Așa cum se știe, în primul deceniu al comunizării României sub ocupația sovietică, a avut loc un amplu proces de „slavizare” a țării. Parte a acestui proces, încercările de slavizare a limbii se mai văd chiar și acum.
Cărțile din acea perioadă încercau să convingă vorbitorii de limbă română că aceasta este doar la origine o limbă romanică, dar fondul principal de cuvinte și majoritatea vocabularului ar fi, chipurile, de origine slavă. Urme ale strădaniei demne de o cauză mai bună se văd și în prezent, mai ales în dicționare.
Am să dau aici un prim exemplu: este vorba de cuvântul paraclis.
Oricine are cunoștințe etimologice de bază poate să recunoască imediat originea greacă a acestui cuvânt, dar chiar cele mai recente dicționare, dau ca origine a cuvântului limba bulgară/slava veche.
Iată definiția din DEX ’09:
PARACLÍS, paraclise, s. n. 1. Capelă construită alături de o biserică, într-un cimitir, în interiorul unei clădiri etc. 2. (În religia creștină ortodoxă) Slujbă religioasă de laudă și de invocare a Fecioarei Maria, a lui Isus sau a unui sfânt; rugăciunea închinată unuia dintre aceștia; p. ext. carte care cuprinde astfel de rugăciuni. [Pl. și: paraclisuri] – Din sl. paraklisŭ.
Spre comparație, iată și definiția aceluiași cuvânt într-unul din dicționarele antebelice (A. Scriban, Dicționarul limbii românești, 1939):
paraclís n., pl. urĭ și e (ngr. parakklisi și par- ek- klisi, d. vgr. pará, lîngă, și ekklesia, adunare, biserică [d. kaléo, chem]; vsl. paraklisŭ. V. clisiarh, eclesiast, singlit). Capelă, biserică mică alipită unuĭ cimitir, uneĭ comunitățĭ, uneĭ cazarme, uneĭ școale. Serviciŭ divin făcut p. o casă, o familie, un mort. V. parastas, panahidă.
Aici se dă, cu explicația etimologică, originea greacă, adevărată, a cuvântului, precizându-se și forma întâlnită în slava veche, unde cuvântul a pătruns odată cu creștinarea slavilor de sud și a bulgarilor. Nu intrăm aici în argumentația istorică a modului cum au pătruns în limba română cuvinte din terminologia bisericească ortodoxă, pentru că discuția ar fi prea lungă, însă exemple de cum s-au manipulat informațiile lingvistice mai dăinuie în număr mare prin dicționarele românești.
Iată un alt exemplu: conform Micului dicționar academic, ediția a II-a, din 2010 și a Dicționarului explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, din 2009, cuvântul bordei are o origine necunoscută:
BORDÉI, bordeie, s. n. 1. Încăpere săpată (pe jumătate) în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf. 2. P. ext. Locuință mică, rudimentară, sărăcăcioasă. – Et. nec.
Etimologia necunoscută a fost preferată altor explicații, din motive lesne de înțeles pentru perioada anilor ’50, dar ca să ne dăm seama mai bine de acest lucru, să privim ce ne spune Dicționarul etimologic român (1958-1966):
bordéi (bordéie), s. n. – Colibă. – Var. burdei. Origine discutabilă, dar probabil mai puțin obscură decît se consideră. Coincide cu fr. bordel, sp. Borda (REW 1216); dar această coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această asemănare, Gamillscheg, Rom. Germ., II, 263 și Scriban, Arhiva, XXXIX, 93, au vrut să explice cuvîntul pornind de la un germ. bord „scîndură” , posibilitate respinsă de Densusianu, GS, VII, 88. Principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor față de această derivare este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu, GS, VII, 89, recurge la un indo-european bhardh-, fără să indice calea sa de pătrundere. REW 1216 și DAR, după ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se referă la bg. În sfîrșit, Giuglea, Dacor., III, 594, pornește de la rom. bord „bulgăre uscat” , care ar proveni din gr. În ce ne privește, credem că ar fi inutil să căutăm atît de departe în trecut. Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care înseamnă toate „colibă” (cf. budă). Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220).
Ce comentarii aș avea de făcut aici? În primul rând, faptul că așa-zisa coincidență întâmplătoare este mai puțin întâmplătoare decât s-ar crede, dar la acest fapt am să revin mai târziu. De reținut este aici este că „principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor [… ] este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în română”, numai că, după cum se va vedea, termenul este mult mai vechi și nu vine din germană.
În al doilea rând, critica legată de explicația lui Scriban nu pare serioasă, întrucât în dicționarul acestuia, amintit și mai sus, explicația cuvântului bordei este alta:
bordéĭ și -éŭ n., pl. eĭe (aceĭașĭ orig. cu bordel, luat de noĭ de la Gepizĭ orĭ de la Goțĭ. D.rom. vine bg. bordeĭ și burdeĭ, rut. burdeĭ). Locuință țărănească primitivă în pămînt și care are numaĭ acoperămîntu afară. Azĭ au devenit rare și servesc maĭ mult ca adăpost p. bivolĭ pe marginea Dunăriĭ. Ele-s maĭ călduroase ĭarna decît casele cu părețĭ supțirĭ. – V. colibă.
Iată că și Scriban vede o coincidență, dar pentru el, aceasta nu este întâmplătoare. Că așa stau lucrurile ne poate lămuri o lucrare mai veche, Ottavio Mazzoni Toselli, Origine della Lingua Italiana, Bologna, 1831. În această lucrare, pe care o putem găsi online (https://books.google.ro/books?id=Gd4-IMwpDOoC&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false), scrie (pagina 426) că bordello înseamnă loc public, unde stau prostituatele și are o origine comună cu bretonul bordell (loc infam) și cu franțuzescul bordel, cuvânt împrumutat și în română. Bordello este un cuvânt compus: bord (casă) + el (particulă diminutivă). Cu alte cuvinte, bordello înseamnă, la origine, căsuță, ce a dus la sensul de loc al prostituatelor, deoarece acestea locuiau în astfel de construcții.
În aceeași lucrare, la pagina 429, găsim și că, după Sant’ Isidoro, borgo, o variantă a lui bord, este un cuvânt galic, semnificând locuință, regăsit și la celți și sciți, sub forma burg, la goți (bourg), la teutoni (burg), la suedezi (borg), la francezi (bourg), la spanioli (burgo) etc.
În timp, cuvântul a căpătat un sens mai larg, mai întâi de castel medieval, apoi de așezare fortificată și, în final, localitate, oraș, iar locuitorii acestuia s-au numit, în germană, Bürger (în această limbă, toate substantivele se scriu cu majusculă).
În treacăt fie spus, de aici au apărut și cuvintele burghezie, burghez, (din italianele borghesia, borghese), desemnând inițial locuitorii burgurilor și, mai târziu, clasa socială.
Să revenim însă la bordei, care, conform DEX '09, înseamnă locuință mică, sărăcăcioasă. Și ce însemna bordel, la origine? Coincidență (dar nu întâmplătoare): căsuță! Și atunci, de ce să ne ferim de explicația originii lui bordei, așa cum a dat-o Scriban? Mai ales că, originea cuvântului inițial nu era una germană ci mai veche, de pe vremea celților și sciților care, după știința mea, au avut ceva legături și cu teritoriul vorbitorilor de limbă română…
În sfârșit, ca să încheiem ideea inițială, legată de inadvertențele dicționarelor românești, să mai dau un ultim exemplu: definiția cuvântului afacere (https://dexonline.ro/definitie/afacere). Merită să vedeți evoluția semnificației acestui cuvânt: dacă la 1929 cuvântul însemna obiectul unei ocupațiuni, treabă, pricină, iar în 1939 treabă, lucru, daravere, în 1955-1957 a mai apărut un sens: tranzacție comercială (bazată pe speculă sau pe speculații), pentru ca în DEX '98 acesta să devină explicația principală a cuvântului. Abia DEX '09 face corectura necesară, îndepărtând reminiscența comunistoidă, prin care cuvântul căpătase un sens peiorativ, pentru că, nu-i așa, cetățenii statului socialist nu puteau desfășura afaceri…
Ca să încheiem într-o notă mai veselă, să revenim la cuvântul borg/bourg/burg.
E limpede pentru toți că, odată ce burg a căpătat sensul de oraș, numeroase toponime de localități din spațiul Europei de vest au în compoziție acest cuvânt.
Haideți să ne oprim la unul dintre acestea și anume la Hamburg, al doilea oraș german ca mărime și cel mai mare port german (originea numelui este incertă).
Ca mulți alții, în secolele trecute și unii din locuitorii orașului au luat calea pribegiei și s-au îndreptat spre o lume, sperau ei, mai bună, Lumea Nouă, adică America. Tot așa ca mulți alții, au luat cu ei visele, dar și obiceiurile de pe meleagurile natale.
Locuitorii Hamburgului (hamburghezii, în românește, hambürger, în germană) au dus cu ei în America, binecunoscutul fel de mâncare local, numit, cum altfel, hambürger, adică originar din Hamburg. Acesta este nimic altceva, decât flache Frikadelle in einem aufgeschnittenen Brötchen, adică, pe românește, o chiftea plată, între două jumătăți de chiflă.
Ca în multe alte ocazii, cuvântul, dar și felul de mâncare, au fost repede adoptați de americani, care însă au renunțat la Umlaut-ul (trema) de pe litera u, pentru că ü reprezintă un sunet care nu se regăsește în engleză și este mai greu de pronunțat de anglofoni (știți cum pronunță ei expresia franceză déjà vu, nu?) și așa a apărut cel mai comun fel de mâncare american: hamburgerul, pătruns și la noi, cu ortografia aceasta și cu pronunția „hamburgăr” , după cum ne învață DOOM2, din 2005, în ciuda faptului că limba română are o scriere fonetică.
La noi a pătruns odată cu moda junk food, adusă de lanțurile de restaurante fast food.
Dar surpriza abia acum vine! Cunoscuți ca foarte erudiți, cu o cultură vastă (😀), americanii au prins repede ideea: hamburger = ham (șuncă!) + burger. Dar ce poate însemna burger? Pentru un american, nimic altceva, decât un sandvici. Și atunci, dacă nu ne place carnea și suntem vegetarieni, cu ce putem face un sandvici? De exemplu, cu brânză. Și uite așa a apărut cheeseburgerul, pronunțat (tot DOOM2 ne învață), cizburgăr.
Nu e atunci de mirare că niște băieți mai întreprinzători și cu mai mult simț practic (inclusiv în ale limbii române), au deschis ici-acolo, câte o burgărie!
Alții, mai puțin stilați, ne vorbesc prin reclame despre… bărgări! 😖
Hai, pa, că-mi lasă gura apă! 😆
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu