctul cel mai vestic al continentului european.
...
Latitudine 38 ° 47' Nord
Longitudine 9 ° 30' vest
Altitudine 140 m deasupra nivelului mediu al apei
Nu ştiu dacă poetul naţional al portughezilor, Camões, atât de iubit de aceştia încât şi-au ales drept sărbătoare naţională data morţii poetului, 10 iunie, deşi asta s-a întâmplat acum vreo 500 de ani, nu ştiu, spuneam, dacă el a scris aceste cuvinte în legătură chiar cu Cabo da Roca, dar ele se potrivesc perfect.
După cuvenitele poze făcute la cruce, pentru a imortaliza trecerea noastră pe aici, ne-am plimbat agale de-a lungul falezei şi am cercetat mai cu atenţie zona. Roca este acoperită cu plante specifice solului stâncos, care, din loc în loc îşi etalau florile galbene. La câteva zeci de metri de cruce, se află şi o piatră comemorativă, pusă în 1980 de membrii clubului Rotary Sintra, cu ocazi celei de-a 75-a aniversări a constituirii, la Chicago, a clubului Rotary de către avocatul american Paul Harris .
Ceva mai departe, la nord, se află farul Cabo da Roca, primul far construit în 1772 special în acest scop în Portugalia. Nu este vizitabil, pentru că este operaţional şi, ca urmare are un regim special, aparţinând Marinei. Turnul este de secţiune pătrată, din zidărie albă, partea superioară fiind vopsită în roşu. Este situat la o altitudine de 165 metri deasupra nivelului mării, are o înălţime de 22 de metri, iar lumina sa se poate vedea de la aproximativ 48 de km.
După ceva timp petrecut în zonă, a venit şi momentul mult aşteptat. Încet-încet, soarele a coborât să sărute marea şi să-şi ia rămas bun de la ea până a doua zi, oferind un spectacol pe care nimeni nu-l poate descrie în cuvinte. Dar, din fericire, pentru asta există aparatele de fotografiat!




















































joi, 6 octombrie 2011

În împrejurimile oraşului Veliko Tărnovo


Dintr-un ghid al mănăstirilor din Bulgaria, pe care l-am cumpărat la ultima vizită în ţara vecină, am aflat că aici sunt 156 de mănăstiri. Faţă de cele 631 de mănăstiri din România (cum ni se spune aici), par puţine, dar acest lucru este explicabil, având în vedere istoria, mai veche, sau mai recentă a Bulgariei.
Trebuie să recunosc că nu sunt deloc un habotnic, dar mănăstirile şi bisericile reprezintă pentru mine importante puncte de atracţie, din punct de vedere istoric şi artistic, pe care nu le ocolesc niciodată în călătoriile mele.
Mănăstirea Preobrjenski
Drept urmare, în scurta plimbare la Veliko Tărnovo, am decis să vizităm şi câteva mănăstiri din jurul oraşului. Dintre cele vreo 20 de mănăstiri din zonă, am ales patru, dar nu am vizitat decât trei, din motivele pe care le veţi afla ceva mai târziu.
Mănăstirea Preobrjenski
Prima mănăstire vizitată a fost Sfânta Schimbare la Faţă a Domnului (Sveto Preobrajenie Gospodne), cunoscută şi sub numele de Mănăstirea Preobrjenski, cea mai mare dintre toate mănăstirile din zona Veliko Tărnovo şi a patra ca mărime din toată Bulgaria, la care am ajuns în drum spre Veliko Tărnovo. Mănăstirea este situată într-o zonă splendidă, pe un platou de pe versantul stâng al defileului râului Yantra, la aproximativ 7 km nord de Veliko Tărnovo. Accesul este uşor: direct din drumul european E85 se face un drum lateral spre vest, bine semnalizat din ambele sensuri, care urcă până pe platou, cam 1 km. Pentru cei care doresc să ajungă aici cu maşina personală, iată şi coordonatele GPS ale locului: 43°7'1"N; 25°36'25"E. Deşi mănăstirea datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, construcţiile actuale sunt mult mai recente. Mai exact, ele datează din perioada Renaşterii Naţionale Bulgare, perioadă care nu trebuie confundată cu Renaşterea Europeană, pentru că, în timp ce Renaşterea Europeană a avut loc între secolele al XIV-XVII-lea şi a fost o mişcare culturală şi socială, Renaşterea Naţională Bulgară s-a desfăşurat în secolul l XIX-lea şi a avut în primul rând un caracter naţional şi abia apoi cultural şi social. 
Biserica mănăstirii Preobrjenski
Complexul mănăstirii Sfânta Schimbare la Faţă a Domnului a fost construit în forma actuală de către una din figurile cele mai reprezentative ale arhitecturii Renaşterii bulgare, arhitectul, constructorul şi sculptorul Kolyu Ficheto, ale cărui lucrări se întâlnesc şi în Veliko Târnovo, dar şi în alte locuri din Bulgaria.
Biserica mănăstirii are o arhitectură originală, valoarea sa artistică fiind îmbogăţită de picturile murale ale altui artist renumit din acea perioadă, pictorul Zahari Zograf
Roata vieţii
Cea mai renumită parte a picturilor murale este Roata vieţii, care este formată din două inele concentrice. Inelul interior reprezintă cele patru anotimpuri şi lunile anului. Tot aici sunt reprezentate şi adevăratele virtuţi, pe care omul ar trebui să le urmărească în viaţă: educaţia şi munca asiduă, aşa încât, în final, el să se poată aşeza să se odihnească şi să se bucure de anii senectuţii.
Mănăstirea Preobrjenski. Chilii
Inelul exterior reprezintă etapele vieţii: 4 ani - copil mic; 14 ani - copil; 21 ani - adolescent; 30 ani - tânăr; 48 ani - bărbat în puterea vârstei; 56 ani - bărbat vârstnic; 70 ani - bătrân. În acelaşi timp, aceste reprezentări ne arată şi "lupta" omului pentru acumularea unor averi materiale (personajul de pe partea de sus a roţii, cel în puterea vârstei, ţine un sceptru şi o pungă cu monede de aur (puterea şi averea), pe care le scapă din mâini, odată cu coborârea pe roată).
Mănăstirea Preobrjenski.
Biserica şi clopotniţa
Peste roată este petrecută o frânghie, cu care doi îngeri o pun în mişcare de rotaţie, astfel că, ciclul vieţii este realizat tocmai prin această rotaţie. La sfârşitul acestui ciclu, la baza roţii, omul este aşteptat de cea cu coasa, care îl trimite pe păcătos în gura balaurului, adică în iad. Întreaga scenă este, de fapt, o lecţie de morală, desenată pe înţelesul tuturor. Singurul lucru pe care nu l-am înţeles este semnificaţia femeii din centrul celor două cercuri concentrice. Poate este vorba de faptul că totul se învârte în jurul femeii, aceasta fiind centrul universului uman?


 










Toate picturile sunt recent restaurate şi arată foarte bine. În vestul bisericii se găseşte clopotniţa cu ceas, construită de acelaşi Ficheto. Din păcate, accesul în clopotniţă nu este posibil. La nord, se găsesc vechile chilii, aflate într-o avansată stare de degradare. În schimb, cele noi, aflate pe latura de sud a mănăstirii arată foarte bine, unele fiind decorate cu picturi interesante. Vizitarea bisericii în interior costă 2 lei bulgăreşti, adică leva (lev=leu).
Mănăstirea Patrirhală "Sfânta Treime"
Privind spre est, pe celălalt versant al cheilor se zăreşte Mănăstirea Patrirhală "Sfânta Treime", una din celelalte trei planificate pentru a le vizita. Stabilisem ca pe aceasta să o vizităm la plecarea spre casă. Din păcate, m-am păcălit, pentru că am crezut că se poate ajunge acolo tot de pe E85. În realitate, singurul drum de acces este din Veliko Tărnovo, pe celălalt mal al Yantrei. Culmea e că aveam şi coordonatele GPS (43°7'25"N; 25°37'17"E), dar le-am introdus după ce ieşisem din oraş şi ne aflam deja pe E85, aşa că ar fi trebuit să ne întorcem, aşa că am renunţat să o mai vizităm. 
În ziua următoare sosirii noastre, am pornit spre alte două mănăstiri, situate de data aceasta în sud. Prima pe listă era Mănăstirea Plakovo "Sf. Profet Ilie", situată la vreo 20 km sud-est de Veliko Tărnovo. Aveam coordonatele GPS ale acesteia (42°58'36"N; 25°43'39"E) şi ştiam că la un moment dat, din drumul local de la Velcevo spre Kapinovo se face un scurt drum lateral, ce duce la mănăstire. Am ratat acest loc, am intrat ceva mai departe pe un alt drum ce ne-a dus la o staţie de epurare a apelor, ne-am întors şi am continuat, apoi, după încă vreo jumătate de kilometru, am ajuns la altă mănăstire, Mănăstirea Kapinovo "Sf. Nicolae" (coordonate GPS: 42°58'44"N; 25°44'43"E). Deşi vizitarea acesteia nu era în plan, am intrat şi nu am regretat. Din exterior, aspectul acestei mănăstiri datând din a doua jumătate a secolului al XIII-lea este mai degrabă al unei cetăţi medievale decât al unei mănăstiri, dar asta nu e de mirare, ţinând cont de istoria locurilor. Forma actuală dateză din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
 


 



Dacă mănăstirea "Schimbarea la faţă" este de călugări, mănăstirea Kapinovo este una de maici. Interiorul mănăstirii este îngrijit şi plin de flori şi verdeaţă. La vestul bisericii se află o clopotniţă cu o arhitectură originală. Biserica, precum majoritatea celor din zonă, este scundă şi nu are turle. Pronaosul este deschis, ca un cerdac şi pe latura estică a acestuia am fost surprins să găsesc o pictură ce acoperă tot peretele, reprezentând scena Judecăţii de Apoi şi care seamănă izbitor cu pictura de la Voroneţ, cu acelaşi subiect şi care este plasată, de asemenea, pe peretele vestic. Fotografiatul în biserică este interzis, dar am cumpărat un pliant foarte bine realizat, în condiţii grafice deosebite, scris în bulgară, rusă şi engleză, care îmi ţine loc de fotografii. Tot de aici, am cumpărat şi Ghidul mănăstirilor din Bulgaria, în engleză, de asemenea realizat în condiţii grafice excelente. Drept supliment, mi-am făcut cadou şi o sticlă de vin bisericesc, a cărei fotografie o puteţi vedea ataşată.
Din păcate, cum această mănăstire nu era în planul de vizitare, nu am avut o informaţie importantă, pe care am găsit-o abia ajuns acasă. Mănăstirea se află pe malul unui râu, Veselina, pe care, în apropiere, se găseşte cascada Kapinovo nu foarte mare, dar interesantă, cel puţin după cum arată fotografiile pe care le-am găsit pe internet.
Ca multe mănăstiri de pe la noi, mănăstirea Kapinovo oferă şi ea locuri de cazare vizitatorilor dornici de linişte (chiar am văzut vreo doi), ceea ce la mănăstirea Preobrjenski nu este posibil. 



De la Kapinovo ne-am îndreptat spre cea de-a doua mănăstire programată pentru a fi vizitată, mănăstirea Kilifarevo, la care am ajuns mergând vreo 15 km spre vest, până în orăşelul  Kilifarevo, de unde am coborât spre sud, încă vreo 3 km. Mănăstirea, aşezată şi ea pe malul unui râuşor, Beliţa, are, ca şi celelalte, o istorie foarte veche, datând din secolul al XIV-lea. Înconjurată de ziduri înalte, mănăstirea închide între acestea o oază de linişte şi frumuseţe calmă. Biserica, având hramul "Naşterea Maicii Domnului" are o structură foarte asemănătoare cu cea de la mănăstirea Kapinovo. Doar că îi lipseşte pronaosul în formă de cerdac, intrarea făcându-se pe latura de sud. Întâmplător, când am ajuns noi, aici avea loc o cununie, din care am prins finalul, în care un grup de copii a cântat câteva cântece religioase.
Biserica era la data vizitei noastre în reabilitare, dar chiliile arătau foarte bine şi am aflat că cei dornici de reculegere şi petrecerea unor clipe liniştite sunt bine primiţi aici, în condiţii foarte civilizate. Printr-o poartă de pe latura sudică a zidurilor mănăstirii, am ieşit la malul râului Beliţa, peste care am trecut pe un pod de lemn, într-un peisaj bucolic ce-mi aducea aminte de zilele când eram copil şi, în vacanţele petrecute la ţară, mergeam cu bunica la biserică. 
După plăcutele vizite la cele două mănăstiri, cel mai potrivit mod de a încheia plimbrea în jurul orşului Veliko Tărnovo era vizitarea un loc devenit celebru: satul Arbansi, aflat la aproximativ 5 km nord de Veliko Tărnovo. Drumul până pe platoul muntos pe care se află satul, declarat în întregul său monument arhitectonic, este pitoresc, şerpuind printr-un clasic peisaj de munte.
Cu o bogată istorie, satul are în prezent vreo 300 de locuitori, principala activitate a acestora fiind cea turistică (hotelieră şi de artizanat). Toate casele sunt construite din piatră, ca şi gardurile ce împrejmuiesc fiecare proprietate. Dacă ajungeţi aici şi vreţi să staţi mai mult, găsiţi o ofertă bogată de cazare, cele mai cunoscute locaţii fiind complexul Izvora şi pensiunea Ceşmata. La aceasta din urmă se spune că se mănâncă foarte bine, am vrut să încercăm şi noi, dar am renunţat pentru că voiam să ne întoarcem în Veliko Tărnovo, pentru a vedea spectacolul de sunet şi lumină de la Ţareveţ, spectacol care nici nu a mai avut loc.
Şi aici se găseşte o mănăstire interesantă, mănăstirea "Naşterea Domnului", unde se poate vedea o altă variantă a Roţii vieţii.
 

 

 

 

Plimbarea de după-amiază prin satul turistic Arbanasi, a încheiat ziua noastră turistică în împrejurimile oraşului Veliko Tărnovo, zi a cărei concluzie a fost una categorică şi unanimă: a meritat!
P.S. Cu acestă ocazie, am constatat că harta GPS a Bulgariei, varianta 2010 iGo, este foarte bună şi exactă.