vineri, 3 octombrie 2014

Cele douăsprezece biserici romanice din Altstadt Köln

Cea de-a doua zi petrecută în Köln a fost dedicată unui traseu prin Altstadt (orașul vechi), sugerat de un pliant pe care-l luasem cu o zi înainte de la Oficiul de Turism, pliant al cărui titlu, tradus, reprezintă și titlul acestui review.
Este vorba de un circuit în orașul vechi, cu vizitarea celor douăsprezece biserici romanice cu o vechime de (mai mult, sau mai puțin) o mie de ani. Mai exact, este vorba de douăsprezece bazilici. În vocabularul arhitectural, termenul bazilică desemnează o biserică fără transept, de formă dreptunghiulară, despărțită longitudinal în trei, sau cinci părți, prin șiruri de coloane.
Ei bine, orașul Köln, sediul diocezei cu același nume încă din secolul al VIII-lea, posedă un număr impresionant de biserici, unele în stil gotic, cea mai reprezentativă fiind actuala catedrală, Kölner Dom, iar altele în stil romanic. De altfel, până la jumătatea secolului al XIII-lea, când a fost înlocuită de catedrala actuală, pe locul acesteia se afla tot o biserică romanică. Ca o paranteză, precizez că stilul romanic nu este, ceea ce ar putea să pară, adică un stil artistic din perioada romană, ci un stil dezvoltat în Europa Evului Mediu (între secolele al X-lea și al XIII-lea). De asemenea, subliniez, pentru evitarea oricăror confuzii, că termenul romanic, din limba română, are drept echivalent în limbile engleză și franceză, termenul roman.
Cum spuneam, am luat de la Oficiul de Turism un pliant care propune o incursiune prin Orașul Vechi, pentru vizitarea bazilicilor romanice și am pornit chiar de acolo în descoperirea acestora.
► La prima biserică am ajuns foarte repede, plecând de la Oficiul de Turism, pe lângă Kölner Dom, spre sud, prin piața Roncalliplatz, până în piața Alter Markt, unde am zăbovit puțin, pentru a admira Johann-von-Werth-Brunnen (Fântâna cu statuia lui Johann von Werth) și clădirea Primăriei cu frumosul ei turn (din păcate, la data vizitei noastre, clădirea era în restaurare și nu se putea vedea în întregime). Apoi, am mers puțin spre est, unde, pe malul Rinului, se găsește bazilica Groß Sankt Martin ce a fost construită în secolul al XII-lea, ca biserică a unei mănăstiri benedictine, pe o fostă insulă de pe Rin, folosindu-se drept fundații niște depozite din vremea romană. Remarcabile la această biserică sunt strana trilobată și, mai ales turnul cu secțiune pătrată, având la colțuri patru turnulețe, turn vizibil din foarte multe locuri din Köln, dar mai ales de pe podul Hohenzollern. Pentru cei ajunși acolo și care doresc să găsească cu ușurință biserica, dau și coordonatele GPS: 50.938471, 6.961251.










► Plecând de la Groß Sankt Martin, spre sud, am intrat imediat în piața Heumarkt, dominată de Statuia regelui Friedrich Wilhelm al III-lea al Prusiei, după care, la vreo 100 m spre vest am ajuns la bazilica Sankt Maria im Kapitol, din piața Marienplatz. Biserica datează din secolul al XI-lea și a fost construită pe fundațiile unui templu roman. Și aceasta are strana trilobată și în interiorul său se găsesc două statui ale Fecioarei, una datând din secolul al XII-lea, cealaltă din secolul al XIII-lea. Ca și Groß Sankt Martin, Sankt Maria im Kapitol, fiind o biserică de mănăstire, are un claustru foarte frumos. (GPS: 50.934555, 6.959044)





► Ne-am îndreptat apoi din nou spre est și puțin mai la sud, pe malul Rinului, am ajuns la bazilica Sankt Maria Lyskirchen, cea mai mică dintre cele douăsprezece biserici romanice. Atestată încă din secolul al X-lea, biserica a fost construită în forma actuală în secolul al XIII-lea, ca biserică parohială a satului de pescari aflat în acele timpuri aici. A suferit cele mai mici daune dintre toate bisericile orașului în timpul bombardamentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial. Remarcabile sunt frescele de pe bolta bisericii, reprezentând scene din Vechiul și Noul Testament. (GPS: 50.932966, 6.962447)




► De la Sankt Maria Lyskirchen, am pornit spre vest, pe Große Witschgasse apoi pe Georgstraße și, după câteva sute de metri, am ajuns la bazilica Sankt Georg, construită pe fundațiile unui vechi oratoriu roman, aflat la poarta de sud a orașului, în secolul al XII-lea. În secolul al XIX-lea a fost renovată în stil baroc, dar prin renovarea din perioada interbelică, a fost adusă la aspectul inițial. Grav avariată în urma bombardamentului, biserica a fost reconstruită și redată în folosință în 1964. Interesant mi s-a părut faptul că biserica nu are nicio turlă. (GPS: 50.931899, 6.956473)






► La aproximativ 1 km spre sud de Sankt Georg, mergând pe Severinstraße, se află bazilica Sankt Severin, o biserică datând din secolul al XI-lea, având o structură romanică sobră, cu naosul împărțit în trei zone, delimitate de coloane de marmură. La capătul de vest se află o turlă înaltă de aproximativ 72 m (a treia, ca înălțime, după Kölner Dom și Groß Sankt Martin) în stil gotic, în care se află cele patru clopote. La capătul estic, biserica are alte două turnuri mai mici, dispuse de o parte și de alta a stranei, de asemenea construite în stil gotic. Biserica a suferit mari stricăciuni în timpul bombardamentelor, dar a fost adusă la aspectul inițial prin lucrările finalizate în 1961. (GPS: 50.923387, 6.959219)





► Sankt Severin este cea mai sudică biserică romanică din Köln, așa că, odată vizita terminată, am pornit înapoi, spre nord, dar nu înainte de a trece și pe la Severinstorburg, poarta sudică a vechiului oraș medieval. De aici, mergând spre nord-vest, pe Kartäusergasse, am ajuns, după aproximativ 1 km, la bazilica Sankt Panteleon, biserică a fostei mănăstiri benedictine aflate aici. Este cea mai veche dintre bisericile romanice, datând din secolul al IX-lea și încă mai păstrează în jurul său parcul împrejmuit de un zid de piatră. Aici am văzut diferite animale, inclusiv iepuri, plimbându-se liber prin iarbă. Biserica este mai puțin sobră decât celelalte, cu mai multe decorații (în special pe tavan) și mai luminoasă. (GPS: 50.929248, 6.947746)





► La câteva sute de metri spre nord se află bazilica Sankt Cäcilien, biserică a fostei mănăstiri cu același nume, a ordinului Augustinienilor, datând încă de prin secolul al IX-lea. Este o biserică fără turlă, al cărei interior nu l-am văzut, întrucât, din 1956, ea adăpostește Museum Schnütgen, un muzeu al artei creștine din Evul Mediu, pe care nu l-am vizitat, din lipsă de timp. (GPS: 50.934715, 6.952101)


► La capătul de vest al agitatei piețe [i]Neumarkt[/i], din apropiere de Sankt Cäcilien, se află bazilica Sankt Aposteln (GPS: 50.936509, 6.945646). Și această biserică a fost construită pe fundațiile uneia mai vechi, datând din secolul al IX-lea și, ca aspect exterior, ba chiar și în interior, seamănă cu Sankt Georg. La capătul vestic, are o turlă care, cu cei aproximativ 67 m, este pe locul trei ca înălțime printre bisericile romanice. La est, biserica are alte două turnuri, dispuse simetric, de o parte și de alta a stranei.
Ajunși în acest punct, am făcut o pauză de masă, după care ne-am reluat plimbarea, de data asta la nord de catedrală, zonă unde se află ultimele patru biserici romanice.






► Prima la care am ajuns este bazilica Sankt Andreas, aflată foarte aproape de Kölner Dom (GPS: 50.941899, 6.955420). Biserica datează din secolul al X-lea și, în ciuda distrugerilor suferite în urma bombardamentelor, prețioasele picturi murale medievale nu au avut de suferit și s-au păstrat în bună stare. Fostă mănăstire dominicană, bisericii i-a fost demolat claustrul la jumătatea secolului al XIX-lea, iar în prezent chiar lângă ea s-a construit o clădire laică, ce face imposibil să fie admirată în toată splendoarea ei.







► De la Sankt Andreas, am continuat pe Komödienstraße, pe lângă Kölnischer Stadtmuseum, pe care-l vizitasem cu o zi înainte și, la vreo 500 m spre vest, am ajuns la Römerturm, Turnul roman rămas din vechile ziduri ale cetății romane, turn pe care-l văzusem și în plimbarea cu busul turistic, dar care merită atenția de a fi privit mai îndeaproape. De aici, mergând spre nord, la vreo 100 m, am ajuns la un părculeț, în mijlocul căruia se înalță Mariensäule, una dintre cele mai vechi coloane din Renania, dedicate Fecioarei Maria, datând de la jumătatea secolului al XIX-lea. Pe latura de vest a parcului se află bazilica Sankt Gereon, poate cea mai frumoasă dintre cele 12 biserici romanice din orașul vechi Köln. Biserica, datând din secolul al XIII-lea, a fost ridicată pe fundațiile unei bisericii mai vechi, construite pe locul unde, o legendă spune că se afla o fântână unde, în secolul al IV-lea, Gereon, un ofițer roman și cei peste 300 de legionari ai săi au fost aruncați, ca urmare a refuzului lor de a persecuta creștinii, sacrificându-se pentru credința lor. Zidurile bisericii inițiale se mai pot distinge ici-acolo, integrate în cele ale bisericii actuale. În baptisteriu se mai păstrează fresce murale datând din secolul al XIII-lea, iar în cripta de sub altar se găsește un sarcofag care conține rămășițele Sfântului Gereon și ale camarazilor săi de arme și credință. Foarte frumoase sunt și vitraliile, precum și capela Pietà, cu o statuie inspirată după Michelangelo. (GPS: 50.943258, 6.946573)






► La câteva sute de metri, la nord-est, în Ursulaplatz, se află bazilica Sankt Ursula, construită pe locul unde, spune legenda, se afla un cimitir unde au fost înmormântate cele unsprezece mii de fecioare care o însoțeau pe Sfânta Ursula  în pelerinaj. (GPS: 50.945526, 6.953878)





► Ultima bazilică dintre cele douăsprezece bazilici, cea mai ”tânără”, aflată la câteva sute de metri est de Sankt Ursula, chiar pe malul Rinului (GPS: 50.946551, 6.963284), este bazilica Sankt Kunibert. În secolul al VII-lea, episcopul de Köln, Kunibert, a construit o biserică pe locul unde, în secolul al XIII-lea, s-a ridicat actuala biserică. Ea a fost distrusă în mare parte în bombardamentele din Al Doilea Război Mondial și a fost restaurată în forma dinainte de 1830, prin lucrările dintre anii 1981-1993. Structura bisericii este interesantă, prin faptul că ea dispune de două transepturi, dar situate doar pe latura de nord a acesteia. În cel estic, scăpat neatins din bombardamente, se mai păstrează și acum vitraliile originale, din prima jumătate a secolului al XIII-lea.


Aici s-a încheiat și circuitul nostru, de vizitare a celor douăsprezece bazilici romanice din orașul vechi, dar noi ne-am mai continuat plimbarea, mergând spre nord, până în Ebertplatz, un frumos parc și o oază de verdeață în inima orașului, de unde am coborât spre sud, pe Eigelstein, trecând prin Eigelstein Torburg], una din cele trei porți păstrate din vechile fortificații și ne-am îndreptat spre podul Hohenzollern și spre Köln Triangle, din parcarea căruia ne-am recuperat mașina și am plecat spre hotel.
A fost o zi foarte frumoasă, la care, e drept, a ajutat și vremea și care ne-a dat satisfacția de a vedea lucruri foarte frumoase, străbătând la pas tot orașul vechi Köln.
Îndemnul meu pentru cei ajunși aici, dacă dispuneți de ceva timp liber, este să faceți și voi acest circuit (nu neapărat pe traseul urmat de mine). Poate unii veți spune că sunt prea multe biserici și traseul riscă să devină plictisitor. Ei bine, nicidecum. În primul rând, pe parcursul traseului nu veți vedea doar aceste biserici, ci o mulțime de lucruri interesante. Despre câteva am amintit și eu aici, dar nu am insistat, pentru că despre multe din ele am amintit în postarea anterioară.
Pe de altă parte, dacă veți avea răbdarea de a intra în toate aceste biserici, veți putea constata că în toate, fără excepție, se află niște panouri, pe care sunt afișate informații despre biserica respectivă, despre istoricul ei și, mai ales, despre cum a fost restaurată după bombardamentele din Al Doilea Război mondial.
Veți vedea fotografii cu bisericile în starea dinainte de reconstrucție și după și, astfel, veți putea să vă faceți o idee despre spiritul de învingător al acestui formidabil popor, care merită toată admirația și care ne poate fi un exemplu de patriotism și respect de sine. Veți putea astfel să înțelegeți cum a reușit acest popor, învins în ambele războaie mondiale, nu doar să supraviețuiască, dar să renască și să devină acum o mare putere economică, o țară respectată, ”locomotiva” Uniunii Europene, mai puternică decât țările care au învins-o pe câmpul de luptă.
Germania, o țară cu un popor în fața căruia chapeau bas!

luni, 29 septembrie 2014

Aventuri cu nea Sandu, în Turcia

Într-o pornire masochistă, am decis să merg și a treia oară într-o excursie organizată, culmea, de aceeași agenție touroperator, Omnia, cu care mai mersesem și anul trecut, într-o scurtă excursie la Istanbul și, acum ceva vreme, într-o excursie în Italia, prilej cu care ne-am hotărât să ne organizăm singuri vacanțele.
În amândouă excursiile, problema a fost, așa cum se va fi dovedit și a treia oară, ghidul.
Dar, să nu anticipăm.
Circuitul pe care l-am făcut, timp de douăsprezece zile în luna septembrie, intitulat Toată Turcia este unul foarte generos în obiective turistice, oferind posibilitatea de a le vizita pe cele mai importante din jumătatea vestică a Turciei. Traseul complet este acesta:
  • Ziua 1: București – Edirne (Moscheea Selimiye) – Gelibolu: 580 km
  • Ziua 2: Gelibolu – Çanakkale – Troia – Bergama (Pergam) – Kușadasî: 415 km
  • Ziua 3: timp liber (opțional, croazieră pe Marea Egee)
  • Ziua 4: Kușadasî – Efes (Selciuk) – Milet (Didim) – Bodrum (Mausoleul din HALICARNAS) – Marmaris: 380 km
  • Ziua 5: Croazieră în insula Rhodos
  • Ziua 6: Marmaris – Pamukkale – Antalya: 450 km
  • Ziua 7: timp liber (opțional, croazieră pe Marea Mediterană)
  • Ziua 8: Antalya – Aspendos (amfiteatrul roman) – Side (Colonia antică și templul lui Apollo) – Manavgat (cascada) – Konya (Mausoleul poetului mistic Rumi Mevlana) – Cappadocia (Nevşehir): 550 km
  • Ziua 9: Nevșehir – Kaymaklı (orașul subteran) – Uçhisar (Valea Porumbeilor) – Göreme (Muzeul în aer liber al bisericilor creștine) – Nevșehir: 55 km
  • Ziua 10: Nevșehir – Ankara (Mausoleul lui Atatürk si Muzeul Civilizațiilor Anatoliene) – Istanbul: 730 km
  • Ziua 11: tur pietonal de 3 ore în centrul istoric; opțional, vizitare Sf. Sofia, Palatul Topkapî, Marele Bazar; seara, croazieră pe Bosfor.
  • Ziua 12: Istanbul – București (prin Stara Zagora și Veliko Tărnovo): 660 km

Adevărul este că aș fi putut să fac acest circuit și pe cont propriu, dar am renunțat la această variantă din mai multe motive, printre care, totuși, nu se numără și masochismul =)). Unul este prețul foarte mare al benzinei în Turcia (aproximativ 1,7 €). La cei aproape 4000 de km, cât măsoară traseul, benzina ar fi costat peste 450 €. Adăugând cazările, la o sumă estimată de tot cam atât, deja depășeam prețul excursiei pentru două persoane, care a fost 760 € (cu toate sumele ”extra”). Nu mai vorbesc de cheltuielile cu feribotul și autostrada și faptul că, mergând pe cont propriu, cu siguranță aș fi făcut mai multe opriri, ceea ce ar fi crescut prețul total și timpul alocat (sau ar fi necesitat două călătorii separate).
Așa că, punând în balanță avantajele și dezavantajele celor două variante, am ajuns la concluzia că merită să încerc încă o dată să mă plimb cu autocarul. Mai ales că distanțele mari le-am parcurs în calitate de pasager și nu de șofer.
Apropo de drumuri, am citit unele păreri cum că Turcia are o structură impecabilă … așa cum nu au nici unele țări europene. Probabil că cei care au exprimat astfel de păreri nu au fost decât prin România, Bulgaria și Turcia. Da, comparând cele trei țări, Turcia este în avantaj, dar de aici până la ”impecabil” este o distanță foarte lungă. În primul rând, Turcia nu are decât o autostradă, de la Edirne la Istanbul și, mai departe, la Ankara. Mai e un crâmpei de autostradă pe la Izmir și o bucată ceva mai lungă, dar total neinteresantă pentru români, pe la Mersin-Gaziantep.
În rest, sunt acele drumuri rapide, care, pentru cei mai puțin umblați pot părea autostrăzi, pentru că sensurile de circulație sunt separate (de obicei, printr-un șanț - o idee stupidă, de altfel).
Dar, să revenim la excursie și să explic de la ce vine titlul review-ului.
Cu ghidul nea Sandu, așa cum îl alintau cei apropiați (la propriu și la figurat), rude, sau doar prieteni, cine știe?, Constantinescu Alex, cum scria pe ecuson și pe saitul firmei touroperator, am interacționat prima dată cu două zile înainte de plecare, când l-am sunat să-l întreb ceva legat de excursie. Mi-a dat senzația că l-am întrerupt dintr-o activitate foarte importantă, așa că m-am grăbit să închei discuția. Din păcate, bănuiala ce mi se insinuase în minte s-a dovedit a fi purul adevăr.
Comportamentul lui nea Sandu, un om în vârstă, înalt, adus de spate și slab (pielea și osu’, cum l-a caracterizat un turist), pe parcursul excursiei ne-a arătat un om necioplit, de-a dreptul mojic, lipsit de ”cei șapte ani de-acasă”, interesat doar de el și de câștigurile sale ilicite.
Repezea pe toată lumea, deranjat chiar și de simplul fapt că fusese întrebat. Dar de unde vreți să știu eu, doamnă? este o replică pe care am auzit-o destul de des.
Primele trei zile am mers în paralel cu un alt autocar, care făcea un traseu spre Marmaris, având ca touroperator aceeași agenție, așa că am putut face comparația. Ei erau mereu înaintea noastră, erau mai organizați și, ca atare beneficiau de mai mult timp pentru vizitele efective, pentru că ghida lor era ea mult mai bine organizată. De fapt, oricine ar fi putut fi mai bine organizat, pentru că nea Sandu este opusul a ceea ce înseamnă organizare, deși pretindea că, înainte de pensionare, a fost contabil.
M-a surprins încă de la început faptul că nu a reușit să impună o minimă disciplină, lucru destul de firesc, de altfel, din moment ce, mai mereu, cei care întârziau erau cei din ”grupul de sprijin”. La fel de surprinzător era modul nonșalant (sau inconștient ?) în care dădea semnalul de plecare, după ce întreba într-o doară dacă suntem toți, fără ca măcar să arunce o privire. Doar șoferii mai făceau din când în când numărătoarea pasagerilor.
În scurt timp, excursioniștii s-au împărțit (inconștient) în trei grupuri: cel de sprijin, cel al indiferenților (în care, recunosc, m-am plasat la început și eu, pe principiul să nu-mi stric concediul) și cel al ostililor, care nu au acceptat de la bun început fițele lui nea Sandu.
Eu am avut încă de la început vreo două probleme, dar am trecut peste ele, tocmai pentru că nu doream să-mi stric concediul.
La înscriere, mi s-a spus că mai sunt trei locuri, deci, normal era ca după noi să mai fie înscrisă o singură persoană. În goană după câștiguri cât mai mari, agenția a înscris însă două persoane. Asta însemna, atât timp cât nea Sandu ocupa două locuri, pe bancheta din față, ca unul dintre pasageri să ocupe locul din mijloc de pe ultimul rând, cel din dreptul culoarului. Normativele interzic acest lucru, dar ce contează ? Românește, merge și așa. S-a nimerit ca acel loc să-mi revină mie, dar nu am făcut caz de asta, pentru că locul cu pricina are și unele avantaje: o vizibilitate mai bună și spațiu suficient pentru a-ți întinde picioarele … :)).
Totuși, i-am atras atenția ghidului asupra acestui fapt, precum și asupra lipsei centurilor de siguranță. Răspunsul lui nea Sandu? Nu e treaba mea!. Iar la chestia cu centura de siguranță, ”grupul de sprijin” a izbucnit, stupid, în râs. Cum ar mai fi râs oare, dacă am fi fost noi în locul celor din autocarul care s-a răsturnat în apropiere de Veliko Tărnovo, pe unde am trecut și noi, la câteva ore de la accident?
Din fericire, am avut parte de doi șoferi cu adevărat profesioniști, de toată isprava, domnii Marian și Marius, cărora țin să le mulțumesc și pe această cale.
Legat de autocar, trebuie să subliniez că agenția nu a catadicsit să se intereseze de starea acestuia. Ca atare, firma transportatoare a pus la dispoziție un vehicul obosit și cu multe lipsuri, pe lângă centuri: spătare de scaune care nu se puteau regla ca înclinare, scaune care erau desprinse din suport etc. …
Evident, acest autocar nu ar fi fost admis să facă curse în vreo țară din Uniunea Europeană. Pentru Turcia însă merge … dar se putea ține totuși seama că aveam de parcurs cu el vreo 4000 km.
Revenind la nea Sandu, nu m-a deranjat faptul că ne oprea în diverse locuri, numai acolo unde avea și el un mic ”beneficiu”, știam de mult acest truc pe care-l practică ghizii, dar să te mai și lauzi cu chestia asta mi s-a părut de-a dreptul o obrăznicie și o mojicie.
Nea Sandu e certat foarte rău cu limba română. Fiecare frază, începe la el cu ”deci” și la două-trei cuvinte, mai adaugă și un tic verbal, ”mă rog”, de parcă povestea lui ar fi o lungă rugăciune … presărată cu multe cacofonii. Și multe exprimări ridicole …
În plus, e plin de sine și lipsit de respect față de cei care, de fapt, îl plătesc și în slujba cărora ar trebui să fie …
Așa cum era prevăzut în program și cum știam cu toții, trebuia să plătim 25 € de persoană, reprezentând taxele portuare pentru croaziera în Rhodos și plata ghizilor turci. Nu a catadicsit să vină el la fiecare să ia banii, ci a așteptat să vină fiecare la el. Surprinzător, marea majoritate a turiștilor au făcut-o. Eu, nu! I-am transmis să aștepte până când ne oprim, sau, dacă nu mai are răbdare, să vină el, să ia banii. N-a mai avut răbdare și a venit …
Prima mare ”ispravă” a lui nea Sandu a venit chiar în prima seară, când am ajuns la Gelibolu, unde urma să înnoptăm la hotelul Engin. Aici însă, surpriză! O parte dintre noi nu am mai avut loc și am fost duși la un alt hotel. În timp ce noi mai eram încă în autocar, cei de la excursia la Marmaris erau deja sub duș, pentru că ajunseseră primii! Nea Sandu ”s-a sacrificat” și a venit cu noi. Incapacitatea lui de organizare a făcut ca nici aici să nu mai aibă loc, urmând ca să meargă la alt hotel. Culmea a fost că două doamne (?) s-au oferit să-l găzduiască la ele în cameră, unde mai erau două paturi libere. Mă întreb de cât timp nu mai dormiseră cu un bărbat în aceeași cameră, încât să se comporte așa … Și cât de nesimțit poți fi ca să accepți o astfel de invitație ? Nea Sandu a acceptat-o !
A doua zi a început excursia propriu-zisă, cu vizita la Troia. Nea Sandu ne-a debarcat la intrare, unde ne-a trimis să ne luăm singuri bilete de intrare, în timp ce ghida de la celălalt grup a cumpărat bilete pentru tot grupul și, evident, aceștia au intrat înaintea noastră. Au și ghid turc … Noi nu ! Nu ne trebuie, zice nea Sandu, vă explic eu tot. Și se pune pe alergat, aruncând ici-colo câteva cuvinte pe post de explicații. Când i se reproșează că este superficial, ”grupul de sprijin” îi sare în apărare. Nu-i poți mulțumi pe toți, mai ales pe mofturoși
La plecare, grupul de la Marmaris încă nu a sosit. Noi mai pierdem ceva vreme prin parcare, timp în care grupul de la Marmaris se adună și pleacă înaintea noastră.
Plecăm și noi spre Bergama (Pergamon). Aici lucrurile se petrec la fel. Noi fără ghid și dezorganizați, ceilalți cu ghid și organizați. Dar aici se petrece și un alt incident. Doi tineri din grupul nostru, I și T întârzie vreo cinci minute. Grupul de sprijin se simte îndreptățit să ia atitudine. Nea Sandu îi mustră și el. Atunci I nu mai rezistă și izbucnește. Au întârziat pentru că au vrut să afle mai multe și, pentru treaba asta a trebuit să se lipească de un grup cu un ghid adevărat … ceea ce nu se poate spune despre nea Sandu. Se lasă tăcerea …
Plecăm spre Kușadasî, deși în program mai era și vizita la Efes. Nea Sandu ne asigură că o vom face peste două zile, când plecăm de la Kușadasî și vom avea mai mult timp. Cred că a fost singurul lucru bun pe care l-a făcut în toată excursia …
Se lasă seara și, în apropiere de Kușadasî, nea Sandu ne anunță că nu vom mai merge la hotelul Prestige, unde trebuia să fim găzduiți și pe care ni-l lăudase, ci în altă parte, un fel de grup de apartamente. Poate unora le-a părut interesant, dar am constatat că locul cu pricina era foarte departe, într-o zonă aproape pustie.
Ajungem, iar nea Sandu, împreună cu turcul pe care-l luasem de la hotelul unde ar fi trebuit să stăm, se duce la recepție și ne spune să așteptăm. O parte din turiști coboară și rămân lângă autocar. După ceva timp, apare nea Sandu, care le zice șoferilor: Eu îmi iau bagajele. Și noi ce facem ? îl întreb. Păi luați-vă singuri bagajele, ce, vreți să vi le iau eu ? Ei bine, până aici ! Asta pune capac la toate. Păi bine domnule, este de datoria dumitale să urci în autocar și să le spui oamenilor ce să facă. Cum poți fi atât de lipsit de bun simț ? Și așa lumea este obosită și supărată de schimbarea locului de cazare, iar pe dumneata te doare-n bască.. Pojghița de bună creștere și om civilizat se topește brusc și imediat îmi aruncă două înjurături. Rămân fără replică, în timp ce individul se duce să-și ia valiza. O dă jos și, cum I îi stătea în cale, o împinge cu forță, ratând cu puțin să-i treacă cu valiza peste picioare. :((
Îmi iau și eu valiza și, ajuns la recepție, cu tot calmul de care eram în stare, îi spun că îl bănuiesc de hoție. De ce ? întreabă nervos. Arată-mi, te rog chitanța sau factura plății ghizilor turci, pe care spui că i-ai plătit doar ca o formalitate, pentru a nu avea probleme. Am, am chitanța, zice și se face că se caută prin buzunare, dar renunță repede. În acest caz, înseamnă că ești un hoț. Nervos, se duce la valiză și scoate de acolo o hârtie de format A4, scrisă la imprimantă, pe care mi-o arată, dar mi-o ia repede, pe motiv că e scrisă în turcește și oricum nu înțeleg. Cum spui că ai fost contabil, îți dai seama că ”documentul” nu poate ține loc de factură. Concluzia e clară. Ești un hoț și un mincinos. îi spun răspicat. Se enervează și mai tare și-mi mai adresează câteva înjurături. Ești un vierme! îmi aruncă printre dinți și continuă: Cu tot riscul, îți dau un pumn, de te las lat! Asta de față și cu alți colegi de excursie, dar și alături de câțiva membri ai ”grupului de sprijin”, care au schițat chiar o mișcare de inversare a rolurilor, adică de victimizare a ghidului, abandonată însă imediat, ca urmare a prezenței altor persoane, martore la comportamentul suburban al ghidului.
Din acel moment, persoana zisă nea Sandu a încetat să existe pentru mine și l-am ignorat până la sfârșitul excursiei. I-am consemnat însă în continuare ”faptele mărețe”.
Am ținut însă să comunic tuturor turiștilor din grup faptul că nea Sandu s-a dovedit a fi un hoț și un mincinos, întrucât, deși susținea că a plătit ghizii turci, nu a putut face dovada acestei plăți. De altfel, el a recunoscut implicit hoția, de două ori, Prima dată, a doua zi, când a încercat să se disculpe față de alți turiști, spunându-le că, de fapt, nu a angajat ghizii turci, întrucât nu erau disponibili. Cu alte cuvinte, a recunoscut că nu a făcut nicio plată. Atunci, ce a făcut cu banii ?
Între timp, au început să curgă plângerile din partea celor care fuseseră deja cazați : La mine în cameră nu s-a făcut curățenie. La mine sunt furnici! Tot e bine. La noi sunt gândaci ! Noi nu avem apă caldă. Ca să ajungem în cameră, a trebuit să urcăm două etaje pe întuneric. și tot așa, astfel că nea Sandu s-a trezit în fața unei revolte generale, chiar și unii din grupul de sprijin manifestându-și vehement nemulțumirea. Așa că, nu știu ce a făcut, dar în câteva minute, minunea s-a produs și nea Sandu ne anunță victorios că a reușit să rezolve problema și ne vom muta la un hotel mai bun, situat chiar în centrul orașului. Trebuie să precizez și faptul că la aceasta a contribuit probabil substanțial, poate chiar decisiv, telefonul dat de I la agenție.
Pe la ora 11 eram cazați la noul hotel, astfel că am putut ieși la o terasă să mâncăm. A fost o cină întârziată, sau un mic dejun devreme, pe care l-am luat împreună cu C și D și celălalt C, cei cinci ocupanți ai ultimului rând de scaune din autocar. C și D sunt o pereche de tineri din Iași, care ne-au încântat cu graiul lor moldovenesc, cu voia bună și cu glumele care ne-au binedispus mereu. Ne-am simțit foarte bine, am asistat și la un dans turcesc încins de tinerii de la o masă alăturată și nici nu am băgat de seamă prețul piperat al berii Efes (9 lire halba de jumătate de litru).
A doua zi aveam liber, așa că nea Sandu nu ne-a deranjat cu prezența lui. Trebuie însă să spun că în ziua precedentă strânsese de la majoritatea turiștilor câte 15 € de persoană, pentru croaziera pe Marea Egee.
Când am ajuns la plajă (în zona Insulei Porumbelului, pour les connaisseurs), am fost asaltați cu oferte pentru același tip de croazieră, inclusiv cu preluarea și aducerea la hotel. Prețul de pornire, 10 €. La grup de minim 10 persoane, prețul inițial era de 8 €. Oare cât a plătit nea Sandu pentru un grup de 40 de persoane? Oricum, cel puțin jumătate din cei 15 € de persoană i-au intrat în buzunarul propriu. E drept, cu siguranță, o parte din ei îi va fi dat cuiva, care îl va trimite din nou în altă excursie, ca să mai înjure și alți turiști …
A urmat apoi ziua cu vizitarea Efesului. Aici am avut ghid turc (de limbă franceză), prilej cu care am constatat că nea Sandu nu se descurcă prea bine nici cu limba franceză, având probleme mai ales cu numerele. Mai târziu am constatat că la engleză stă și mai prost (pentru el, two thousand înseamnă două sute).
Ne-a lăsat, ca de obicei, să ne luăm singuri bilete de intrare … pierzând astfel timp prețios. Dar Efesul a făcut toți banii … A urmat apoi Miletul, care nu prea merită efortul și, spre sfârșitul zilei, la Bodrum, Mausoleul din Halicarnas (sau mai bine-zis ce a mai rămas din el). Aici, chiar că e pierdere de timp …
Seara, frânți de oboseală, am ajuns la Marmaris.
A doua zi am scăpat iarăși de prezența lui nea Sandu, pentru că am făcut o croazieră de o zi în insula Rhodos. Acolo, imediat ce am ajuns la țărm, ne-am separat de grup, am luat busul turistic și am făcut un tur, după care am luat orașul la pas. Când ne-am dat jos din bus, am dat și de grup, care tocmai se îmbarca în trenulețul turistic, pentru a face cam același tur cu cel făcut deja de noi.
Seara, am cumpărat din piața de lângă hotel un pepene galben delicios, pe care l-am împărțit cu C și D.
A doua zi ne-am îndreptat spre Pamukkale. Aici am avut parte de o altă mostră de ”bun management”, oferită de ghid. Am avut și aici un ghid turc, dar nea Sandu a ținut să precizeze că, de obicei, aici nu ia ghid turc, pentru că el explică mai bine, dar, cum fuseseră ”niște discuții” zilele precedente, în compensație pentru lipsa ghizilor la Troia și Pergam, s-a decis să angajeze un ghid turc (asta fiind cea de-a doua recunoaștere a hoției din prima zi). Îndreptându-ne spre casa de bilete, turcul vede o persoană din grup înghesuindu-se să ajungă în față. Este cea care trebuie să cumpere bilete pentru tot grupul? întreabă turcul A, nu. Fiecare își cumpără singur biletul. răspunde nea Sandu. De ce nu mi-ai spus, că veneam eu cu bilete și mergea mai repede. Nu, să-și cumpere fiecare, e mai bine așa.. Fără comentarii …
După ce intrăm, nea Sandu ne spune că el și turcul au viziuni diferite în ce privește traseul de urmat. Ne spune doar versiunea lui, după care întreabă dacă suntem de acord. Grupul de sprijin aprobă în cor și toată lumea pornește la cucerirea pieptiș a coastei ce ne stătea în față, pentru a ajunge la partea de sus a amfiteatrului.
Cum printre noi erau și persoane mai în vârstă, sau supraponderale, a fost un adevărat chin pentru ei să urce coasta, biciuiți de ”îndemnurile” lui nea Sandu de a urca mai repede.
Sus, turcul era dornic să ne spună cât mai multe, inclusiv câteva legende, dar nea Sandu îl întrerupe și-i spune, fără să ne ceară părerea, că nu avem timp de legende și ne grăbim.
Coborâm, mergem la izvoarele termale și apoi avem timp, o jumătate de oră să intrăm în apă, pe platou. Între timp, reușesc să aflu câteva informații direct de la turc. În plus, îl întreb cum ar fi făcut el traseul. Exact invers îmi spune el. Sunt persoane care nu sunt interesate de vestigiile istorice și preferă să rămână să se bălăcească în apa termală. În plus, sunt persoane cardiace, sau cu alte probleme, care nu pot urca, la 35°C, sau mai mult și pe care le las tot aici, eventual la terasă, să bea ceva răcoritor și să admire peisajul.
Seara ajungem în Antalya, unde nea Sandu ne ia la o plimbare nocturnă pe care ar fi trebuit să o facă, conform programului, în dimineața următoare. A fost însă mai bine așa, pentru că a doua zi nici nu l-am văzut. De fapt, el a expediat rapid plimbarea, drept pedeapsă că nu a vrut nimeni să se înscrie la croaziera pe Mediterană, pe care o propunea la prețul de 15 €.
A doua zi, ne-am strâns 18 persoane și am închiriat un vaporaș, plătind câte 11 lire de persoană (3,85 €). Ne-a plimbat două ore, ne-a băgat și prin câteva peșteri accesibile doar dinspre mare, chiar și sub cascadă și a oprit și pentru o baie în mare. Vă dați seama ce pierdere a fost pentru nea Sandu că nu i-am dat lui câte 15 € pentru croazieră? După croazieră ne-am plimbat prin orașul vechi.
După masă nu am mai găsit alți amatori, așa că am mers singuri să vizităm Muzeul Arheologic Antalya, aflat la capătul liniei tramvaiului vechi. A fost o încântare … dacă ajungeți acolo, să nu îl ratați, este ceva deosebit. Muzeul a și primit în 1988 o diplomă de excelență internațională pentru modul de oranizare și prezentare a exponatelor. Informațiile despre cum se ajunge la muzeu le-am obținut direct de la recepția hotelului.
Seara ne-am încântat ochii la spectacolul de sunet, lumină și jocuri de apă de la fântâna aflată chiar lângă hotelul nostru.
Ziua următoare a fost una mai obositoare. Am început cu amfiteatrul de la Aspendos (preț de intrare prea mare, pentru ce oferă), am continuat cu orașul Side și vestigiile antice de acolo (simpatic, plin de nemți), apoi ne-am oprit la cascada Manavgat (nu e mare lucru și nu știu de ce e cu intrare) și după-amiaza am ajuns la Konya, unde am vizitat Mausoleul poetului mistic Rumi Mevlana, maestrul spiritual al ordinului dervișilor rotitori. Alături este Moscheea lui Selim, ca cea din Edirne, pe care nea Sandu a vizitat-o cu ai lui, fără să spună nimic celorlalți. S-a lăudat apoi, peste vreo două zile, zicând mirat: Cum, nu ați intrat? Doar ați trecut pe lângă ea
În cea de-a noua zi am mers cu autocarul mult mai puțin, în schimb programul a fost foarte încărcat. Dimineața am mers la Kaymaklı, unde am vizitat orașul subteran (nerecomandat celor care suferă de claustrofobie), unde nea Sandu și-a făcut un cucui, dând cu capul de tavan, în timp ce exersa mersul piticului. Ne-am îndreptat apoi spre Valea Porumbeilor (popas pe marginea văii, cu un peisaj splendid), apoi la Uçhisar și, în final, la Göreme, unde am vizitat Muzeul în aer liber al bisericilor creștine. Pentru cei neinteresați în vizitarea interiorului acestor biserici săpate în stâncă, există posibilitatea de a vedea doar exteriorul, cu un peisaj extraordinar, de pe șoseaua care ajunge aici, fără a intra și fără a plăti bilet.
Apropo de bilete, de data asta, probabil pentru că așa era înțelegerea, aici, pe parcursul întregii zile am avut un ghid turc însoțitor. De la bun început, el ne-a dat biletele de intrare, încă din autocar, astfel că nu am mai pierdut timpul la casele de bilete. Fac o precizare pentru cei interesați: la toate aceste obiective, există posibilitatea de plată cu cardul, lucru de care am profitat și eu, la Efes și la Aspendos.
Biletele de la toate obiectivele turistice din Turcia arată la fel, doar că pe fiecare scrie obiectivul de vizitat și au un cod de bare, citit la intrarea în obiectiv (deci, un bilet nu poate fi folosit de mai multe ori). Prețul este trecut sub forma unui ”timbru”, lipit într-un loc destinat acestui scop, pe bilet, asta pentru că, în Turcia, inflația este lăsată liberă și prețurile se modifică destul de repede. Biletele vândute de ghizii turci nu au timbrul cu prețul aplicat pe ele, dar ei vând aceste bilete cu exact prețul de la casa de bilete. Evident, au și ei un comision, dar asta e treaba lor, turistul nu pierde nimic, ba dimpotrivă, în acest fel nu mai pierde timpul stând la coadă la casa de bilete. Măcar dacă nea Sandu ne-ar fi oferit ocazia asta …
Seara, în program figura o seară turcească (20 €), iar pentru curajoși, noaptea, spre dimineață, un zbor deasupra obiectivelor vizitate peste zi, în balon (120 €).
Pentru că nu mai doream să cotizez la nea Sandu, am vorbit cu șeful ghidului turc, apărut și el pentru a ne duce la un magazin de bijuterii (unde am văzut bijuterii cu ”ochiul sultanului”) și la o prezentare de haine de piele (cu vînzare, dar scumpe) și l-am întrebat dacă putem merge la seara turcească direct prin intermediul lui. Ne-a răspuns că se poate, dar asta înseamnă să mergem cu alții și ne recomandă să mergem totuși cu grupul nostru, prețul fiind același. Am înțeles că aici nea Sandu nu mai putea face el tot felul de pungășii (de asta nu a vrut să ia ghizi turci), așa că i-am dat lui banii și am mers cu grupul nostru. În preț erau incluse băuturile la discreție (uzo, vin, bere, răcoritoare), fructe și ”materiale de ronțăit” (cu acest prilej, am mâncat pentru prima dată năut, și mi-a plăcut).
Nea Sandu a coborât primul din autocar și s-a dus întins spre restaurant. Când am ajuns și noi, îndrumați de șoferi, care cunoșteau locurile, nea Sandu se așezase deja în cel mai bun loc, sorbea tacticos din paharul cu vin și ronțăia alune; în jurul lui, evident, ”grupul de sprijin”.
Unde ne așezăm și noi? întreabă cineva. Găsiți-vă singuri locuri, ce vreți să vă caut eu? vine răspunsul. Tot șoferii ne-au lămurit, că trebuie să ne așezăm la masa alocată grupului, dar, evident, mai în spate, că locurile din față erau ”rezervate”.
Oricum, a fost o seară superbă, spectacolul frumos și interactiv și, pentru cum ne-am simțit, a meritat toți banii.
La sfârșitul spectacolului, nea Sandu se ridică brusc în picioare și pleacă, împreună cu suita …
Observând că programul nu se terminase încă, o mare parte din grup a mai rămas și a ieșit la dans, care a mai durat încă o jumătate de oră. Cum șoferii au rămas și ei, nea Sandu și ai lui au așteptat afară, autocarul fiind, evident, închis.
Drept pedeapsă, a decretat scularea la 5:30 și plecarea la ora șapte, deși era evident că nu vom putea pleca mai devreme de ora 8, când au venit cei cinci curajoși care au făcut zborul cu balonul. Printre ei, partea masculină a celor două cupluri tinere, D și T.
Am pornit mai departe spre Ankara, unde am vizitat Mausoleul lui Atatürk și muzeul aferent. Nu am mai intrat însă și la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, considerând că jumătatea de oră alocată de nea Sandu acestui obiectiv era un timp prea scurt, ca să merite efortul.
Am ajuns seara la Istanbul, unde am fost cazați la hotelul Grand Ant. Am remarcat că, atunci când a pătruns în recepție grupul nostru, recepționerul s-a grăbit să strângă de pe rastelul cu materiale informative, pe cele care nu erau gratuite, semn negreșit al unor experiențe negative anterioare! :((.
A doua zi, ne-am făcut singuri programul, deoarece pe cel oficial îl mai făcusem și anul trecut și vizitaserăm deja principalele obiective: Hipodromul, Moscheea Albastră, Sfânta Sofia, Topkapî, Bazilica Cisternă.
Așa că ne-am concentrat asupra celor trei obiective majore rămase de văzut: Miniatürk, Panorama 1453 (panorama cuceririi Constantinopolelui) și Palatul Dolmabahçe. Evident, nu era timp pentru toate, așa că ne-am urcat în tramvaiul T1 și am mers până la capătul acestuia, în Kabataș, de unde am mai mers câteva sute de metri și am ajuns la intrarea în Palatul Dolmabahçe. Aici, am trecut mai întâi prin filtrul de control, după care am mers la casa de bilete. În mod surprinzător, aici biletul (40 lire, cu harem și colecția de picturi) nu se poate plăti cu cardul, dar, ce e drept, alături se află un bancomat.
După ce am ieșit de la Dolmabahçe (undeva, după prânz), am urcat cu metroul până în piața Taksim, am dat o raită pe-acolo, am intrat și în Biserica Ortodoxă Sfânta Treime, Biserica Catolică Armenească, la Consulatul Francez și la Biroul de Informații Turistice, toate patru aflate la capătul dinspre piața Taxim, al celebrei İstiklâl Caddesi (Strada Independenței), stradă pietonală lungă de peste 1 km și care este încântătoare. Am coborât de-a lungul acestei străzi până ce am ajuns la Galata Kulesi, după care am coborât spre Altın Boynuz (Cornul de Aur), pe care l-am traversat peste podul Galata.
Se lăsa deja seara, așa că ne-am îndreptat spre hotel, unde cu greu am reușit să găsim o bere, la o dugheană ascunsă pe Hayriye Tüccarı Caddesi, la câteva sute de metri de hotel. Culmea e că patronul știa și ceva românește, semn că mulți compatrioți îi călcaseră pragul. De altfel, când am intrat, ne-a întâmplinat cu întrebarea: Beer?, după care, auzindu-ne vorbind românește între noi, a dat-o și el pe românește.
A doua zi, am pornit spre casă. Am trecut la câteva ore mai târziu pe la locul unde un alt autocar românesc, venind de la Kușadasî se răsturnase. La locul accidentului mai erau parbrizul făcut bucățele, o bucată dintr-un capac de la cala de bagaje, pe care se putea citi foarte clar numele agenției, Camira și alte bucăți mai mici. Am mulțumit lui Dumnezeu și le-am adresat un gând bun șoferilor noștri, care ne-au dus cu bine pe parcursul celor 4000 km.
La intrarea în București, nea Sandu a ținut să ne adreseze un ultim cuvânt, sub forma unei ode adresate propriei persoane, fără nici cea mai mică intenție de a-și cere iertare pentru mojiciile și hoțiile comise.
Cineva din grup a spus o vorbă mare: Bunul simț și înțelepciunea nu vin neapărat odată cu vârsta!
Închei cu o scurtă povestire, spusă de un alt membru al grupului. Pe parcursul zilei petrecute în Istanbul, s-au intersectat cu un alt grup de români, veniți cu aceeași agenție. Cineva din acest grup i-au întrebat cu ce ghid sunt. Cu Alex Constantinescu i s-a răspuns. Norocoșilor! a venit replica, însoțită de un hohot de râs.
Căci, ridendo castigat mores ...