marți, 25 decembrie 2007

Problemele învăţământului

Problemele învăţământului nu sunt deloc simple şi ele au stârnit mereu discuţii aprinse. Cum mă număr printre cei care fac parte din sistem, este firesc să fiu preocupat de aceste probleme şi nu am ezitat niciodată să-mi fac auzite opiniile. În ultimul timp însă renunţasem să mă mai lupt cu morile de vânt. Chiar şi recent publicatul pachet de legi privind învăţământul nu a reuşit iniţial să mă determine să îi acord prea multă atenţie.
Ceea ce m-a făcut să ies din zona de tăcere în care mă plasasem a fost o opinie pe care am auzit-o zilele trecute din parte unuia dintre mai marii trecători prin ministerul ce se ocupă cu problemele (grave) ale învăţământului românesc. Zicea dumnealui că pachetul de legi cu pricina propune, printre altele şi reducerea numărului de ore pe care copiii să le petreacă la şcoală, pentru că … bla-bla-bla … Pentru mine, acest lucru mi-a fost suficient să-mi dau seama că respectivul nu numai că nu prea avea legătură cu învăţământul, dar nici măcar cu situaţia reală a societăţii româneşti, în ansamblul ei. Era probabil unul dintre personajele de pe Marte din povestirile de la miezul nopţii pe care ni le spune din când în când Mircea Badea.
Cine a citit cu mai puţină atenţie cele scrise până acum, s-ar putea să nu-mi dea dreptate şi să spună că reducerea orelor petrecute în şcoală de către elevi e un lucru bun, pentru că programele sunt încărcate, materia este prea multă şi copiii nu mai au timp să-şi trăiască copilăria, cum spunea o mamă revoltată.
Ei bine, aici este vorba de două probleme diferite. Evident că programele sunt încărcate, conţin suprapuneri şi de cele mai multe ori suprasolicită copiii. Acest lucru l-am semnalat şi eu încă de la prima aşa-zisă reformă, acea caricatură, numită după nefericitul care a declanşat-o, „reforma Marga”. Categoric, este necesară reducerea conţinutului programelor, manualelor şi, în consecinţă, a numărului de ore de activităţi de învăţare.
Da, dar asta nu înseamnă că trebuie să reducem şi numărul de ore petrecute de elevi în şcoală. Ba dimpotrivă, eu susţin contrariul. În momentul de faţă avem nevoie de o Şcoală a Salvării Naţionale, care să asigure noilor generaţii educaţia de care are nevoie întreaga Românie.
Să mă explic. Să presupunem că facem cum spunea personajul de pe Marte şi reducem numărul de ore petrecute de elevi în şcoală. Dar unde se vor duce aceştia şi ce vor face ei în timpul liber astfel creat s-o fi întrebat dumnealui? Cred că nu, dar pentru mine este foarte limpede. În cel mai bun caz, copiii se vor duce acasă, unde nu vor citi o carte şi nici nu vor rezolva probleme de matematică, ci se vor uita la televizor, sau vor naviga pe Internet. Asta, repet, în cel mai fericit caz, pentru că la vârsta lor, copiii au multă imaginaţie.
Bun şi atunci ce s-ar putea face? Păi, răspunsul este simplu. În acest moment, din cei trei factori educaţionali (familia, mediul social, şcoala), doar ultimul mai reuşeşte de bine, de rău, să-şi îndeplinească menirea. Familia rămâne un factor educaţional doar în cazuri particulare, acum, când însăşi esenţa ei este pusă la îndoială, prin căsătoriile „de probă”, sau cele între persoane de acelaşi sex. Societatea nu mai este nici ea, nici pe departe, un factor educaţional pozitiv, mai ales că „vârful de lance” al acesteia, mass media, a abandonat demult orice încercare de a face educaţie, chiar şi prin canalele aşa-zise „publice”. Aşadar, doar şcolii îi rămâne sarcina de a face educaţie. Nu de puţine ori am auzit scuza (sau acuza) unor părinţi ai căror copii au probleme: „D-aia l-am trimis la şcoală, să-l educe ei, eu nu am timp, muncesc!”. Ca atare, în aceste condiţii, a reduce timpul petrecut de copii şi adolescenţi în şcoală înseamnă a-i abandona tentaţiilor dintre cele mai diverse (şi mai rele). În mod evident, este mult mai bine să-i facem să petreacă în şcoală cât mai mult timp, la adăpost de aceste tentaţii negative. Bineînţeles, ţinându-i la ore „clasice” nu vom obţine niciun efect pozitiv, deci timpul petrecut în şcoală trebuie umplut cu activităţi complementare, în funcţie de înclinaţiile fiecăruia. De exemplu, o bună parte dintre tineri pot fi antrenaţi în activităţi sportive, organizate mai ales sub formă de competiţii şcolare (astfel şi alţii pot fi antrenaţi pe lângă aceste activităţi, ca simpli spectatori, majorete etc.). Această activitate ar putea constitui, în acelaşi timp, o excelentă bază de selecţie pentru performanţă. Acelaşi lucru se poate face „exploatând” talentele şi înclinaţiile elevilor în alte domenii (muzică, arte plastice, teatru, dans etc.). În acest mod, energia debordantă a tinerelor generaţii ar putea fi canalizată spre astfel de activităţi, importante nu numai prin ele însele, dar şi prin valenţele educative (formarea unui set de valori morale, a spiritului de echipă, cultivarea respectului faţă de ceilalţi etc.) pe care le au.
Cineva mai sceptic va spune imediat: foarte bine, dar de unde săli de sport, profesori şi alte cadre didactice îndrumătoare pentru aceste activităţi şi, mai ales, cum să organizezi aceste activităţi, care impun şi asigurarea în şcoală a mesei de prânz?
Ei bine, aşa am ajuns la ce e mai important. Am citit cu multă atenţie cele trei proiecte de legi ale învăţământului. Mi s-au părut foarte „paşnice”, la urma urmei ele nu aduc nimic nou. Cu excepţia unor greşeli gramaticale şi de ortografie şi a unor inadvertenţe uşor de remediat, singurul lucru demn de a fi semnalat este cel privind structura şi organizarea sistemului de învăţământ preuniversitar. De dragul schimbării şi numai din această cauză, structura se modifică drastic, prin trecerea unei clase de la liceu la gimnaziu. Spun „drastic”, pentru că această schimbare aduce cu ea implicaţii foarte diverse şi importante. Nimeni nu a adus nici măcar un singur argument în favoarea acestei schimbări, ceea ce mă duce cu gândul că e o schimbare numai de dragul schimbării. Am încercat să găsesc eu un astfel de argument, dar singurul este acela că, gimnaziul fiind obligatoriu, s-a considerat că la absolvirea acestuia tânărul are deja 16 ani şi statul „se poate spăla pe mâini” de eventuale alte probleme. În schimb, nimeni nu s-a gândit la implicaţiile trecerii unei clase de la liceu la gimnaziu. Sunt foarte multe, dar amintesc aici doar pe cele mai importante. Prima este cea a spaţiilor limitate din şcoli, unele chiar şi acum fiind nevoite să utilizeze tot felul de artificii pentru a face faţă necesităţilor, în timp ce multe licee (mai ales fostele licee industriale) deja dispun de spaţii excedentare. O altă problemă este cea a cadrelor didactice. Printr-un calcul foarte simplu, un sfert din profesorii de liceu vor trebui să „migreze” la gimnaziu, ceea ce nu va fi deloc un lucru simplu. Aş mai adăuga aici o implicare asupra programelor şcolare. După cum se ştie, unul dintre principiile învăţământului este cel al învăţării „în spirală” (unii o numesc „ciclică”), potrivit căruia, noţiunile se învaţă în funcţie de dezvoltarea psihică, astfel încât, aceleaşi noţiuni se reiau la un nivel superior, în funcţie de capacitatea de înţelegere specifică vârstei. Cu o astfel de structură a învăţământului preuniversitar, precum cea preconizată în proiectul de lege, acest principiu va putea fi foarte greu respectat. Nici alte aspecte deloc de neglijat nu au fost luate în seamă când s-a propus această structură, care nici măcar din punct de vedere al tradiţiei „nu ţine”. După cunoştinţa mea, doar Italia, dintre ţările demne de a fi luate drept exemplu, are o astfel de structură.
Era mult mai simplu să se păstreze vechea structură şi să se impună obligativitatea absolvirii liceului.
Revenind la discuţia iniţială, ar fi fost într-adevăr o reformă organizarea şcolii în modul propus de mine. Astfel, dimineaţa s-ar desfăşura cursurile propriu-zise şi, după o pauză de prânz, în care elevii ar lua masa (evident, gratuit) şi s-ar odihni, aceştia ar continua activitatea cu activităţi complementare de tipul celor discutate, până la orele 17-18, când, ducându-se acasă, nu vor găsi locuinţa goală, pentru că şi părinţii lor vor fi sosit de la serviciu. Ideea nu este nouă, unele ţări o aplică deja şi este eficientă. În acest fel, copiii şi adolescenţii vor fi mult mai feriţi de influenţele negative ale societăţii şi îşi vor putea dezvolta diferite capacităţi, nu neapărat legate de performanţa şcolară.
Evident, o astfel de reformă ar necesita fonduri mai mari, dar nu trebuie să se realizeze totul într-un singur an, se poate face treptat, în funcţie de posibilităţi şi sunt convins că rezultatele vor fi pe măsura efortului. Şi oare, viitorul acestei naţiuni nu merită toate eforturile noastre?
Hai să încercăm să construim Şcoala Salvării Naţionale!

Un comentariu: