Sfântu Gheorghe. Un pic din savoarea Ţinutului Secuiesc

La începutul lunii martie 2012, ne-am îndreptat spre Sfântu Gheorghe, municipiul reşedinţă a judeţului Covasna. Ne-am oprit chiar în centrul oraşului, pe latura estică a parcului central, Erzsébet park în maghiară, parcul Elisabeta în română. În legătură cu numele parcului, există două versiuni. Una din ele spune că el vine de la Regina Elisabeta a României cealaltă susţine că este, de fapt, vorba de Elisabeta, împărăteasa Austriei şi regina Ungariei, celebra Sissi. Oricum, este un parc frumos, indiferent de unde i se trage numele. Eu personal nu am găsit suficiente informaţii pentru a decide de partea cui este adevărul.

Între timp se făcuse cald, era o zi senină şi mulţi locuitori ai oraşului ieşiseră la plimbare, mai ales cei cu copii. Asta mi-a plăcut, pentru că mi-a dat senzaţia că Sfântu Gheorghe este un oraş tânăr. Şi, lucru surprinzător, deşi trei sferturi din populaţia oraşului aparţine minorităţii maghiare (adică aici sunt majoritari), vorba românească se auzea într-o proporţie cel puţin egală cu cea ungurească.

Primul loc unde ne-am oprit a fost la Catedrala Ortodoxă Română, aflată chiar lângă locul unde parcasem maşina. Un pic ascunsă în spatele unor clădiri, catedrala se înalţă dintre acestea, reuşind cu greu să iasă din „înghesuială”.

Construită în stil brâncovenesc, la exterior nu impresionează decât prin dimensiuni. Înteriorul este însă cu adevărat impresionant, atât prin dimensiuni, cât mai ales prin picturile care acoperă practic toată suprafaţa pereţilor. Spun „impresionant”, dar asta nu neapărat în sens pozitiv, pentru că, după gustul meu, pictura încarcă excesiv pereţii şi este puţin prea stridentă prin colorit.

Intrarea nu se face, cum ar fi normal, printr-unul dintre cele trei masive portaluri, de pe laturile de sud, vest şi nord, ci pe o uşită modestă, din dreapta intrării principale, de pe latura vestică. Cel puţin aşa era când am vizitat noi catedrala, poate că la evenimente mai importante se deschid şi celelalte intrări. Am pătruns mai întâi într-o încăpere şi ea cu pereţii prea încărcaţi de picturi, unde se află un magazin bisericesc. Aici, o femeie parcă plictisită (mult prea devreme) de viaţă, abia a catadicsit să scoată două vorbe. S-a mai înviorat când am cumpărat o broşură de prezentare a catedralei.

Am pătruns apoi în catedrală şi imediat ne-a izbit un miros greu, de fum de lumânări din ceară proastă, care făcea aerul aproape irespirabil. Slujba tocmai se încheiase şi cineva dădea de zor cu aspiratorul, ridicând un nor subţire de praf, ce filtra lumina strecurată prin ferestre.

Senzaţia de supraîncărcare cu picturi a pereţilor s-a accentuat parcă, atunci când, examinându-le mai de-aproape, am constatat că starea lor nu era prea bună, semn că vopselele folosite nu au fost de prea bună calitate, sau meşterul zugrav nu s-a priceput prea bine în a le prepara şi depune pe suport.

Am ieşit destul de precipitat din catedrală, simţind o acută nevoie de aer proaspăt. Făcând observaţia că picturile nu se simt prea bine, femeia de la magazinul bisericesc ne spune că din păcate nu sunt bani pentru întreţinerea ei, pentru că banii adunaţi se strâng pentru repararea acoperiului, prin care plouă.

Din broşura cumpărată, am aflat şi câte ceva despre istoria catedralei.

Astfel, piatra de temelie s-a pus în septembrie 1939, „merite deosebite [...] le-au avut protopopul Aurel Nistor şi rezidentul regal al Ţinutului Bucegi, profesorul universitar Gheorghe Alexianu”. În privinţa meritelor celui din urmă, am mari îndoieli, având în vedere că el îşi avea reşedinţa la Bucureşti. Oricum, autorii textului din care am citat au omis să treacă în dreptul numelui lui Alexianu, pe lângă calităţile de rezident regal şi profesor universitar, pe cea de criminal de război.

Construcţia a fost întreruptă după Dictatul de la Viena, iar în timpul războiului, autorităţile militare maghiare au organizat la subsolul catedralei un adăpost antiaerian. După război, la revenirea teritoriilor în cadrul României, acesta a fost folosit ca depozit de legume şi fructe, iar ruinele catedralei neterminate au fost lăsate în paragină. Din 1972, a reînceput construcţia catedralei, aceasta fiind finalizată în 1983. Catedrala, cu o suprafaţă de 900 mp, 45 m înălţime şi cu o capacitate de 2000 de persoane, poartă hramul Sf. Ierarh Nicolae şi Sf. Mare Mucenic Gheorghe (acesta fiind, de altfel, patronul oraşului).

Locul folosit altădată drept depozit a devenit între timp, din 1993, locul unde a fost amenajat Muzeul Spiritualităţii Româneşti, din păcate nevizitabil la data vizitei noastre. Aici sunt expuse vechi icoane pe lemn şi sticlă, o colecţie de carte bisericească veche, obiecte liturgice şi diferite documente istorice. Din 1994, odată cu înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, biserica a devenit catedrală episcopală.

Am plecat de aici cu sentimente amestecate. Venind de la Prejmer şi Hărman, nu m-am împiedicat să fac comparaţia dintre cele două monumente istorice, datând de peste cinci secole şi Catedrala Ortodoxă Română din Sfântu Gheorghe, construcţie terminată acum nici 30 de ani, dar prin acoperişul căreia plouă!

Între catedrală şi strada Kós Károly, de pe latura estică a parcului Elisabeta, se află o casă monument istoric şi de arhitectură. Este Casa cu arcade (Labashaz), datând de la 1820 şi în care au stat, înainte de execuţie, în 1854, revoluţionarii de la 1848 Jozsef Varadi şi Francisc Bartalis. În această clădire îşi avea sediul regimentul de husari care asigura serviciul de grăniceri. În prezent, aici se află Arhivele Statului.

Peste drum, intrăm în parcul Elisabeta. Acesta are o formă dreptunghiulară alungită, cu laturile mari orientate aproximativ pe direcţia nord-sud. În capătul sudic al parcului se află Biserica Romano-Catolică "Sfântul Iosif", pe care, din păcate, nu am vizitat-o, din lipsă de timp. Am intrat în parc pe la mijlocul acestuia, de pe strada Gróf Mikó Imre, perpendiculară pe latura estică a acestuia. Chiar în dreptul străzii, în parc se află statuia reprezentându-l pe cel care a dat numele străzii: contele Mikó Imre. Personalitate de seamă a vieţii politice transilvănene din secolul al XIX-lea, contele a fost Guvernator General al Transilvaniei (1848, 1860-1861), şi ministrul Transporturilor şi Lucrărilor Publice al Ungariei între 1867 şi 1870.

Chiar în mijlocul parcului se află un mic lac, peste care se arcuieşte un pod din fier forjat. Puţin mai la nord, un obelisc se înalţă semeţ spre cer, dar semnificaţia acestuia ne-a rămas ascunsă şi nu am reuşit să aflu nici acum ce reprezintă. În schimb, spre capătul nordic al parcului se află un obelisc mai scurt, cunoscut sub numele de Obeliscul cu lei, care reprezintă monumentul în memoria revoluţionarilor de la 1848. Care dintre aceştia, români, sau maghiari, nu se ştie, pentru că inscripţia - cam ştearsă şi greu lizibilă - este vagă: În amintirea luptei pentru libertate. Sau poate monumentul este ridicat şi în amintirea revoluţionarilor români şi a celor maghiari, chiar dacă s-au bătut zdravăn unii cu alţii ... deh, fiecare cu revoluţia lui. Dar ce mai contează după mai bine de 150 de ani?!

Latura de vest a parcului este delimitată de un taluz înalt de vreo doi metri, de-a lungul căruia se întinde strada Gábor Áron. Din dreptul Obeliscului cu lei, o alee, continuată cu mai multe trepte ne conduce spre Biblioteca Judeţeană Bod Peter, aflată într-o clădire galbenă, cu etaj, construită, aşa cum scrie pe o placă de pe faţadă, de către grănicerii secui în 1832. În această clădire, conducătorii locali ai revoluţiei de la 1848-1849 au hotărât declanşarea rezistenţei armate împotriva Imperiului austriac. Unul dintre aceştia a fost ofiţerul de artilerie Gábor Áron, căzut pe câmpul de luptă în 1849, în bătălia contra armatelor ţariste, venite în sprijinul celor austriece. În aceeaşi clădire se află şi Centrul de Coordonare Culturală al Republicii Ungare, motiv pentru care, alături de tricolorul românesc şi steagul albastru al Uniunii Europene, pe clădire este arborat şi steagul roşu-alb-verde al Ungariei.

La câteva zeci de metri mai la nord, strada trece printre două pieţe. Cea dinspre vest este Piaţa Mihai Viteazul, pe latura de vest a căruia se află nelipsita Casă de Cultură a Sindicatelor, ajunsă în prezent în stare de faliment. În mijlocul pieţei se găseşte un ansamblu statuar, reprezentându-l pe Mihai Viteazul călare, având alături, dar nu călare, ci pe jos, vreo cinci personaje care, după aspect, cred că se vor a reprezenta nişte secui. În sfârşit, nu am aflat mai nimic despre acest grup statuar amplasat aici în 1982, decât că a constituit şi constituie încă motiv de dispută interetnică (reală, sau fabricată, cine ştie?).

Cineva ne recomandase un restaurant, aşa că am hotărât să mergem să mâncăm de prânz acolo, adică la restaurantul Pivniţa Sfântu Gheorghe (Szentgyörgy Pince), pe scurt, Pivniţa, cum îi spun localnicii.

Ştiam că restaurantul este undeva lângă Piaţa Mihai Viteazul, dar nu foarte exact, aşa că am preferat să întrebăm. L-am abordat pe primul trecător întâlnit, un domn între două vârste, ungur, după accent, care, cu un zâmbet cu subînţeles, ne-a răspuns amabil, arătându-ne un gang de pe latura sudică a pieţei.

Am intrat prin acel gang şi, chiar în faţa noastră, am văzut firma restaurantului şi intrarea acestuia.

De fapt, este vorba de intrarea la terasă, de unde, coborând pe o scară îngustă, se ajunge în restaurant. Era ora prânzului şi ne era o foame "de lup". Ne-a întâmpinat o chelneriţă amabilă, care ne-a condus la o masă şi ne-a adus meniul. O muzică plăcută, în surdină, anima atmosfera. Iniţial, restaurantul era gol, dar la plecarea noastră, am constatat că s-a umplut destul de mult.

Spaţiul nu este foarte mare, este chiar o pivniţă autentică. Veniserăm, fireşte, să mâncăm ceva specific bucătăriei secuieşti. Eu am ales o supă de fasole Jókai, alături de care mi s-a adus o farfurioară cu ceapă roşie şi un gulaş secuiesc cu carne de vită, iar soţia mea o supă de perişoare şi un papricaş cu carne de vită. Doamna mea s-a încălzit cu o ţuică (aşa îi spunea în meniu, dar de fapt era o palincă foarte bună), iar eu m-am delectat cu o bere fără alcool. Pentru desert nu am mai avut loc, aşa că am renunţat la el. Consumaţia a costat 64 de lei şi am plătit cu cardul (cu excepţia pourboire-ului, pe care l-am dat cash).

Am mulţumit gazdelor, care ne-au mai poftit să le trecem pragul şi altă dată şi am revenit în Piaţa Mihai Viteazul. De aici, am trecut strada Gábor Áron şi am intrat în Piaţa Libertăţii (Szabadság ter), situată pe latura de nord a Parcului Elisabeta. De fapt, numele de Piaţa Libertăţii este dat şi străzilor de pe laturile de nord, est şi sud ale Parcului Elisabeta. Piaţa propriu-zisă nu impresionează cu nimic, dar pe latura de nord a sa se află două clădiri importante. Cea din stânga, dinspre strada Gábor Áron, este sediul Prefecturii şi al Consiliului Judeţean. Lipită de aceasta, se află o clădire mai veche, fost sediu al tribunalului, actualmente sediul Galeriei de Artă "Gyárfás Jenő", secţie a Muzeului Naţional Secuiesc. Muzeul propriu-zis se găseşte undeva la sud de Parcul Elisabeta şi, din păcate, nu am avut timp să-l vizităm şi nici Galeria de Artă.

Lăsasem maşina pe latura de est a Pacului Elisabeta, undeva în dreptul Teatrului Andrei Mureşanu şi Tamási Áron, a cărui clădire este lipită de cea a Colegiului Székely Mikó. Ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv al plimbării noastre. Mai întâi am intrat pe strada Gróf Mikó Imre, la capătul căreia, acolo unde se întâlneşte cu strada 1 Decembrie 1918, se află Piaţa Sfântu Gheorghe. Aici, conform unui proiect al Primăriei (al cărei sediu se află în apropiere) trebuia să fie amplasată o replică a statuii Sfântului Gheorghe din Praga, ce urma să fie executată de un grup de studenţi ai Facultăţii de Arte din Budapesta. Începuse şi strângerea de fonduri, dar, nu ştiu din ce motive (poate este doar o amânare), în locul statuii cu pricina, acum este amplasată aici o lucrare desprinsă parcă din desenele animate, deoarece reprezintă un om călărind un dinozaur. Nu am îndrăznit să presupun că aceasta ar putea fi o interpretare modernă, futuristă, a scenei uciderii balaurului de către Sfântul Gheorghe :))

Ne-am îndreptat apoi spre nordul oraşului, pe strada Cetăţii. La numărul 1, cocoţată pe un deal, se găseşte Biserica Reformată Fortificată. Iniţial catolică, apoi luterană, unitariană şi, din prima parte a secolului al XVII-lea, calvină, biserica este singura construcţie a oraşului, păstrată din perioada medievală. Deşi nu este, precum bisericile fortificate săseşti de la Prejmer şi Hărman, înscrisă pe lista patrimoniului universal UNESCO, văzută din exterior nu pare cu nimic mai prejos decât acestea. Spun din exterior, pentru că, din păcate, nu am putut intra decât până la zidul de apărare, incinta propriu-zisă fiind închisă. Ca urmare, nu pot spune prea multe, doar că se putea constata faptul că erau spre sfârşit ample lucrări de restaurare, faptul că acestea nu erau încă terminate fiind probabil motivul pentru care biserica fortificată nu era deschisă spre vizitare. Oricum, ne-am putut face o idee. Alături se găseşte şi cimitirul reformat, în care se pătrunde printr-o frumoasă poartă secuiască.

Cei care doresc să ajungă la acest obiectiv, pot utiliza următoarele coordonate GPS: 45°52'23"N   25°47'9"E.

Două biserici fortificate braşovene: Prejmer şi Hărman

La începutul lunii martie 2012 am petrecut un weekend la Complexul Grand Hotel Perla Ciucaşului din Tărlungeni, lângă Braşov.

Sâmbătă am hotărât să facem un circuit prin zonă, aşa că ne-am urcat în maşină şi am pornit la drum, scăldaţi de soarele dimineţii de martie, care încerca să topească ultimele urme, pe alocuri destul de consistente, ale iernii ce tocmai se sfârşea.

Până la prima oprire, drumul a fost scurt, doar vreo 8 km şi iată-ne în centrul comunei Prejmer. Este imposibil să ratezi obiectivul turistic al comunei, se vede de la distanţă.

Fie că i se spune Biserica fortificată, Biserica-cetate, Cetatea ţărănească, sau Cetatea bisericească din Prejmer (Tartlau, în germană), este vorba de acelaşi obiectiv, unul dintre cele mai vechi si mai bine conservate edificii medievale din estul Europei, înscris pe lista patrimoniului cultural mondial al UNESCO.

Am oprit într-o parcare peste drum de bisericăFie că i se spune Biserica fortificată, Biserica-cetate, Cetatea ţărănească, sau Cetatea bisericească din Prejmer (Tartlau, în germană), este vorba de acelaşi obiectiv, unul dintre cele mai vechi si mai bine conservate edificii medievale din estul Europei, înscris pe lista patrimoniului cultural mondial al UNESCO. şi imediat cum am ieşit „la aer”, ne-am amintit că ne aflam în zona polului frigului din România, Depresiunea Braşovului. Zăpada, acolo unde mai era, scârţâia sub tălpi şi temperatura vârfului nasului a scăzut brusc, la cote îngrijorătoare.

Aşa că am pornit în pas vioi spre intrarea în fortăreaţă, ca să nu îngheţăm cu totul.

Parcul din faţa obiectivului era şi el îngheţat şi haina de iarnă nu îl făcea prea atrăgător, aşa că nu am zăbovit la intrare decât cât să facem o fotografie. Am pătruns apoi printr-un culoar acoperit, având pe laterale arcade deschise, la capătul căruia am intrat în Curtea brutarilor, o curte înconjurată de ziduri căptuşite cu camere aşezate pe trei niveluri, cu acces din balcoanele exterioare, de lemn. Această construcţie constituie barbacana cetăţii, unde ne-am oprit căutând „casa de bilete”, sau ceva asemănător. Nu era nimic de genul acesta, dar a apărut o femeie în vârstă, puţin supărată parcă pentru că a fost deranjată şi care ne-a dat biletele de intrare, în valoare de 8 lei de persoană. Întrebând-o de niscaiva materiale informative, ne-a spus morocănoasă că doar vara putem găsi aşa ceva, pentru că iarna aceste materiale nu pot fi ţinute acolo, din cauza frigului şi a umezelii.

Biserica şi cetatea sunt în proprietatea şi administrarea Asociaţiei Saşilor Transilvăneni, cu sediul la München, dar cred că acolo nu se ştie de lipsa de interes a celor de pe-aici, asta pentru că mai departe aveam să vedem şi altă variantă.

Am purces aşadar la vizitarea bisericii fortificate, fără nicio informaţie, cu excepţia înscrisurilor pe diferite panouri şi plăcuţe. Noroc că acestea sunt din abundenţă.

Din Curtea brutarilor am intrat în galeria de acces în cetate, lungă de 32 m, la capătul căreia am pătruns în incinta interioară a cetăţii. Aceasta, de formă circulară, este înconjurată de ziduri înalte (până la 15 m) şi groase, căptuşite cu camere, accesul la acestea, făcându-se pe scări şi terase de lemn.

Camerele, multe dintre ele deschise, sunt numerotate şi, în general, cu unele excepţii, goale. Nu ştiu dacă numerotarea actuală este cea veche dar, în vremurile când cetatea nu era obiectiv turistic, ci loc de refugiu şi apărare, fiecare familie din sat avea câte o astfel de cameră, numărul ei fiind acelaşi cu numărul casei în care locuia familia. În mod obişnuit, camera folosea drept loc de depozitare a alimentelor, dar când satul era atacat, ea folosea şi drept adăpost pentru familia deţinătoare. Câteva camere adăpostesc mici muzee, cu diverse obiecte din vremuri mai vechi, mobilier tipic săsesc, unelte, iar într-una din ele este reconstituită vechea şcoală ce a funcţionat aici până la construcţia unei clădiri adecvate, la jumătatea secolului al XIX-lea. O altă încăpere, aflată la nivelul al treilea, adăposteşte o expoziţie cu panouri cu fotografii şi informaţii despre istoria locului. De aici şe poate ajunge pe meterezele zidului de apărare, care, lucru mai rar întâlnit, au acoperiş şi sunt suficient de late. Zona este electrificată, aşa că se poate face turul complet (aproximativ 800 m) fără probleme. Din loc în loc, creneluri înguste se deschid spre exterior, dându-ne astfel posibilitatea să realizăm înălţimea la care ne aflăm. La un moment dat, ajungem şi la locul unde, într-o deschizătură mai largă, este montat celebrul dispozitiv pentru foc continuu, numit de utilizatori Todesorgel (Orga morţii), un fel de precursor al mitralierei. Ceva asemănător, dar la scară mai mare, proiectase şi Leonardo da Vinci, dar nu ştiu dacă proiectul acestuia a fost pus în practică.

În centrul incintei se află biserica evanghelică „Sfânta cruce”. Această biserică îşi are originile pe la începutul secolului al XIII-lea, când cavalerii teutoni au construit aici prima biserică. Adăugiri succesive au dus la forma actuală a bisericii, aceasta schimbându-şi şi „orientarea” religioasă. Dacă la început era o biserică catolică, acum ea ţine de cultul protestant evanghelic-luteran.

Construită în stil gotic, păstrează, evident, caracteristicile acestuia şi, în primul rând, sobrietatea. Interesant este însă faptul că ea are baza în formă de cruce, lucru mai puţin întâlnit la bisericile catolice şi protestante, dar comun la cele ortodoxe. De valoare deosebită este altarul, cel mai vechi din Transilvania, din secolul al XIV-lea, format dintr-un triptic. Panoul central înfăţişează scena Răstignirii, în timp ce panourile laterale prezintă scene cu Patimile lui Isus, Cina cea de Taină, Învierea.

Ca şi restul complexului , nici biserica nu este încălzită şi frigul tăios al dimineţii accentua atmosfera de încremenire din interior. Îngheţaţi şi noi, am continuat călătoria îndreptându-ne spre Hărman şi ajungând astfel până în marginea Braşovului.

Hărman (Honigberg, în germană) este o localitate cu o istorie trasă la indigo după cea a localităţii vecine, Prejmer. De altfel, la sosirea în faţa cetăţii bisericeşti din Hărman, am avut un sentiment de  déjà vu, pentru că cele două cetăţi seamănă destul de bine. Singura deosebire evidentă la prima privire este şanţul de apărare ce înconjoară cetatea din Hărman. Dar asta nu înseamnă că cea din Prejmer nu ar fi avut unul, doar că el a fost între timp astupat. Nici cel de la Hărman nu mai este ce a fost odată, nici măcar nu mai este umplut cu apă.

Privită mai îndeaproape şi mai atent, cetatea bisericească Hărman îşi arată însă şi alte elemente ce o diferenţiază de cea din Prejmer. În primul rând, barbacana este aici mult mai puţin evidentă, deoarece nu are o curte interioară, ci doar un coridor de acces şi un turn (turnul măcelarilor), prin poarta căruia se face intrarea în incintă. Coridorul cu arcade seamănă însă destul de bine cu cel de la Prejmer.

La intrare ne întâmpină tot o femeie, dar mult mai amabilă decât cea de la Prejmer. Colac peste pupăză, biletul de intrare costă pe jumătate, adică doar 4 lei. În plus, există şi o vitrină cu suveniruri şi materiale informative (toate editate de o editură din Germania). Culmea, am văzut şi o broşură despre biserica fortificată din Prejmer, ce e drept, doar în germană. Despre cea din Hărman, aveau însă broşuri şi în română şi engleză. Am mai luat de acolo o hartă a judeţului Braşov, cu obiectivele turistice ale judeţului, precum şi două postere de dimensiunea A3, unul cu armuri medievale şi altul cu cetatea Braşovului în vremuri medievale, reprezentată 3D (adică tridimensional). Mai erau încă vreo 5-6 postere, cu subiecte asemănătoare.

Fortificaţia de la Hărman pare însă (deşi nu este) mult mai „săracă” decât cea de la Prejmer. Deşi zidurile sunt la fel de înalte, ele sunt „căptuşite” doar pe aproximativ o treime din circumferinţă cu camere-cămări, dispuse doar pe două niveluri şi nevizitabile. În schimb, sistemul de apărare cuprinde şi şapte turnuri, încastrate în ziduri. De fapt, existau trei rânduri de ziduri, unul în exteriorul şanţului de apărare, demolat şi două în interiorul şanţului: unul mai scund, de doar 3-4 m, păstrat doar pe latura sudică, iar în interiorul acestuia un altul de vreo 12 m înălţime.

Biserica, tot evanghelică, este însă total diferită de cea de la Prejmer. Iniţial a fost construită în stil de bazilică romană, cu un corp de trei nave şi o absidă semicirculară. Ulterior au fost adăugate noi elemente, mai ales după incendiul de la sfârşitul secolului al XVI-lea, când i s-a construit bolta în stil gotic, existentă şi acum.

Deşi tot neîncălzită, această biserică pare mai primitoare, mai caldă decât cea din Prejmer, probabil datorită sistemului de iluminat natural, mult mai puţin zgârcit decât cel de la Prejmer. Interesant că biserica este decorată cu vreo 12 (dacă le-am numărat bine) covoare orientale (erau şi la Prejmer vreo două). 

Undeva, pe la mijlocul navei centrale este arborat un drapel, pe care erau brodate nişte inscripţii. Pe o parte, de culoare roşie, scrie Einigkeit macht stark (unitatea face puterea), adică o exprimare mai laconică, nemţească, a Horei Unirii :)). Pe cealaltă parte, de culoare albastră, scria ceva pe care nu am stat să-l descifrez pe loc (este scris în alfabetul gotic); abia acasă am privit cu atenţie şi am aflat explicaţia acestui steag. Inscripţia brodată este: Sächsicher Gewerbe-Verein Honigberg 1910-1935. În traducere aproximativă, asta înseamnă Asociaţia breslelor săseşti din Hărman. Aşa mi-am explicat şi desenul de pe cealaltă parte (vezi foto), reprezentând diferite unelte şi scule. De-a lungul laturii mari a drapelului atârnă tricolorul românesc, semn că nemţii respectă patria pe care strămoşii lor au ales-o drept patrie de adopţie.

Interesantă este şi orga, datând de prin secolul al XVII-lea.

Pe latura sudică a bisericii, într-un fel de pridvor din dreapta intrării, se găseşte un lapidariu şi, lucru surprinzător, mai multe camere, precum cele din zidul înconjurător.

Ieşind din biserică, i-am dat ocol, prin curtea largă şi goală, până am ajuns pe latura vestică. Aici, încastrat în structura bisericii, se înalţă turnul-clopotniţă cu secţiune pătrată (cel de la biserica din Prejmer are secţiunea octogonală). Sunt convins că, de la înălţimea celor 45 m ai săi, se vede o privelişte frumoasă a localităţii şi a împrejurimilor. Din păcate, accesul în turn nu este permis vizitatorilor.

Între zid şi turn se află un monument în forma unui clopot, pe care este marcat anul 1922. Pe o placă de marmură, datată din 1973, de pe latura dinspre biserică a postamentului stă scris: Gedenke der in fremder erde Ruhenden! (Amintiţi-vă de cei ce odihnesc în pământ străin!). Mi-am dat seama la ce se referă înscripţia, citind-o pe cea de pe latura opusă: In Russland gestorbene Honigberger 1945-1949 (Locuitori ai Hărmanului morţi în Rusia între 1945-1949), după care urmează o listă de 36 de nume, toate nemţeşti. Evident, este vorba de deportaţii în Siberia, la muncă forţată, drept pedeapsă că erau de origine germană, fără să conteze dacă au fost de partea naziştilor sau nu. Celor ce doresc să afle mai multe despre aceste evenimente mai puţin cunoscute, le recomand materialul de aici.

Pe celelalte două laturi ale postamentului sunt plasate plăci de marmură pe care sunt gravate numele locuitorilor Hărmanului, căzuţi în cele două războaie mondiale.

Şi biserica fortificată din Hărman se află pe lista patrimoniului cultural mondial al UNESCO şi se află şi ea în administrarea aceleiaşi Asociaţii a Saşilor Transilvăneni. Doar că aici organizarea este mult mai bună, asta ţinând, evident, de oamenii locului.
Ne-am urcat în maşină, am dat ocol bisericii fortificate, aşa cum făcusem şi la Prejmer şi ne-am îndreptat spre următoarea ţintă. Dar despre asta, cu altă ocazie, că deja m-am lungit prea mult, punându-vă răbdarea la grea încercare.

Doar o vorbă să vă mai spun, totuşi ...

Cele două biserici fortificate despre care am vorbit se află în două sate, la origine complet săseşti. Acum, amândouă aşezările au peste 90% populaţie românească.

Populaţia de origine germană stabilită în diferite locuri de pe teritoriul actual sau trecut al României în diferite momente istorice, începând cu secolul al XII-lea, a avut multe contribuţii la dezvoltarea civilizaţiei româneşti şi saşii au fost întotdeauna cetăţeni loiali patriei adoptive (informaţii interesante găsiţi aici).

Din păcate, noi românii, nu le-am răspuns întotdeauna la fel. De la deportările în Rusia, din anii 1945-1950, până la vânzarea (la propriu) a etnicilor germani în „epoca de aur”, au fost momente ale istoriei de care nu putem fi deloc mândri. Dacă înainte de al doilea război mondial, etnicii germani din România numărau aproximativ trei sferturi de milion, în prezent au mai rămas doar aproximativ 60.000, adică mai puţin de 10%. Abia după ’90 mulţi dintre ei au început să revină, nu neapărat definitiv, dar măcar să revadă locurile natale. Dar, după cum se poate constata, oriunde i-a purtat soarta, niciodată nu au uitat de unde au plecat, dovadă asociaţiile saşilor originari din România, existente pe unde aceştia s-au stabilit.

Ei merită tot respectul nostru, la fel ca şi cei care încă mai trăiesc printre noi, pentru că, deşi s-au păstrat mereu ca o minoritate etnică distinctă, nu au făcut-o niciodată cu stridenţă, respectând întotdeauna ţara în care s-au născut.

Cei care doresc să ajungă direct la cele două obiective folosind maşina proprie şi un GPS, pot utiliza următoarele coordonate:

-          Biserica fortificată din Prejmer: 45°43′18″ N; 25°46′28″ E

-          Biserica fortificată din Hărman: 45°42'54" N; 25°41'9" E

Celor care nu au ajuns încă pe aici, dar şi celor care doresc să revadă locurile, le urez vizită plăcută!