Berlin, primul contact, primele amintiri

Prima zi petrecută în Berlin a început dupăamiaza, aşa că ea a fost scurtă.

La hotel am văzut un afiş care mi-a răscolit amintiri din tinereţe. Cei mai în vârstă îşi amintesc cu siguranţă secvenţele difuzate prin anii '70 sâmbăta şi duminica după-amiază pe TVR, cu frânturi din spectacolele de "varietăţi" de la Friedrichstadt-Palast, din Berlin ... cel de est, desigur! Cred că aşa i-am văzut prima dată pe Boney M, Goombay Dance Band şi alte formaţii şi cântăreţi, în special din zona disco, genul muzical al vremurilor respective. Şi asta pentru că pe scena celebrului Friedrichstadt-Palast au dat concerte cei mai celebri artişti ai momentului. Firesc, pentru că DDR-ul trebuia să facă faţă concurenţei RFG-ului (şi) în materie de entertainment, zidul nefiind în cest caz de niciun folos, astfel încât, chiar cu riscul influenţei negative a occidentului asupra "concepţiilor sănătoase, socialiste, despre lume şi viaţă a tinerei generaţii", la Friedrichstadt-Palast, show-ul a continuat chiar şi în plină propagandă comunistă. Şi puţin din el am putut vedea şi noi, în perioada de relaxare din primii ani ai epocii de aur. Îmi cer scuze faţă de cei care au avut norocul să nu trăiască vremurile respective şi cărora expresiile folosite le sunt, din fericire, necunoscute. Dacă vor explicaţii mai detaliate, le pot da :)).

Acum, Friedrichstadt-Palast se vrea a fi şi chiar este, câte puţin din Moulin Rouge şi din Broadway, dar în stilul german, nu o imitaţie seacă a altor teatre de revistă de prin alte părţi. Aşa încât, trupa de balet nu e cu nimic mai prejos ca cea pariziană, doar ceva mai îmbrăcată, dar la fel de cosmopolită (jumătate sunt rusoaice) iar East End, cartierul teatral al Berlinului rivalizează şi el cu echivalentul său, din cartierul teatral al Manhattan-ului. East End este situat în extrema nordică a Spreeinsel, înconjurând Museumsinsel, pe ambele maluri ale râului Spree. Pe lângă Friedrichstadt-Palast, aici se mai găsesc şi alte renumite instituţii teatrale de toate genurile: Deutsches Theater, Komische Oper, Berliner Ensemble, Varieté Chamäleon, Kabarett Die Distel, Quatsch Comedy Club, Staatsoper Unter den Linden, Maxim Gorki Theater, Admiralspalast.

Friedrichstadt-Palast este una dintre cele mai vechi şi mai cunoacute instituţii teatrale dintre cele enumerate, fiind înfiinţat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vechea clădire se afla la câteva sute de metri de locaţia actuală şi a fost utilizată până în 1980, când s-au constatat probleme grave de rezistenţă a construcţiei şi a fost demolată, pe locul rămas nefiind construit altceva nici în prezent. Actuala clădire a fost inaugurată în 1984, pe Friedrichstraße şi este de-a dreptul impresionantă, deşi, din exterior, nu arată: 1895 de locuri, 2200 mp suprafaţa scenei, bazin cu apă pentru spectacole pe gheaţă, 600.000 de spectatori anual.

Din 2009 a început să găzduiască proiecţii de film în cadrul Festivalului de Film de la Berlin (Berlinale). În februarie anul acesta, aici a fost premiera de gală a filmului The King´s Speech. În 2003 s-a inaugurat şi o versiune mai mică a Walk of Fame.

Cea mai mare scenă de revistă a Europei, Friedrichstadt-Palast se poate lăuda oricând cu numele sonore pe care le-a găzduit: Marlene Dietrich, Juliette Gréco, Ella Fitzgerald, Louis Armstrong, Gilbert Bécaud, Josephine Baker, Shirley Bassey, Joe Cocker, Phil Collins, Udo Jürgens, Liza Minnelli şi mulţi alţii.

Cum spuneam, am văzut la hotel un afiş vechi, cu o invitaţie la un spectacol la Friedrichstadt-Palast şi asta ne-a dat ideea de a merge şi noi acolo. Cine ştie? poate chiar vedem un spectacol ...

Zis şi făcut. Ne-am suit în maşină, i-am dat Ioanei (vocea GPS-ului) adresa Friedrichstraße, nr. 107, am dat bice cailor-putere (nu prea mulţi, totuşi e doar un Logan) şi, după mai puţin de jumătate de oră, am ajuns în zonă. Am parcat maşina pe o stradă laterală, Reinhardtstraße şi ne-am îndreptat spre "obiectiv". Strada ne duce chiar în faţa teatrului, o clădire masivă, nu foarte impresionantă din punct de vedere arhitectonic, dar plină de semnificaţii pentru noi. Intrarea principală este închisă. Pe partea dreaptă se află intrarea spre casa de bilete, pe unde pătrundem şi noi. Nimic impresionant, doar nişte ghişee închise. Ne luăm după nişte indicatoare şi coborân un nivel mai jos. Aici se găseşte casa de bilete, într-un hol mai larg, decorat cu fotografii ale artiştilor care au evoluat de-a lungul timpului pe scena teatrului. Un magazin cu suveniruri oferă căni, tricouri şi alte obiecte. Ne îndreptăm spre casa de bilete şi întrebăm ce spectacol se prezintă în această seară. Casierul ne răspunde amabil (nu mai reţin cum se numea spectacolul), spunându-ne şi că spectacolul este în germană, nefiind recomandat pentru cei care nu înţeleg această limbă. Pentru aceştia, recomandarea ar fi spectacolul de revistă Yma (se mai prezintă chiar şi în 2012), de peste două zile, dar pentru care nu mai erau bilete. De regulă, ne spune el, la o sală aşa mare nu se vând toate biletele, aceasta fiind o excepţie, datorată faptului că ne aflam în plin sezon turistic. Ne sugerează totuşi să venim înainte de începerea spectacolului, pentru că am avea şanse bune să găsim bilete rămase de la cei care au renunţat în ultima clipă. I-am mulţumit pentru informaţii şi, cu un uşor regret plin de nostalgii, ne-am mai plimbat un pic prin hol, şi am aruncat chiar o privire pe furiş în sala de spectacol. Aceasta se şi poate vizita, contra sumei de 12 €, în zilele de marţi-vineri, la ora 11 dimineaţa.

Cu regretul de a nu fi avut ideea de a ne interesa dinainte, am părăsit clădirea, ne-am mai învârtit pe Walk of Fame şi am decis să mergem mai departe. Întorşi acasă, am aflat că se pot face rezervări online din orice colţ al lumii te afli, aşa că, dacă ajungeţi la Berlin şi vreţi să vedeţi un spectacol de revistă puteţi să faceţi o rezervare pe site-ul oficial al teatrului. Au şi spectcole pentru copii!

Având lucrurile lămurite, ne-am îndreptat spre altă locaţie, cu speranţa că aici vom avea mai mult succes. Nu am făcut decât aproximativ 5 minute cu maşina, până la Fernsehturm, Turnul de televiziune din Berlin, un alt reper din epoca socialismului german. Turnul se află în Alexanderplatz, un reper important al capitalei germane, numele pieţei provenind de la ţarul rus Alexandr I, care a făcut o vizită la Berlin, la începutul secolului al XIX-lea. Nici că se potrivea mai bine pentru autorităţile comuniste, care făcuseră din acest loc centrul civic al "noii ere".

Ajunşi în piaţă pe la ora şapte seara, după ce am parcat maşina, ne-am îndreptat direct spre turnul ce domină zona cu înălţimea sa impresionantă. Aici ne-am informat cu privire la formalităţile pentru urcarea în turn, am cumpărat biletele, după care ne-am "liniştit", pentru că mai aveam de aşteptat ceva timp până ne venea rândul la urcat.

Biletul, în valoare de 10,50 €, are un număr de ordine. Pe nişte ecrane mari sunt afişate numerele biletelor şi ora la care posesorii acestora urmează să urce. Numerele biletelor noastre erau 3415-3416.şi, drept urmare, intervalul de prezentare la "îmbarcare" era 21:00-21:10. Pănă atunci, am dat o raită prin Alexanderplaz, care este o zonă imensă, cu numerose puncte de interes. Practic, Alexanderplaz este o zonă de formă aproximativ dreptunghiulară, cuprinsă între Alexanderstraße, la nord, Karl-Liebknecht-Straße, la vest, Grunerstraße, la est şi Gontardstraße, la sud. Pe această ultimă stradă, se află şi Bahnhof Berlin Alexanderplatz, o gară aglomerată, de unde se poate lua fie metroul (U-Bahn), fie trenul suburban (S-Bahn). Întreaga zonă este încă în construcţie, motiv pentru care şi circulaţia este mai dificilă. Cu toate acestea, ca peste tot în Germania şi aici constructorii şi autorităţile locale fac tot posibilul pentru a respecta participanţii la trafic, oferindu-le posibilităţi suficiente pentru deplasare, sau parcare. La fel şi la noi, nu? :)). În în mijlocul pieţei se află Brunnen der Völkerfreundschaft (Fântâna Prieteniei dintre Popoare), iar în interiorul şi în jurul acesteia se găsesc construcţii datând tot din anii '70 şi în general din perioada comunistă, ca şi fântâna: centrul comercial Galeria Kaufhof, Hotel Park Inn, Haus der Elektroindustrie, fostul sediu al Ministerului Industriei Electrice al DDR, Haus des Lehrers (Casa Învăţătorilor), Kongresshalle, alături de care se află şi clădiri mai vechi, din perioada interbelică: Berolinahaus şi Alexanderhaus, refăcute după bombardamente, sau altele foarte moderne şi recente, precum centrul comercial Alexa.

La sudul pieţei propriu-zise se află un alt dreptunghi, considerat uneori ca făcând parte tot din Alexanderplaz, în care se găsesc mai multe obiective interesante, dintre care cel mai important este chiar Turnul de televiziune. La sudul acestuia de găseşte un parc, cu două fântâni: Wasserkaskaden (Cascada de apă, frumoasă când este luminată, aşa cum am văzut-o doar în poze din pliantele luate de la turn, pentru că pe viu am văzut-o fără lumini) şi Neptunbrunnen (Fântâna lui Neptun, lipsită şi ea de lumini, dar care arată bine în timpul zilei). Pe latura de vest a parcului se află Marienkirche, Biserica Sfânta Maria, una dintre cele mai vechi biserici din Berlin şi singura construcţie rămasă netinsă de bombardamente din centrul istoric al capitalei germane. Să nu credeţi că asta s-a întâmplat datorită sentimentelor religioase ale Aliaţilor, nu, nici vorbă. A fost vorba de un motiv mult mai profan şi pragmatic. Turnul acoperit cu aramă al bisericii reprezenta un reper excelent pentru radarele ce echipau avioanele de bombardament ...

La sudul acestui parc se află un al doilea, Marx-Engels-Forum, pe locul unde, în perioada interbelică se afla un cvartal, distrus complet de bombardamente. Aici, comuniştii germani au plasat şi monumentul celor doi gânditori, care privit din faţă, dinspre nord, avea în fundal, pe malul celălalt al râului Spree, impunătoarea clădire Palast der Republik, sediul Parlamentului DDR, construcţie  anilor '70. Cu puţin timp înainte de reunificare, s-a constatat că "măreaţa construcţie" conţinea imense cantităţi de azbest, material dovedit între timp ca fiind cancerigen şi a cărei utilizare în construcţii a fost interzisă prin lege în Uniunea Europeană (şi ce dacă? la noi merge şi-asa!). Ca urmare a constatării, clădirea a fost demolată şi, în prezent, acolo este un şantier unde se construieşte urmaşul clădirii aflate aici până la război, Berliner Stadtschloss, distrusă de bombardamente. După cum se poate vedea, în ciuda discuţiilor aprinse şi controversate, nemţii au decis să păstreze, pe cât posibil, urmele trecutului, fie el nazist, fie comunist, pentru că ele sunt parte a istoriei, cu bune şi cu rele, a acestui popor, demn de toată lauda. Spun "pe cât posibil", pentru că există anumite limite, peste care nu se poate trece. De exemplu, închisoarea Spandau, din vestul Berlinului, în care au fost încarceraţi o parte din criminalii nazişti, a fost dărâmată după moartea ultimului nazist închis aici, Rudolf Hess, din motive lesne de înţeles.

La est de Marx-Engels-Forum, pe partea cealaltă a Rathausstraße, se află Nicolaiviertel, un cvartal care, deşi grav avariat în timpul războiului, a fost reconstruit în perioada comunistă, aşa cum arăta el în perioada interbelică, având în centru Nikolaikirche (Biserica Sf. Nikolai), cu turnurile sale gemene ţuguiate, care se văd de departe.

La nordul acestui cvartal este situată Rotes Rathaus (Primăria Roşie), numită aşa datorită culorii cărămizilor construcţiei originle, din a doua jumătate a secolului l XIX-lea şi nu datorită faptului că a fost sediul primăriei Berlinului de Est, comunist. Din 1991 a redevenit sediul Primăriei Berlinului reunificat. În spatele ei se găseşte Altes Stadthaus, Vechea Primărie, dinaintea construirii ctulei primării, acum sediul Ministerului de Interne.

După ce am făcut turul zonei pe care am descris-o ne-am întors la turn. Între timp soarele se apropiase de asfinţit şi ora de urcat în turn sosise.

Turnul de televiziune din Berlin este tot o construcţie a epocii comuniste, el fiind inaugurat în 1969, la 7 octombrie, ziua naţională a Germaniei de Est (DDR). La 7 octombrie 1949 a fost proclamată Deutsche Demokratische Republik (Republic Democrată Germană). La data construirii sale, era cea mai înaltă construcţie din Europa, acum a rămas doar cea mai înaltă construcţie din Germania, măsurând 368 m înălţime. Scopul principal pentru care a fost construit este, aşa cum îi spune şi numele, pentru transmisiile de televiziune, în perioada când transmisiile prin satelit nu luaseră o atât de mare amploare şi majoritare erau transmisiile terestre. Evident, amplasarea făcea ca programele transmise să fie recepţionate şi pe o mare suprafaţă a teritoriului Germaniei de Vest. La ceva mai mult de 200 m altitudine, este plasată o sferă, cu diametrul de 32 m. La partea inferioară a acesteia, la altitudine de aproape 204 m, se află pltforma panoramică, de unde vizitatorii pot admira panorama Berlinului. În zilele senine, vizibilitatea ajunge până la o distanţă de 42 km. Deasupra platformei, la 207 m altitudine, se află un restaurant, care se roteşte cu 360º în 30 de minute,asta după renovarea din anii '90. Până atunci, o rotaţie completă avea loc într-o oră. Pentru urcarea vizitatorilor sunt prevăzute două lifturi, care se deplasează cu o viteză de 6 m/s. Există şi o scară interioară, cu 986 de trepte, dar ea nu este accesibilă vizitatorilor. Deasupra globului se înalţă, până la 368 m, instalaţia cu antenele de TV şi radio.

Dacă doriţi să mergeţi şi în restaurant, vă sfătuiesc să faceţi o rezervare în prealabil, aici. În general, turnul este aglomerat (noi am aşteptat două ore de la cumpărarea biletelor, până la urcare) şi, evident, sunt mulţi cei care doresc să rămână şi la restaurant. Acest lucru este însă posibil doar în limita locurilor disponibile. Când am urcat noi, er o coadă măricică, aşa că am renunţat, fără prea multe regrete. De pe platforma de vizitare am văzut un apus de soare splendid şi am admirat de la înălţime Berlinul, ale cărui lumini se aprinseseră deja.

Am revăzut de la înălţime locurile din apropiere, pe unde tocmai ne plimbasem, dar am putut vedea şi locuri mai îndepărtate. Evident, cele mai spectaculoase imagini au fost cele ale celebrului bulevard [b]Unter den Linden[/b], la capătul căruia stă, luminată feeric, Brandenburger Tor (Poarta Brandenburg).

Despre Unter den Linden, care înseamnă Sub tei, am auzit prima dată într-o lecţie despre Berlin, din manualul de germană din clasa a IX-a, când, proaspăt intraţi în liceu, începeam să învăţăm şi această ciudată limbă, cu cuvinte lungi, cu o topică cu fundul în sus şi în care toate substantivele comune se scriu cu majusculă. Curând însă am început să simţim melodicitatea ei, cadenţată în ritm prusac şi am ajuns să ne placă (mă rog, nu tuturor, dar mie, cu siguranţă!) Şi asta, sunt sigur că se datorează în cea mai mare parte, profesoarei de germană, Fräulein Binder, devenită la scurt timp Frau Orendi, după căsătoria care avea să o poarte în ţara strămoşilor ei şi care ne povestea cu suflet despre cât de frumos este să te plimbi pe sub tei ....

Aţi fost acolo? am întrebat-o noi plini de curiozitate.

Da, în studenţie, dar numai până la Brandemburger Tor, mai departe, spre Tiergarten, nu se poate trece pentru că este Zidul, a răspuns ea, cu o undă de regret, pe care aveam să o înţeleg ceva mai târziu, când se construiau poduri de flori pe Prut ...

Nu ştiu dacă este locul aici, dar nu pot să nu fac o scurtă digresiune. Domnişoara Binder era o nemţoaică de prin Bihor, înaltă, bine făcută, care deşi nu era frumoasă conform standardelor clasice, atrăgea oricui privirea, cu atât mai mult unor adolescenţi ca noi ... Dar nu aspectul mă face să-mi aduc aminte de ea, ci sufletul pe care-l punea în ceea ce făcea la clasă şi tactul de care dădea dovadă, în ciuda tinereţii şi a experienţei limitate la catedră, pe care le compensa printr-o pregătire impecabilă şi o seriozitate tipic nemţeşti. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, ajunsesem la o lecţie în care era vorba de gebratene pilze, expresie pe care domnişoara profesoară a tradus-o, natural, cu zâmbetul pe buze, ciuperci fripţi, la care toată clasa a izbucnit în râs. Cu acelaşi zâmbet pe buze, a cerut lămuriri şi, după ce i le-am dat, a râs şi ea împreună cu noi, fără cea mai mică urmă de iritare sau supărare.

Astfel de amintiri am despre toţi profesorii mei, care au fost, fără excepţie, deosebiţi.

În ultimul timp, am constatat că foarte mulţi tineri, odată ce-au terminat liceul, nu-şi mai amintesc nici măcar numele profesorilor, ce să mai vorbim de alte lucruri ... Şi nu e doar vina lor ...

Ei, dar m-am luat cu vorba şi călătorului îi şade bine cu drumul, spune o vorbă înţeleaptă ...

Urmând îndemnul acestei vorbe, după turul panoramic de 360º pe care l-am făcut în Berlin de la peste 200 de metri înălţime, tur care a durat aproape o oră, am coborât, am mai dat o raită prin zonă, să o vedem cum arată noaptea şi într-un sfârşit, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors la hotel, pentru că şi a doua zi era una  dedicată vizitării capitalei germane.

Herzliche Grüße!

Wroclaw, oraşul bisericilor gotice

A doua zi  petrecută în Wroclaw am dedicat-o în principal vizitării bisericilor gotice. Pentru asta, ne-am îndreptat iniţial tot spre Stare Miasto (Oraşul Vechi), dar de data asta am parcat maşina în parcarea subterană situată în vestul acestuia, pe strada Rzeźnicza, pe lângă hotelul de 5 stele Sofitel Old Town. De aici, am făcut câţiva paşi şi iată-ne din nou în Plac Solny. Acum, dimineaţa devreme, piaţa nu era prea animată, doar vânzătorii de flori îşi aranjau marfa pe tarabe. Din păcate, acestea sunt atât de înghesuite, încât mi-a fost imposibil să fac o fotografie cu Mała iglica (Micul Ac), amplasat aici, în centrul Pieţei de Sare, în 1996. Nu ştiu de ce autorul a considerat Micul Ac drept o replică a Acului de la Sala Centenarului, pentru că nu am găsit nimic comun între cele două ace ...

Şi nu mă refer aici la dimensiunea mult mai mică, ci la aspect. Micul Ac este "şerpuit", în timp ce Acul cel mare se înalţă drept spre cer, de parcă ar vrea să ajungă direct la stele ...

Cum spuneam, din cauza tarabelor înghesuite foarte aproape de Micul Ac, mi-a fost imposibil să-i fac acestuia o fotografie, aşa că am renunţat şi ne-am îndreptat spre obiectivul principal pentru care revenisem aici.

În legătură cu Piaţa de Sare, ar mai fi de spus un lucru. Sub jumătatea vestică a pieţei, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost construit un adăpost antiaerian, folosit şi ca spital. Adăpostul nu este însă vizitabil, la fel cu cel de sub piaţa Primăriei din Stuttgart, deşi cred că nu ar duce lipsă de vizitatori.

Pornim spre nord pe Kiełbaśnicza şi, după câteva zeci de metri, ajungem în scuarul unde se găseşte Bazylika Św. Elżbiety (biserica Sf. Elisbeta), pe care nu o vizitasem în ziua precedentă, pentru că era închisă. De data aceasta ea era deschisă, astfel că am intrat în vechea biserică, ce datează din secolul al XV-lea, pentru a-i admira comorile artistice. Stilul gotic inconfundabil şi zidurile din cărămidă roşie-maronie sunt caracteristicile pe care urma să le constatăm şi la celelalte biserici din Wroclaw.

Turnul bisericii, înalt de 91 m este vizitabil şi porniserăm hotărâţi să urcăm, deşi cele vreo 300 de trepte nu ne încântau câtuşi de puţin. În final am şi renunţat, pentru că am aflat că putem face acelaşi lucru şi la Catedrală, doar că acolo au şi un lift. Aşa că ne-am mulţumit cu vizitarea interiorului bisericii. Fotografiile ataşate vă pot da o idee despre aceasta.

În continuare, ne-am îndreptat spre parcarea unde lăsasem maşina, dar în drum ne-am oprit şi la Starych Rzeźników (Fostele măcelării), de pe strada Jatki.

În timpurile medievale, în Stare Jatki se aflau tarabele măcelarilor din Wroclaw. După 700 de ani, boxele măcelarilor au fost transformate în galerii de artă şi magazine de suveniruri.

Pe străduţa pietruită găsim câteva statui de animale în mărime naturală, turnate în bronz. "Menajeria" este formată din doi porci, o capră, o gâscă, o raţă şi un iepure, alături de care se află o placă, pe care scrie: "În onoarea animalelor destinate sacrificării - din partea consumatorilor". În apropiere găsim şi piticul măcelar ...

Revenim la parcare, ne urcăm în maşină şi pornim spre următorul obiectiv. Traversăm Odra pe Mosty Uniwersyteckie (Podul Universităţii), continuăm pe malul drept al fluviului, pe Bolesława Drobnera, facem la dreapta pe Swietokrzyska şi ajungem în Ostrow Tumski, Insula Catedralei, leagănul oraşului.

Dacă Rynek este inima Wroclaw-ului, Ostrow Tumski poate fi socotit sufletul acestuia. Şi asta nu numai pentru că aici, la sfârşitul secolului al IX-lea s-au aşezat membrii unui trib slav, Slezanie ... locul era ideal ... o insulă între apele Odrei, care, între timp nu mai este (din 1824) o insulă, ci doar o felie de uscat, pe malul drept al fluviului.

Dar mai este un motiv pentru care Insula Catedralei este socotită sufletul oraşului. Din secolul al XVI-lea până la începutul secolului al XIX-lea, zona a fost un teritoriu exclusiv bisericesc. Aşa cum îi spune şi numele, aici se găseşte Catedrala şi aici şi află şi centrul spiritual al Wroclaw-ului şi al Sileziei poloneze. Pe teritoriul fostei insule se găsesc nu mai puţin de cinci biserici gotice, construite în timpuri diferite, cu caracteristici şi dimensiuni diferite, dar toate având zidurile din cărămidă roşie, o particularitate pe care o putem regăsi în întrega zonă a ţărilor baltice.

Cum spuneam, am ajuns pe strada Świętokrzyska, pe latura estică a căreia se află Ogród Botaniczny, Grădina Botanică, pe care, din păcate, nu am mai avut timp să o vizităm. La capătul străzii, am intrat în Piaţa Kościelny, unde am lăsat maşina şi am pornit în explorarea Insulei Catedralei. Chiar în mijlocul pieţei se află Pomnik św. Jana Nepomucena, Monumentul Sfântului Ion din Nepomuk, o minunată sculptură în stil baroc, din secolul al XVIII-lea, reprezentându-l pe sfântul Ioan din Nepomuk.

Monumentul se află în faţa unei biserici gotice (cum altfel, în oraşul bisericilor gotice ...), Kościół św. Krzyża Wrocław, Biserica Sfintei Cruci, fondată la începutul secolului al XIII-lea. Este prima biserică cu două niveluri din Wroclaw şi arhitecţii sunt unanimi în a considera că ea posedă proporţii ideale. Nu pot contrazice opinia specialiştilor, dar nici nu o pot susţine în lipsa unor cunoştinţe în domeniu, oricum însă biserica este impresionantă, iar interiorul, chiar dacă este un pic cam sobru, auster, te copleşeşte prin dimensiunile ample.

Ceva mai la nord-vest, se află o altă biserică, mai modestă ca dimensiuni şi pe care am putut să o admirăm doar la exterior, Kościół św. Marcina, Biserica Sf. Martin, singura părticică rămasă din vechiul castel regal din secolul al XIII-lea, al dinastiei Piast. Biserica a fost centrul rezistenţei spirituale poloneze în timpul opresiunii naziste, aici slujbele ţinându-se în poloneză până în 1939. Pe o placă montată în stânga intrării în 1995 stă scris:

Jestesmy polakami. Wiara naszych ojcow jest wiara naszych dzieci. Polak polakowi bratem. Co dzien polak narodowi sluzy. Polska matka nasza nie wolno mowic o matce zle.

... ceea ce în traducere aproximativă înseamnă:

Suntem polonezi. Credinţa părinţilor noştri este credinţa copiilor noştri. Polonezul este fratele polonezului. Polonez este acela care îşi serveşte naţiunea. Polonia este mama noastră, nu vorbi de rău despre mama noastră.

Toată admiraţia pentru această naţie, care, chiar şi atunci când a fost îngenuncheată, nu şi-a plecat capul!

Revenim în Piaţa Kościelny şi pornim spre est, de-a lungul străzii Katedralna, la capătul căreia se profilează silueta zveltă a turnurilor gemene ale Catedralei.

Clădirile aflate de o parte şi de alta a străzii sunt sedii ale unor instituţii religioase. Pe partea dreaptă, pe la mijloc, se află Pałac biskupi, Palatul episcopal, sediul oficial al Mitropoliei şi reşedinţa arhiepiscopului de Wroclaw, încadrat de două corpuri de clădire în care se află Papieski Wydział Teologiczny, Facultatea de teologie. Prima clădire este cea a Rectoratului, a doua este fostul Palat episcopal, acum sediul propriu-zis al facultăţii.

La capătul de est al străzii Katedralna intrăm în Piaţa Catedralei, în mijlocul căreia se află, evident, Archikatedra pw. św. Jana Chrzciciela, adică Biserica Catedrală Sf. Ioan Botezătorul, a cărei construcţie a început la mijlocul secolului al XIII-lea şi a continuat timp de cinci secole. Intrarea principală, cea din vest, cu un portic neo-gotic, este monumentală, decoraţiile fiind foarte frumoase. Imensul interior al catedralei adăposteşte piese de valoare inestimabilă, dintre care iese în evidenţă altarul, vechi de aproape 500 de ani, reprezentând scena Adormirii Maicii Domnului. Sunt, de asemenea, numeroase capele, având drept autori artişti italieni, cea mai frumoasă fiind Capela Sfintei Elisabeta, în stil baroc, decorată cu splendide picturi. Orga catedralei este, după numărul tuburilor, cea mai mare din Polonia, până la al doilea război mondial fiind cea mai mare din lume.

Turnul de nord al catedralei, cu înălţimea de 56 m este vizitabil şi, aşa cum spuneam mai devreme, se poate urca cu un lift, contra sumei de 5 zloţi.

În turn este organizată şi o expoziţie cu obiecte aduse din toată lumea (în special din Africa) de misionari ai bisericii catolice.

În vârful turnului se găseşte o platformă de pe care se poate admira în toată splendoarea sa panorama oraşului Wroclaw. Şi trebuie să recunosc, priveliştea este deosebită, pur şi simplu nu-ţi mai vine să cobori.

Am făcut-o, totuşi, pentru că mai aveam şi alte lucruri de văzut.

Mergând pe latura de nord  catedralei ajungem la cea de-a patra biserică gotică de pe Insula Catedralei, Kościół św. Idziego, Biserica Sf. Idzi. Este o biserică mică, fondată tot prin secolul al XII-lea. Ceva mai departe se găseşte Muzeum Archidiecezjalne, Muzeul Arhidiocezan, cu importante colecţii religioase, istorice, şi de artă şi, în continuare, Metropolitalne Wyższe Seminarium Duchowne, Seminarul Metropolitan.

Revenim la intrarea în Catedrală, admirăm încă o dată Statuia Feciorei cu Pruncul de aici şi ne îndreptăm spre zona vestică a Insulei. Trecem pe lângă vechea clădire a orfelinatului, aflată în renovare, admirăm doar la exterior, din aceleaşi motive de renovare Kościół św. Piotra i Pawła, Biserica Sfinţii Petru şi Pavel, lipită de clădirea anterioară şi ajungem la Most Tumski, Podul Catedralei, un pod din oţel, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vopsit în verde-albastru, podul este un loc romantic, ce surprinde prin mulţimea de lacăte agăţate de toate părţile sale. Am văzut câteva lacăte agăţate chiar de piticul cocoţat pe unul din stâlpii de la intrarea pe pod. Lacătele sunt dovada iubirii ce-i uneşte pe îndrăgostiţii care le-au pus aici. Şi pentru ca totul să fie perfect, după ce lacătul a fost închis, cheia este aruncată în apele Odrei, pentru ca lacătul să rămână legat de pod pe vecie, precum vor rămâne legaţi cei doi amorezi care l-au pus aici. Simpatic, nu?

Nu mă certaţi prea tare, dar, pragmatic din fire şi mai puţin romanţios, m-am întrebat oare câte din lacătele aflate aici nu-şi mai au rostul pentru că amorezii se vor fi despărţit demult?

Podul Catedralei este un pod pietonal, care leagă Insula catedralei de Wyspa Piasek, Insula de Nisip. Aceasta este o insulă adevărată, cea mai mare dintre cele şapte insule aflate pe Odra în dreptul oraşului vechi. De pe podul Tumski se intră într-un scuar, care are în partea nordică un monument dedicat memoriei cardinalului Bolesław Kominek, fost arhiepiscop de Wroclaw. Monumentul, înalt de peste 4 metri şi cântărind 2 tone, îl înfăţişează pe cardinal în haine pontificale, ţinând un porumbel în mâinile sale ca un simbol al păcii.

La baza monumentului stau scrise, în poloneză şi germană, cuvintele: ... iertăm şi cerem iertare ...

Pe partea sudică a scuarului se află Kościół Najświętszej Marii Panny na Piasku, Biserica Sfânta Maria pe Nisip, de la care se trage şi numele insulei.

Această biserică este construită pe locul unde altădată se afla o biserică romană, Sancta Maria in Arena, ridicată la rândul ei pe locul unei foste arene (circus), fapt ce i-a dat numele. Timp de secole, ea a fost biserică de mănăstire, dar acum clădirile mănăstirii, aflate lângă biserică, adăpostesc biblioteca universitară. Ca toate bisericile vechi din Wroclaw şi aceasta este construită din cărămidă, în stil gotic şi impresionează în primul rând prim masivitate şi înălţime.

Aici s-a încheiat ce de-a doua zi pe care am petrecut-o în Wroclaw. Din păcate, pentru că, din constrângeri legate în principal de timp, nu am putut rezerva mai multe zile pentru acest frumos oraş, nu am mai putut vedea şi alte obiective, rămase pentru o vizită viitoare.

Oricum, după cele două zile petrecute aici, am tras concluzia că Wroclaw este un oraş european cu nimic mai prejos faţă de oraşele situate mai la vest, ca şi faţă de mult mai cunoscuta şi vizitata Cracovie.