Opinii și alte păreri...

Am primit prin diverse comentarii „mustrări” de la unii din prietenii virtuali pe FB, cum că am simpatii PSD-iste.
Vreau să fac aici câteva comentarii, ca să le răspund tuturor o singură dată.
Eu încă mă minunez că diferite persoane, unele chiar ajunse la senectute, au rămas captive ale unor clișee de gândire din epoca copilăriei democrației post-decembriste.
Am două explicații pentru acest lucru și, în consecință, persoanele de care vorbesc să încadrează în două categorii.
Prima este cea a celor care au un interes direct, material în a susține o anumită grupare politică, o gașcă, mai corect spus. Acestora le înțeleg înverșunarea și, ca atare, nu catadicsesc să le răspund în detaliu.
Cea de-a doua categorie, mai numeroasă este cea a naivilor, care continuă să gândească cu inima, sentimental, și nu cu mintea, rațional, cum ar fi firesc. Este și categoria care mă intrigă, tocmai pentru că eu am ieșit demult din schema asta de gândire în alb și negru.
Eu, precum Caragiale, m-am autoexilat, e drept doar cu mintea, nu și fizic, mulțumindu-mă cu faptul că au făcut-o și fizic fiii mei.
Ca atare, neavând, practic, niciun interes partizan, nu am nici idei preconcepute (cel puțin așa îmi place să cred), acordând fiecăruia, până la proba contrarie, prezumția de nevinovăție sau pe cea de bună-credință, după caz.
Spre deosebire de mulți care se dau „de dreapta” fără să știe, poate, ce e aia, eu pot afirma că nu i-am votat și nu i-am susținut niciodată pe ai lui Iliescu, fie că se numeau FSN, PDSR sau PSD, nu am votat cu Iliescu nici când cohorte întregi, cu convingeri „de dreapta”, au dat năvală să-l voteze, de frica lui Vadim, preferând să stau acasă, așa cum am făcut și la ultimele trei sesiuni de alegeri. Dar nu am spus niciodată, precum Klaus, că ei trebuie să dispară la groapa de gunoi a istoriei, din simplul motiv că am rămâne astfel să cântăm toți același „cântec”.
Or, de partid unic sunt sătul, cunosc bine situația și nu vreau să se mai repete. Tocmai de aceea nu pot fi de acord cu radicalii fundamentaliști care bântuie politica românească sau chibițează în jurul ei...
Constat că, acum, unii mă acuză că simpatizez cu „hAUR”.
Chiar și aici văd un clișeu, cei care folosesc această exprimare nefăcând altceva decât să înghită pe nemestecate „nutrețul pentru cretini” (cum zice cineva cu care nu sunt întotdeauna de acord, dar de data asta, da) oferit de „presa cu epoleți”, cum o numește altcineva...

De ce spun că este un clișeu? Păi cum altfel, când dacă ar ști câte ceva despre AUR, ar ști și că această formațiune nu are simpatii, ba din contra, față de etnia de la care se trage acel „h”!?

Alții spun că formațiunea ar fi de sorginte rusă... Mă îndoiesc mult de acest lucru, pentru că, oricât m-aș strădui, nu găsesc răspuns la întrebarea: de ce ar susține rușii o formațiune care militează pentru unirea tuturor românilor, inclusiv cei din teritoriile Republicii Moldova și din Bucovina de Nord?

Dacă ar fi așa, de ce nu-și retrag Armata a 14-a din Transnistria?

Cineva îmi spunea că e sigur mâna rușilor, pentru că a primit el niște mesaje de susținere a AUR, de pe niște saituri pe care se scria și cu litere rusești...

Dincolo de faptul că asta denotă cunoștințe precare dintr-un anumit domeniu, pentru că acele caractere sunt chirilice, nu rusești și au fost inventate la sud de Dunăre, asta denotă și cunoașterea precară a situației din Moldova de peste Prut, unde AUR are o susținere importantă. Acolo, se folosește încă (motivele nu le discutăm aici) și limba rusă, dar asta nu înseamnă că acele saituri au, neapărat, vreo legătură cu Putin...

Ca să închei, vreau să mai spun doar atât: nu judecați în alb și negru. Nu negați dreptul celorlalți să aibă o opinie și să și-o exprime liber... Nu uitați că jumătate din cei care s-au prezentat la vot (lăsând la o parte aici votanții UDMR), au votat PSD sau AUR. Și probabil nu au făcut asta ca să voteze împotriva unora, pur și simplu așa cred ei că e bine... Așa cum și votanții PNL și USR au procedat la fel...
Și pentru că veni vorba de UDMR, eu chiar îi admir pe oamenii ăștia, chiar am votat de câteva ori cu ei. Dincolo de faptul că își aleg reprezentanți numai din cei care stâpânesc limba română la perfecție, oricum mult mai bine decât media românilor și a reprezentanților acestora în diferite funcții (asta înseamnă că sunt, în general, educați), UDMR este singura formațiune din politica românească ce a dovedit consecvență în cei peste 30 de ani de democrație.
Așadar, în concluzie, rog pe cei vizați să nu se mai chinuie să mă înghesuie într-o anumită categorie, doar pentru că, la un moment dat, li s-a părut că simpatizez cu mai-știu-eu-cine!
Și dacă nu le plac opiniile mele, nu au altceva de făcut, decât să nu le mai citească sau pot recurge la măsuri mai dure: să folosească funcția „blochează”! Eu nu o să o fac, indiferent de opiniile lor, oricât de partizane ar fi ele... 🙂

„Die Gedanken sind frei, wer kann sie erraten,
sie fliegen vorbei wie nächtliche Schatten.
Kein Mensch kann sie wissen, kein Jäger sie schießen
mit Pulver und Blei: Die Gedanken sind frei!”
(https://youtu.be/YVc0wBLri1A)

Povești cu și despre cuvinte - partea a IX-a: un cuvânt rar și ciudat

 Unul dintre cele mai rare și mai ciudate cuvinte din dicționarele românești este MALAPROPISM.

Așa cum ne spune Micul Dicționar de Neologisme, ediția din 2000, definiția cuvântului este aceasta:

MALAPROPÍSM s. n. folosire greșită, substituire a unui cuvânt. (< engl. malapropism).

După cum se vede, cuvântul este de origine engleză, în această limbă el avându-și originea în numele unui personaj din piesa de teatru „Rivalii”, din 1775, a scriitorului irlandez Richard Sheridan. 

Doamna Malaprop era cunoscută pentru gafele sale verbale și cuvântul malapropism derivă din numele acestui personaj, nume pe care Sheridan l-a inventat pornind de la expresia franceză mal à propos, care înseamnă nepotrivit, necorespunzător, impropriu.

În limba engleză, malapropism are în prezent sensul de folosire greșită sau distorsionare, de obicei neintenționat comică, a unui cuvânt sau a unei expresii, în special utilizarea unui cuvânt care seamănă oarecum cu cel intenționat, dar greșit în context.

Nu vă dau exemple din limba română. Dacă doriți, puteți găsi numeroase exemple, mai ales acum, în campania electorală, ascultându-i pe așa-zisii „oameni politici”. 

Îi regăsiți, de asemenea, ca personaje, cu malapropismele lor cu tot,  în scrierile lui Caragiale... 😛

Electorale

Un prieten virtual de pe Facebook, postează chestia asta:

"Absența de la vot a unui deștept dublează puterea votului unui prost." (preluare de la un tip mai deștept decât mine, de pe Twitter) 

Iată comentariul meu:

Într-o democrație reală, acest lucru este adevărat.

Dar acolo unde votul este total lipsit de logica sa, prin lipsa de informație, prin manipulare și chiar prin influențe mult mai directe, afirmația este vorbă-n vânt!

Mai ales, atunci când nu ai ce alege, pentru că toți candidații și-au plătit locul pe liste și sunt dornici să acceadă în posturile pentru care candidează doar pentru a-și multiplica și întoarce suma investită...

Când campania electorală este complet irelevantă, lipsită de dezbateri și confruntări reale pe terenul ideologiei și programelor, fiind colorată doar de intruziunea total anticonstituțională a președintelui, atunci nu se poate vorbi de democrație adevărată.

Atunci, din două, una: fie tipul mai deștept, de pe Tweeter nu se referă la România, fie și asta nu e decât tot o amărâtă de manevră de manipulare, care pornește de la faptul că nimeni nu se crede prost și, ca atare, va fi oarecum îmboldit să meargă la vot, pentru a nu lăsa „proștii” să decidă. Dar în felul ăsta, „deșteptul” nu va face altceva decât să legitimeze alegerea impostorilor care ni se propun drept candidați.

Așa, când după câteva zile de la alegeri se va afla despre alesul X-ulescu faptul că și-a falsificat CV-ul sau, mai grav, diploma, se va putea spune: „Voi l-ați ales!”

Eu unul prefer să nu particip la această mascaradă!

Povești cu și despre cuvinte - partea a VIII-a: se apropie alegerile...

Se apropie alegerile și putem folosi acest prilej ca să vorbim despre câteva cuvinte care, la o primă vedere, nu prea au nimic în comun. Și, cel puțin din punct de vedere etimologic, chiar nu au, dar au, pentru mine, o legătură cu alegerile (mai mult sau mai puțin)…

Primul cuvânt la care vreau să mă opresc de data asta este candidat. Familia sa mai cuprinde verbul a candida și substantivul candidatură.

A candida este un verb intranzitiv (adică nu acceptă un complement direct), care înseamnă, conform DEX ’09, a fi propus sau a se prezenta spre a fi votat în alegeri sau a se prezenta la un concurs pentru a obține un post, o funcție, un titlu etc. 

Interesantă este etimologia acestui cuvânt.

Când un om care candida pentru funcții publice în Roma antică îi întâmpina pe alegători în Forum (centrul afacerilor judiciare și publice), el purta o togă albă. Ca urmare, cuvântul latin pentru cineva care căuta o funcție, un titlu a ajuns să fie candidatus, adică literal „îmbrăcat în alb”. Candidatus, la rândul său, provine de la adjectivul candidus, care înseamnă „alb”.

De la candidus, avem în românește și cuvântul candid, cu sensul curat, nevinovat, pur, neprihănit, exact precum candidații de la apropiatele alegeri…

 Un alt cuvânt de care îmi amintesc în contextul dat, este substantivul grandilocvență (cu adjectivul corespunzător, grandilocvent). Grandilocvent înseamnă plin de emfază; pompos, umflat, bombastic și este unul dintre cele câteva cuvinte referitoare la vorbire, care derivă din latinescul loqui, care înseamnă „a vorbi”. Alți descendenți din loqui sunt elocvent (care are darul de a expune frumos și convingător), locvace (care vorbește mult; vorbăreț, limbut, guraliv), monolog și solilocviu (sinonime însemnând „convorbire cu sine însuși”). Revenind la grandilocvent, acesta provine de la adjectivul latin grandiloquus, care combină loqui și adjectivul grandis („mare”). Un cuvânt care are un sens foarte asemănător cu grandilocvența este mult mai rar folositul magnilocvență și asemănarea nu este surprinzătoare. Magnilocvența combină loqui cu magnus, un alt cuvânt latin care înseamnă „mare”.

 Și îmi mai vine în mine acum cuvântul provenit din limba engleză, mogul, însemnând ”un indian musulman, descendent dintr-unul din  grupurile de origine mongolă, turcă sau persană, care au cucerit o parte din India”. Începută de Babur, un descendent al lui Ginghis Han, dinastia musulmană Mogul a condus o mare parte din India de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Mogulii erau cunoscuți drept conducători talentați și puternici, așa încât nu este de mirare că mogul a ajuns să desemneze o persoană puternică, precum în referințele familiare de astăzi la „mogulii media”. Figurativ, în limba română, mogul înseamnă „persoană foarte importantă, cu puteri discreționare”.

 În sfârșit, ultimul cuvânt care-mi vine în minte în contextul dat, este a emigra („a-și părăsi locul de reședință sau țara pentru a locui în altă parte”).

A migra, a emigra și a imigra sunt cuvinte despre a fi în mișcare. Sursa tuturor celor trei cuvinte este cuvântul latin migrare, care înseamnă „a se deplasa dintr-un loc în altul”. A emigra și a imigra sună la fel și ambele implică părăsirea unui loc și sosirea într-o altă parte, dar sunt folosite diferit: a emigra pune accentul pe părăsirea locului inițial, în timp ce a imigra se concentrează pe sosirea în noul loc. Nu veți avea probleme să le folosiți corect dacă vă amintiți că prefixul e- înseamnă „în afară”, ca în a ejecta, iar prefixul im- sau in- înseamnă „în”, ca în a injecta.

Închei cu îndemnul: alegeți candidații candizi, nu pe cei grandilocvenți, având în spate niște moguli. Așa, poate nu va fi nevoie să emigrați... 

Sateliți artificiali

 La 1 august 2020, în jurul Pământului orbitau 2787 de sateliți artificiali, din care 1425 aparțin Statelor Unite, Chinei 382, Rusiei 172, restul aparținând altor state.

Numai sateliții militari americani, în număr de 208, depășesc numărul total al sateliților rusești.

Majoritatea sateliților artificiali (2032) orbitează pe orbite joase (low Earth orbit – LEO), la o altitudine maximă de 2000 km, având perioade de rotație de maxim 128 de minute. Această categorie de sateliți necesită energii mici pentru plasarea lor pe orbită și, folosiți în telecomunicații, au nevoie de amplificatoare de puteri mai mici. Dezavantajul lor este că au o arie de acoperire a suprafeței Pământului mică, fiind necesar astfel un număr mai mare de sateliți.

Alți 137 de sateliți au o orbită medie (medium Earth orbit – MEO), cuprinsă între 2000 și 35786 km. Majoritatea acestora sunt sateliți de navigație (GPS, Glonass, Galileo), comunicații și observații asupra mediului. Perioada de rotație a acestor sateliți are valori de peste două ore, dar mai mică de 24 de ore.

58 de sateliți au orbite eliptice. Având o excentricitate mare, aceștia sunt folosiți în comunicații ce acoperă zonele de latitudini mari ale Pământului.

În sfârșit, 560 de sateliți sunt geostaționari (geosynchronous equatorial orbit – GEO). Aceștia au o orbită circulară geosincronă, la o altitudine de 35786 km deasupra Ecuatorului și se rotesc în sensul de rotație diurnă a Pământului, astfel că, pentru un observator de la sol, ei apar ca fiind nemișcați, într-o poziție fixă pe cer. Ei au avantajul că, pentru a recepționa semnalele de la ei, antenele de la sol nu trebuie să să rotească, ci păstrează permanent aceeași orientare.

În 1966, doar SUA, URSS, Canada, Marea Britanie, Franța și Italia dețineau sateliți plasați pe o orbită circumterestră; în prezent, doar câteva state nu dețin/operează sateliți, majoritatea acestora fiind țări africane. Din Europa, doar statele fostei Iugoslavii (Slovenia, Croația, Serbia, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Macedonia de Nord), Albania, Moldova, Slovacia, Letonia și Estonia nu dețin/operează sateliți artificiali ai Pâmântului.

De pandemie...

M-am gândit mai mult și m-am întrebat de ce la noi epidemia COVID-19 are o asemenea evoluție, cu totul diferită de cea din majoritatea țărilor europene...

Dincolo de răspunsul simplist, acela că suntem noi mai „speciali”, am găsit, cred eu, o explicație...

Să o luăm metodic.

La noi, guvernanții, dar nu numai, au găsit o explicație simplă pentru evoluția pandemiei: românii sunt indisciplinați și nu respectă regulile; de aici, creșterea alarmantă a numărului de cazuri...

Hmmm... Tocmai ce am auzit o știre, despre niște călători dintr-un avion ce zbura pe ruta Amsterdam-Ibiza, care au fost încătușați pentru că au refuzat să poarte masca!

Iată că nici alții nu sunt mai disciplinați și totuși la ei lucrurile stau altfel cu pandemia. Atunci?

Probabil dându-și seama de gogomănia acestei explicații, președintele unei părți a românilor a schimbat placa și a dat vina, la ultima ieșire, pe cine altcineva, decât pe PSD...

Sigur, toată clasa politică are o vină în treaba asta, că doar nu eu l-am pus prim-ministru pe Sică sau ministru la sănătate pe Nelu, dar oricum, un pic de bun simț și realism tot ar trebui să arate Klaus...

Așadar...

Este clar pentru cei care înțeleg lucrurile, că, în cazul unei boli cu asemenea caracteristici, căreia nu i s-a găsit încă leacul, singura metodă de luptă este testarea masivă și izolarea celor depistați pozitiv.

Asta fac țările civilizate. În plus, testarea este gratuită. I se spune bizonului: „Ia vino tu la o testare, este rapidă, nedureroasă - doar că-ți băgăm un bețișor în nas și în gât (d-ăla cu care te scarpini în urechi) - și în câteva ore afli dacă ai virusul sau nu.”

Dacă e pozitiv, i se dă liber 14 zile, să stea la el acasă, în izolare și este sfătuit ca, dacă se simte rău, să cheme salvarea...

La noi, nu e așa, pentru că guvernanții au înțeles cât de profitabilă este afacerea cu testările, mai ales de când grecii și ciprioții au introdus obligația ca turiștii români să prezinte rezultatul negativ al unui test...

Așa că, cele mai multe testări se fac la privați, dar oricum, peste tot un test costă 3-400 de lei.

În plus, există și riscul ca, odată depistat pozitiv, să te închidă DSP-ul într-un spital, în care să te îndoape cu tot felul de tratamente experimentale...

Oricum, câți sunt cei cărora le prisosesc 400 de lei, ca să se testeze de bunăvoie? 

Și, în plus, numărul testelor care se fac zilnic este infim, în comparație cu câte ar trebui făcute, ca să ținem pandemia sub control...

Așa că, sunt foarte mulți cei care, purtători de virus, circulă liber, fără să știe măcar ce poartă cu ei și dau și altora...

Asta este buna gestionare a situației de criză...

Criză, care este un bun prilej de afaceri pentru unii...

Închei prin a contrazice categoric zicerea cum că românii sunt mai indisciplinați decât alte neamuri și că din cauza asta avem o astfel de evoluție a pandemiei. E total falsă!

Românii sunt dimpotrivă, mai docili și mai predispuși să accepte mârșăviile guvernanților.

Știți cum zic unii: „Ei, a furat, dar a mai și făcut el ceva...”

Povești cu și despre cuvinte - partea a VII-a: de la bordel la hamburger nu-i totuși o cale prea lungă...

Așa cum se știe, în primul deceniu al comunizării României sub ocupația sovietică, a avut loc un amplu proces de „slavizare” a țării. Parte a acestui proces, încercările de slavizare a limbii se mai văd chiar și acum. Cărțile din acea perioadă încercau să convingă vorbitorii de limbă română că aceasta este doar la origine o limbă romanică, dar fondul principal de cuvinte și majoritatea vocabularului ar fi, chipurile, de origine slavă. Urme ale strădaniei demne de o cauză mai bună se văd și în prezent, mai ales în dicționare. 

Am să dau aici un prim exemplu: este vorba de cuvântul paraclis. Oricine are cunoștințe etimologice de bază poate să recunoască imediat originea greacă a acestui cuvânt, dar chiar cele mai recente dicționare, dau ca origine a cuvântului limba bulgară/slava veche. Iată definiția din DEX ’09: 

PARACLÍS, paraclise, s. n. 1. Capelă construită alături de o biserică, într-un cimitir, în interiorul unei clădiri etc. 2. (În religia creștină ortodoxă) Slujbă religioasă de laudă și de invocare a Fecioarei Maria, a lui Isus sau a unui sfânt; rugăciunea închinată unuia dintre aceștia; p. ext. carte care cuprinde astfel de rugăciuni. [Pl. și: paraclisuri] – Din sl. paraklisŭ. 

Spre comparație, iată și definiția aceluiași cuvânt într-unul din dicționarele antebelice (A. Scriban, Dicționarul limbii românești, 1939): 

paraclís n., pl. urĭ și e (ngr. parakklisi și par- ek- klisi, d. vgr. pará, lîngă, și ekklesia, adunare, biserică [d. kaléo, chem]; vsl. paraklisŭ. V. clisiarh, eclesiast, singlit). Capelă, biserică mică alipită unuĭ cimitir, uneĭ comunitățĭ, uneĭ cazarme, uneĭ școale. Serviciŭ divin făcut p. o casă, o familie, un mort. V. parastas, panahidă.

Aici se dă, cu explicația etimologică, originea greacă, adevărată, a cuvântului, precizându-se și forma întâlnită în slava veche, unde cuvântul a pătruns odată cu creștinarea slavilor de sud și a bulgarilor. Nu intrăm aici în argumentația istorică a modului cum au pătruns în limba română cuvinte din terminologia bisericească ortodoxă, pentru că discuția ar fi prea lungă, însă exemple de cum s-au manipulat informațiile lingvistice mai dăinuie în număr mare prin dicționarele românești. Iată un alt exemplu: conform Micului dicționar academic, ediția a II-a, din 2010 și a Dicționarului explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, din 2009, cuvântul bordei are o origine necunoscută:

BORDÉI, bordeie, s. n. 1. Încăpere săpată (pe jumătate) în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf. 2. P. ext. Locuință mică, rudimentară, sărăcăcioasă. – Et. nec.  

Etimologia necunoscută a fost preferată altor explicații, din motive lesne de înțeles pentru perioada anilor ’50, dar ca să ne dăm seama mai bine de acest lucru, să privim ce ne spune Dicționarul etimologic român (1958-1966):

 bordéi (bordéie), s. n. – Colibă. – Var. burdei. Origine discutabilă, dar probabil mai puțin obscură decît se consideră. Coincide cu fr. bordel, sp. Borda (REW 1216); dar această coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această asemănare, Gamillscheg, Rom. Germ., II, 263 și Scriban, Arhiva, XXXIX, 93, au vrut să explice cuvîntul pornind de la un germ. bord „scîndură” , posibilitate respinsă de Densusianu, GS, VII, 88. Principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor față de această derivare este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu, GS, VII, 89, recurge la un indo-european bhardh-, fără să indice calea sa de pătrundere. REW 1216 și DAR, după ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se referă la bg. În sfîrșit, Giuglea, Dacor., III, 594, pornește de la rom. bord „bulgăre uscat” , care ar proveni din gr. În ce ne privește, credem că ar fi inutil să căutăm atît de departe în trecut. Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care înseamnă toate „colibă” (cf. budă). Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220).

Ce comentarii aș avea de făcut aici? În primul rând, faptul că așa-zisa coincidență întâmplătoare este mai puțin întâmplătoare decât s-ar crede, dar la acest fapt am să revin mai târziu. De reținut este aici este că „principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor [… ] este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în română”, numai că, după cum se va vedea, termenul este mult mai vechi și nu vine din germană. În al doilea rând, critica legată de explicația lui Scriban nu pare serioasă, întrucât în dicționarul acestuia, amintit și mai sus, explicația cuvântului bordei este alta: 

bordéĭ și -éŭ n., pl. eĭe (aceĭașĭ orig. cu bordel, luat de noĭ de la Gepizĭ orĭ de la Goțĭ. D.rom. vine bg. bordeĭ și burdeĭ, rut. burdeĭ). Locuință țărănească primitivă în pămînt și care are numaĭ acoperămîntu afară. Azĭ au devenit rare și servesc maĭ mult ca adăpost p. bivolĭ pe marginea Dunăriĭ. Ele-s maĭ călduroase ĭarna decît casele cu părețĭ supțirĭ. – V. colibă. 

Iată că și Scriban vede o coincidență, dar pentru el, aceasta nu este întâmplătoare. Că așa stau lucrurile ne poate lămuri o lucrare mai veche, Ottavio Mazzoni Toselli, Origine della Lingua Italiana, Bologna, 1831. În această lucrare, pe care o putem găsi online (https://books.google.ro/books?id=Gd4-IMwpDOoC&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false), scrie (pagina 426) că bordello înseamnă loc public, unde stau prostituatele și are o origine comună cu bretonul bordell (loc infam) și cu franțuzescul bordel, cuvânt împrumutat și în română. Bordello este un cuvânt compus: bord (casă) + el (particulă diminutivă). Cu alte cuvinte, bordello înseamnă, la origine, căsuță, ce a dus la sensul de loc al prostituatelor, deoarece acestea locuiau în astfel de construcții. 

În aceeași lucrare, la pagina 429, găsim și că, după Sant’ Isidoro, borgo, o variantă a lui bord, este un cuvânt galic, semnificând locuință, regăsit și la celți și sciți, sub forma burg, la goți (bourg), la teutoni (burg), la suedezi (borg), la francezi (bourg), la spanioli (burgo) etc. În timp, cuvântul a căpătat un sens mai larg, mai întâi de castel medieval, apoi de așezare fortificată și, în final, localitate, oraș, iar locuitorii acestuia s-au numit, în germană, Bürger (în această limbă, toate substantivele se scriu cu majusculă). 

În treacăt fie spus, de aici au apărut și cuvintele burghezie, burghez, (din italianele borghesia, borghese), desemnând inițial locuitorii burgurilor și, mai târziu, clasa socială. 

Să revenim însă la bordei, care, conform DEX '09, înseamnă locuință mică, sărăcăcioasă. Și ce însemna bordel, la origine? Coincidență (dar nu întâmplătoare): căsuță! Și atunci, de ce să ne ferim de explicația originii lui bordei, așa cum a dat-o Scriban? Mai ales că, originea cuvântului inițial nu era una germană ci mai veche, de pe vremea celților și sciților care, după știința mea, au avut ceva legături și cu teritoriul vorbitorilor de limbă română… 

În sfârșit, ca să încheiem ideea inițială, legată de inadvertențele dicționarelor românești, să mai dau un ultim exemplu: definiția cuvântului afacere (https://dexonline.ro/definitie/afacere). Merită să vedeți evoluția semnificației acestui cuvânt: dacă la 1929 cuvântul însemna obiectul unei ocupațiuni, treabă, pricină, iar în 1939 treabă, lucru, daravere, în 1955-1957 a mai apărut un sens: tranzacție comercială (bazată pe speculă sau pe speculații), pentru ca în DEX '98 acesta să devină explicația principală a cuvântului. Abia DEX '09 face corectura necesară, îndepărtând reminiscența comunistoidă, prin care cuvântul căpătase un sens peiorativ, pentru că, nu-i așa, cetățenii statului socialist nu puteau desfășura afaceri… 

Ca să încheiem într-o notă mai veselă, să revenim la cuvântul borg/bourg/burg. E limpede pentru toți că, odată ce burg a căpătat sensul de oraș, numeroase toponime de localități din spațiul Europei de vest au în compoziție acest cuvânt. Haideți să ne oprim la unul dintre acestea și anume la Hamburg, al doilea oraș german ca mărime și cel mai mare port german (originea numelui este incertă). 

Ca mulți alții, în secolele trecute și unii din locuitorii orașului au luat calea pribegiei și s-au îndreptat spre o lume, sperau ei, mai bună, Lumea Nouă, adică America. Tot așa ca mulți alții, au luat cu ei visele, dar și obiceiurile de pe meleagurile natale. 

Locuitorii Hamburgului (hamburghezii, în românește, hambürger, în germană) au dus cu ei în America, binecunoscutul fel de mâncare local, numit, cum altfel, hambürger, adică originar din Hamburg. Acesta este nimic altceva, decât flache Frikadelle in einem aufgeschnittenen Brötchen, adică, pe românește, o chiftea plată, între două jumătăți de chiflă. Ca în multe alte ocazii, cuvântul, dar și felul de mâncare, au fost repede adoptați de americani, care însă au renunțat la Umlaut-ul (trema) de pe litera u, pentru că ü reprezintă un sunet care nu se regăsește în engleză și este mai greu de pronunțat de anglofoni (știți cum pronunță ei expresia franceză déjà vu, nu?) și așa a apărut cel mai comun fel de mâncare american: hamburgerul, pătruns și la noi, cu ortografia aceasta și cu pronunția „hamburgăr” , după cum ne învață DOOM2, din 2005, în ciuda faptului că limba română are o scriere fonetică. 

La noi a pătruns odată cu moda junk food, adusă de lanțurile de restaurante fast food. Dar surpriza abia acum vine! Cunoscuți ca foarte erudiți, cu o cultură vastă (😀), americanii au prins repede ideea: hamburger = ham (șuncă!) + burger. Dar ce poate însemna burger? Pentru un american, nimic altceva, decât un sandvici. Și atunci, dacă nu ne place carnea și suntem vegetarieni, cu ce putem face un sandvici? De exemplu, cu brânză. Și uite așa a apărut cheeseburgerul, pronunțat (tot DOOM2 ne învață), cizburgăr. 

Nu e atunci de mirare că niște băieți mai întreprinzători și cu mai mult simț practic (inclusiv în ale limbii române), au deschis ici-acolo, câte o burgărie! Alții, mai puțin stilați, ne vorbesc prin reclame despre… bărgări! 😖 

Hai, pa, că-mi lasă gura apă! 😆