Povești cu și despre cuvinte - partea a XI-a: puțină astronomie

 Echinocțiu (equinox în engleză, équinoxe în franceză) este cuvântul zilei.

Are două semnificații. Prima este cea astronomică, mai puțin cunoscută, în care echinocțiu definește cele două puncte de pe bolta cerească, unde Ecuatorul ceresc intersectează ecliptica (orbita aparentă descrisă de Soare în mișcarea lui anuală aparentă pe sfera cerească). Cele două puncte se numesc punctul vernal, respectiv punctul autumnal. Merită precizat că vernal vine tot din latină, unde ver înseamnă primăvară.

A doua semnificație este mult mai cunoscută, pentru că, nu-i așa, toată lumea a învățat în gimnaziu despre echinocțiul de primăvară și cel de toamnă.

Dar câți dintre noi își mai aduc aminte ce semnificație au cele două echinocții?

Ei bine, aceasta e simplă: echinocțiu înseamnă una din cele două zile (21 martie și 23 septembrie), când Soarele traversează Ecuatorul și durata zilei este egală cu cea a nopții, în orice punct de pe Pământ.

Dar de unde vine acest cuvânt? Ca multe altele, din latină, unde aequus înseamnă egal și nox, noapte.

Echinocțiul de primăvară marchează în emisfera nordică începutul primăverii astronomice; Soarele se mișcă spre nord și, la trecerea peste Ecuator, razele sale cad perpendicular pe suprafața Pământului. Echinocțiul de toamnă marchează în emisfera nordică începutul toamnei astronomice. Evident, în emisfera sudică, lucrurile stau exact invers.

Deci, de mâine, în emisfera nordică, zilele vor crește în durată, până la solstițiul de vară (21 iunie), când vor începe să descrească în durată până la echinocțiul de toamnă (23 septembrie), când durata zilei o egalează pe cea a nopții și, în continuare, până la solstițiul de iarnă (21 decembrie), când durata zilei este cea mai mică.

O ultimă precizare trebuie făcută: echinocțiile și solstițiile pot fluctua, ca dată, în jurul celor precizate mai sus. De ce, asta e o altă poveste…

Who's afraid of Rock music?

Maneaua era, la origini, un cântec turcesc ce exprimă melancolie și amor. Așa ne spune Lazăr Șăineanu, în al său Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, din 1929.
De atunci, cuvântul, deși întâlnit și în operele lui Negruzzi, Odobescu și Caragiale, a rămas uitat și nefolosit, până prin anii '80 ai secolului trecut, când a reapărut, de data asta cu înțelesuri noi și conotații mioritice.
Preluat de lăutarii căzuți oarecum în desuetudine ca urmare a invaziei muzicii anglo-saxone și a tehnologiilor electronico-muzicale, cuvântul a ajuns să definească un nou gen muzical, propriu meleagurilor carpato-dunărene, deși, mai târziu, a cuprins și o mare parte a Balcanilor, ba invadând și zonele mediteraneano-latine, odată cu migrația românească spre acele locuri.
Prin anii '80, genul nu avea nicio șansă să se lanseze oficial, așa că el s-a răspândit semi-legal, prin casete înregistrate în studiouri improvizate și vândute prin piețele socialismului multilateral dezvoltat românesc.
După 1990, când „ne-am luat porția de libertate”, genul a fost răspândit mai întâi prin difuzarea la posturile de radio pirat, apărute ca ciupercile, într-un vid legislativ și o dezorganizare statală perfect organizate, în democrația noastră plăpândă și originală...
Dar nu despre manele vreau să vă vorbesc, pentru că nu sunt câtuși de puțin amator de așa ceva dintr-un simplu motiv: maneaua este un gen de muzică având o melodie simplistă, compusă după ureche și, ca atare, sunând adeseori disonant și un text de cele mai multe ori în grav dezacord cu limba română și exprimând idei cel puțin discutabile...
Eu vreau doar să vă rog să ascultați (da cappo al fine, ca să folosesc un termen muzical) muzica asta:

https://youtu.be/vodWKgp71os

Este muzică rock, dar în același timp este un potpuriu cu secvențe celebre din muzica lui Beethoven, interpretate în stil rock, de una din cele mai mari și mai celebre formații de rock clasic, Deep Purple care, alături de Pink Floyd, Led Zeppelin și altele, a dominat muzica tinerelor generații din anii '70.
Cam după două minute și jumătate de la început, puteți auzi chiar și Simfonia nr. 9, mai exact partea de final a acesteia, cunoscută mai degrabă ca Oda bucuriei, imnul neoficial al Uniunii Europene.
Enjoy!

Povești cu și despre cuvinte - partea a X-a: franciză sau franșiză?

Cum e corect: franciză sau franșiză?

Poate unii, întâlnind ambele forme, și-au pus această întrebare,,,

Ei bine, răspunsul este unul din categoria răspunsurilor rabinului înțelept: ambele forme sunt corecte.

Dar, deși la origine ele sunt unul și același cuvânt, înțelesurile sunt diferite. Originea e clară: cuvântul latin francus, ce avea înțelesul de liber și care, ceva mai târziu, a fost folosit pentru a desemna populația de origine germanică franci sau gens francorum, populație ce avea să formeze mai târziu poporul francez, prin amestecarea cu populațiile locale. Evident, cuvântul francez are aceeași origine.

De la francus, s-a format în franceză și verbul franchir, cu sensul: a trece peste un obstacol, a depăși o limită, a străbate, a parcurge, a traversa.

În privința cuvântului franșiză, acesta vine din franceză (franchise) și este folosit în limba română în domeniul juridic și cel comercial, cu sensurile: parte exceptată dintr-un total exprimată în procente sau clauză de asigurare în virtutea căreia asigurătorii sunt exonerați de anumite riscuri (conform Mic dicționar academic, 2010). Pentru al doilea sens, e bine să dăm o explicație mai clară: sumă de bani, rămasă în sarcina asiguratului, deci neplătită de asigurator, în cazul producerii unei daune asigurate.

În limba franceză, franchise are, pe lângă sensurile din limba română, alte câteva, dintre care merită menționat aici sinceritate (noi avem forma franchețe).

Pe de altă parte, deși DEX ’09 ne spune că vine de la același cuvânt francez, pentru mine cel puțin, franciză are un evident iz britanic. Căci englezii, practici ca întotdeauna, au împrumutat și ei cuvântul francez, pe care-l scriu la fel, dar îl pronunță în modul lor propriu: fræn.tʃaɪz. Altfel spus, franciză vine, într-adevăr din franceză, dar cu un ocol prin limba engleză.

Asta ar și explica (cel puțin în acest caz) de ce avem în românește două cuvinte scrise diferit, dar provenind dintr-o sursă unică.

Franciză, are în românește un cu totul alt sens decât franșiză, el însemnând, conform DEX ’09: dreptul acordat de o întreprindere cu renume unei alte întreprinderi prin care aceasta din urmă poate să exploateze drepturile de proprietate intelectuală sau industrială ale francizorului, în schimbul unei contribuții financiare, în scopul producerii sau livrării de bunuri sau al prestării de servicii.

În ultimul timp, franciză este din ce în ce mai mult folosit cu sensul ce îi este dat în engleza de peste ocean: a series of related works (such as novels or films) each of which includes the same characters or different characters that are understood to exist and interact in the same fictional universe with characters from the other works (conform Merriam-Webster), adică: o serie de lucrări conexe (cum ar fi romane sau filme), fiecare dintre ele incluzând aceleași personaje sau personaje diferite despre care se înțelege că există și interacționează în același univers fictiv cu personaje din celelalte opere (de exemplu, franciza Games of Thrones).

În DEX ’09, găsim și verbul a franciza, cu sensul de a da un caracter francez.

O ultimă precizare mai merită făcută: probabil ca să nu se încurce în ortografii diferite și să împace și capra și varza, Dicționarul enciclopedic, ultima ediție dă o singură formă: franchiză, ce cumulează toate sensurile cuvintelor franșiză, respectiv franciză. Procedeul însă nu mi se pare câtuși de puțin corect, având în vedere ambiguitatea de pronunție introdusă, precum și faptul că, totuși, limba română are o scriere (aproape) fonetică.

Amintiri...

În aprilie 1973, student în primul an fiind, am avut șansa să obțin o invitație la prima ediție a Festivalului de muzică folk „Primăvara baladelor”, desfășurată în aula Universității București.

Am văzut atunci „la lucru” cele două mari trupe de muzică rock românești, Phoenix și Sfinx, în recitaluri minunate.

În afară de asta, două piese mi-au rămas atunci în suflet și îmi sunt vii în amintire chiar și acum.

Prima este cea care, după mine, rămâne drept cea mai bună piesă folk românească a tuturor timpurilor, „Om bun”, cântată solo de liderul trupei Sfinx, cel mai bun chitarist român din toate timpurile, regretatul Dan Andrei Aldea.

Cea de-a doua piesă este „Nopți”, care a circulat și sub numele „Vino Doamne”. Lansată atunci, deși a primit premiul pentru compoziție, a căzut repede în uitare și așa a rămas timp de peste 25 de ani, până ce ea s-a îmbrăcat în haină nouă și a fost scoasă din nou în lume, în zilele de după 22 Decembrie 1989.

Piesa a fost interpretată atunci, în 1973, de cuplul Vali și Carmen.

Amândoi au avut un destin tragic. Vali, Valeriu Sterian, a murit mult prea tânăr, la nici 48 de ani, răpus de o boală necruțătoare, după ce se consacrase totuși ca unul din marii cântăreți folk și rock și ajunsese chiar să cânte alături de Joan Baez.

Celălalt, Carmen Marin (da, era băiat), a avut un destin și mai tragic. După ce duetul s-a destrămat, Carmen, coleg de facultate cu mine, cu un an mai mare, s-a sinucis, aruncându-se de pe unul din căminele din complexul studențesc de la Măgurele. Motivele au rămas necunoscute...

Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi în pace!

Să mai adaug aici că juriul festivalului de care am amintit era prezidat de Adrian Păunescu și din el făceau parte, printre alții, alte două nume sonore: Nicu Ceaușescu (și el coleg de facultate cu mine) și Adrian Năstase.

Valeriu Sterian - Nopți 

Opinii și alte păreri...

Am primit prin diverse comentarii „mustrări” de la unii din prietenii virtuali pe FB, cum că am simpatii PSD-iste.
Vreau să fac aici câteva comentarii, ca să le răspund tuturor o singură dată.
Eu încă mă minunez că diferite persoane, unele chiar ajunse la senectute, au rămas captive ale unor clișee de gândire din epoca copilăriei democrației post-decembriste.
Am două explicații pentru acest lucru și, în consecință, persoanele de care vorbesc să încadrează în două categorii.
Prima este cea a celor care au un interes direct, material în a susține o anumită grupare politică, o gașcă, mai corect spus. Acestora le înțeleg înverșunarea și, ca atare, nu catadicsesc să le răspund în detaliu.
Cea de-a doua categorie, mai numeroasă este cea a naivilor, care continuă să gândească cu inima, sentimental, și nu cu mintea, rațional, cum ar fi firesc. Este și categoria care mă intrigă, tocmai pentru că eu am ieșit demult din schema asta de gândire în alb și negru.
Eu, precum Caragiale, m-am autoexilat, e drept doar cu mintea, nu și fizic, mulțumindu-mă cu faptul că au făcut-o și fizic fiii mei.
Ca atare, neavând, practic, niciun interes partizan, nu am nici idei preconcepute (cel puțin așa îmi place să cred), acordând fiecăruia, până la proba contrarie, prezumția de nevinovăție sau pe cea de bună-credință, după caz.
Spre deosebire de mulți care se dau „de dreapta” fără să știe, poate, ce e aia, eu pot afirma că nu i-am votat și nu i-am susținut niciodată pe ai lui Iliescu, fie că se numeau FSN, PDSR sau PSD, nu am votat cu Iliescu nici când cohorte întregi, cu convingeri „de dreapta”, au dat năvală să-l voteze, de frica lui Vadim, preferând să stau acasă, așa cum am făcut și la ultimele trei sesiuni de alegeri. Dar nu am spus niciodată, precum Klaus, că ei trebuie să dispară la groapa de gunoi a istoriei, din simplul motiv că am rămâne astfel să cântăm toți același „cântec”.
Or, de partid unic sunt sătul, cunosc bine situația și nu vreau să se mai repete. Tocmai de aceea nu pot fi de acord cu radicalii fundamentaliști care bântuie politica românească sau chibițează în jurul ei...
Constat că, acum, unii mă acuză că simpatizez cu „hAUR”.
Chiar și aici văd un clișeu, cei care folosesc această exprimare nefăcând altceva decât să înghită pe nemestecate „nutrețul pentru cretini” (cum zice cineva cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar de data asta, da) oferit de „presa cu epoleți”, cum o numește altcineva...

De ce spun că este un clișeu? Păi cum altfel, când dacă ar ști câte ceva despre AUR, ar ști și că această formațiune nu are simpatii, ba din contra, față de etnia de la care se trage acel „h”!?

Alții spun că formațiunea ar fi de sorginte rusă... Mă îndoiesc mult de acest lucru, pentru că, oricât m-aș strădui, nu găsesc răspuns la întrebarea: de ce ar susține rușii o formațiune care militează pentru unirea tuturor românilor, inclusiv cei din teritoriile Republicii Moldova și din Bucovina de Nord?

Dacă ar fi așa, de ce nu-și retrag Armata a 14-a din Transnistria?

Cineva îmi spunea că e sigur mâna rușilor, pentru că a primit el niște mesaje de susținere a AUR, de pe niște saituri pe care se scria și cu litere rusești...

Dincolo de faptul că asta denotă cunoștințe precare dintr-un anumit domeniu, pentru că acele caractere sunt chirilice, nu rusești și au fost inventate la sud de Dunăre, asta denotă și cunoașterea precară a situației din Moldova de peste Prut, unde AUR are o susținere importantă. Acolo, se folosește încă (motivele nu le discutăm aici) și limba rusă, dar asta nu înseamnă că acele saituri au, neapărat, vreo legătură cu Putin...

Ca să închei, vreau să mai spun doar atât: nu judecați în alb și negru. Nu negați dreptul celorlalți să aibă o opinie și să și-o exprime liber... Nu uitați că jumătate din cei care s-au prezentat la vot (lăsând la o parte aici votanții UDMR), au votat PSD sau AUR. Și probabil nu au făcut asta ca să voteze împotriva unora, pur și simplu așa cred ei că e bine... Așa cum și votanții PNL și USR au procedat la fel...
Și pentru că veni vorba de UDMR, eu chiar îi admir pe oamenii ăștia, chiar am votat de câteva ori cu ei. Dincolo de faptul că își aleg reprezentanți numai din cei care stâpânesc limba română la perfecție, oricum mult mai bine decât media românilor și a reprezentanților acestora în diferite funcții (asta înseamnă că sunt, în general, educați), UDMR este singura formațiune din politica românească ce a dovedit consecvență în cei peste 30 de ani de democrație.
Așadar, în concluzie, rog pe cei vizați să nu se mai chinuie să mă înghesuie într-o anumită categorie, doar pentru că, la un moment dat, li s-a părut că simpatizez cu mai-știu-eu-cine!
Și dacă nu le plac opiniile mele, nu au altceva de făcut, decât să nu le mai citească sau pot recurge la măsuri mai dure: să folosească funcția „blochează”! Eu nu o să o fac, indiferent de opiniile lor, oricât de partizane ar fi ele... 🙂

„Die Gedanken sind frei, wer kann sie erraten,
sie fliegen vorbei wie nächtliche Schatten.
Kein Mensch kann sie wissen, kein Jäger sie schießen
mit Pulver und Blei: Die Gedanken sind frei!”
(https://youtu.be/YVc0wBLri1A)

Povești cu și despre cuvinte - partea a IX-a: un cuvânt rar și ciudat

 Unul dintre cele mai rare și mai ciudate cuvinte din dicționarele românești este MALAPROPISM.

Așa cum ne spune Micul Dicționar de Neologisme, ediția din 2000, definiția cuvântului este aceasta:

MALAPROPÍSM s. n. folosire greșită, substituire a unui cuvânt. (< engl. malapropism).

După cum se vede, cuvântul este de origine engleză, în această limbă el avându-și originea în numele unui personaj din piesa de teatru „Rivalii”, din 1775, a scriitorului irlandez Richard Sheridan. 

Doamna Malaprop era cunoscută pentru gafele sale verbale și cuvântul malapropism derivă din numele acestui personaj, nume pe care Sheridan l-a inventat pornind de la expresia franceză mal à propos, care înseamnă nepotrivit, necorespunzător, impropriu.

În limba engleză, malapropism are în prezent sensul de folosire greșită sau distorsionare, de obicei neintenționat comică, a unui cuvânt sau a unei expresii, în special utilizarea unui cuvânt care seamănă oarecum cu cel intenționat, dar greșit în context.

Nu vă dau exemple din limba română. Dacă doriți, puteți găsi numeroase exemple, mai ales acum, în campania electorală, ascultându-i pe așa-zisii „oameni politici”. 

Îi regăsiți, de asemenea, ca personaje, cu malapropismele lor cu tot,  în scrierile lui Caragiale... 😛

Electorale

Un prieten virtual de pe Facebook, postează chestia asta:

"Absența de la vot a unui deștept dublează puterea votului unui prost." (preluare de la un tip mai deștept decât mine, de pe Twitter) 

Iată comentariul meu:

Într-o democrație reală, acest lucru este adevărat.

Dar acolo unde votul este total lipsit de logica sa, prin lipsa de informație, prin manipulare și chiar prin influențe mult mai directe, afirmația este vorbă-n vânt!

Mai ales, atunci când nu ai ce alege, pentru că toți candidații și-au plătit locul pe liste și sunt dornici să acceadă în posturile pentru care candidează doar pentru a-și multiplica și întoarce suma investită...

Când campania electorală este complet irelevantă, lipsită de dezbateri și confruntări reale pe terenul ideologiei și programelor, fiind colorată doar de intruziunea total anticonstituțională a președintelui, atunci nu se poate vorbi de democrație adevărată.

Atunci, din două, una: fie tipul mai deștept, de pe Tweeter nu se referă la România, fie și asta nu e decât tot o amărâtă de manevră de manipulare, care pornește de la faptul că nimeni nu se crede prost și, ca atare, va fi oarecum îmboldit să meargă la vot, pentru a nu lăsa „proștii” să decidă. Dar în felul ăsta, „deșteptul” nu va face altceva decât să legitimeze alegerea impostorilor care ni se propun drept candidați.

Așa, când după câteva zile de la alegeri se va afla despre alesul X-ulescu faptul că și-a falsificat CV-ul sau, mai grav, diploma, se va putea spune: „Voi l-ați ales!”

Eu unul prefer să nu particip la această mascaradă!