Cordoba. Stil maur în ritm de flamenco

Cea de-a doua excursie făcută în sejurul travel senior, din luna februarie a acestui an, de la Torremolinos, a fost la Cordoba.

Excursia, organizată de aceeaşi agenţie locală, VDT, a costat 52 €/persoană. Pentru cine dorea, exista şi posibilitatea să rezerve excursia cu prânzul inclus la preţul total de 65 €, dar noi, având prânzul la pachet, dat de la hotel, nu am utilizat acest serviciu. Cei care l-au utilizat s-au declarat mulţumiţi.

La 7:40, autocarul ne-a luat din faţa hotelului şi am pornit spre Malaga, culegând pe drum şi alţi excursionişti. Înainte de a intra în Malaga, ne-am înscris pe Autovía de Málaga A45, care, pe o distanţă de 160 km, ne poartă spre Cordoba. Drumul este frumos, trecând mai întâi printr-o zonă muntoasă, în văile căreia ceaţa dimineţii răcoroase era încă destul de deasă.

Un viaduct scufundat în ceaţă, pe autovia A45

După Antequera, în apropierea căreia am făcut o pauză la popasul La Yedra, am continuat tot spre nord, printr-un ţinut mai plat, până la câţiva km de Cordoba, unde A45 se termină, unindu-se cu Autovía del Sur A4, care vine de la Sevilla şi duce la Madrid. 

Popasul La Yedra, de pe autovia A45,
în apropiere de Antequera

Pe A4 am mers doar câţiva km şi a părăsit-o în zona sudică a oraşului Cordoba, intrând pe Avenida de Cadiz, care se îndreaptă spre centrul oraşului, paralel cu râul Guadalquivir. Din mersul autocarului, admirăm două frumoase poduri, Puente de Abbas Ibn Firnas, dat în folosinţă în 2010 şi Puente de Andalucía, dat în folosinţă în 2004 şi construit in situ, fără nicio parte componentă prefabricată.

Puente de Abbas Ibn Firnas, de la Cordoba

Puente de Andalucía, de la Cordoba

 Ceva mai departe, în dreptul unui alt pod, Puente de San Rafael, trecem prin Plaza de Andalucía, unde frumoasa fântână arteziană (cea mai mare din Cordoba) a început să funcţioneze exact după ce am trecut noi de ea .

Plaza de Andalucía, cu cea mai mare
fântână arteziană din Cordoba

Plaza de Andalucía, văzută de pe Avenida de Cadiz

 În sfârşit, după ce trecem şi prin Plaza Santa Teresa, autocarul ne debarcă chiar pe malul râului Guadalquivir, lângă Torre de la Calahorra. 

Plaza Santa Teresa, de pe Avenida de Cadiz.
În dreapta, Iglesia de San José y Espíritu Santo

După cum ne explică ghidul Karim, în engleză, franceză, italiană şi germană, aici este singurul loc unde pot opri autocarele cu turişti să-i debarce pentru vizitarea oraşului, dar nici aici ele nu pot staţiona, pentru aceasta având rezervat un loc special, la periferie. Iată cum alţii ştiu să-şi protejeze mediul în care trăiesc şi nu am auzit plângeri din cauza acestor restricţii.

Tot aici ne vom întoarce la sfârşitul vizitei, pentru a ne îmbarca în autocar pentru revenirea la locul de plecare.

Torre de la Calahorra şi Puente Romano

Grupaţi în jurul ghidului, ne îndreptăm spre centrul vechi al oraşului. Ca la toate celelalte excursii organizate la care am participat, toţi membrii grupului au primit etichete autocolante cu sigla firmei de turism, pentru a ne identifica între noi şi a fi identificaţi de către ghid. Acelaşi lucru am văzut că fac şi celelalte firme de turism.

Trecem pe lângă Torre de la Calahorra, care înseamnă castelul (qalat) liber (hurra), construit chiar la intrarea pe Puente Romano (Podul Roman), în secolul al XIV-lea, în scop de apărare şi folosit apoi ca închisoare, sediul gărzii civile şi în prezent sediu al unui muzeu, Museo Vivo de al-Andalus. De aici intrăm pe Podul Roman, numit aşa pentru că el a fost construit de romani, în secolul I d.C. Timp de două milenii, el a fost singurul pod din zonă peste Guadalquivir, până când, pe la jumătatea secolului al XX-lea, în apropiere, în aval, a fost construit al doilea pod, Puente de San Rafael.

La mijlocul Podului Roman se găseşte o statuie, San Rafael del Puente Romano, datând de la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar la capătul celălalt, Puerta del Puente, o poartă în stilul unui arc de triumf roman, aflată în plin proces de restaurare.

Monumentul San Rafael del Puente Romano

Puerta del Puente, la capătul nordic al Podului Roman

Trecem prin poartă şi pătrundem în oraşul vechi, într-o piațetă dominată de o coloană, ce poartă în vârf o statuie. Este Triunfo de San Rafael, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Coloana Triunfo de San Rafael şi, în spate,
o clădire a Episcopatului Cordobei

În Cordoba sunt mai multe statui ale lui San Rafael, motiv pentru care, în mod eronat, unii consideră că acesta este patronul oraşului. În realitate, patronii oraşului sunt sfinţii martiri Acisclo şi Victoria, persecutaţi şi martirizaţi pentru credinţa lor în epoca romană şi ale căror statui se află la baza coloanei. Devotamentul locuitorilor Cordobei faţă de Sfântul Rafael datează dintr-o perioadă mai recentă, din secolul al XVII-lea, când oraşul a fost devastat de ciumă. Conform tradiţiei, San Rafael i-a apărut în vis unui preot, anunţându-l că va salva oraşul de epidemie. De atunci, San Rafael este considerat apărătorul oraşului.

Latura de vest a piaţetei în care se află coloana este delimitată de Palatul Episcopal şi, de aici, porneşte spre nord o stradă pavată cu pietre, aşa cum sunt toate străzile oraşului vechi, Calle de Torrijos, de-a lungul căreia, pe partea dreaptă se întinde, lungă de aproximativ 200 m, Mezquita Catedral, obiectivul turistic principal din Cordoba.

Calle de Torrijos. Palatul Episcopal în stânga
şi Mezquita în dreapta

Pe partea stângă, după Palatul Episcopal, se află Palacio de Congresos y Exposiciones, o clădire veche, în stil mudejar, unde se găseşte şi Oficina de Turismo, principalul birou de informaţii turistice din Cordoba. Dacă ajungeţi aici, nu ezitaţi să intraţi, au foarte multe materiale informative şi personalul vorbeşte în principalele limbi de circulaţie internaţională.

Calle de Torrijos. Vedere spre sud

Grupul nostru s-a oprit puţin mai departe, la clădirea următoare, unde se află un restaurant, Bandolero şi un magazin de antichităţi şi suveniruri, foarte mare şi arătos în interior. Am avut la dispoziţie un sfert de oră, după care am fost împărţiţi, împreună cu alte grupuri, în funcţie de limba vorbită şi am fost preluaţi de ghizi locali, pentru a vizita Mezquita. Al nostru, de limbă franceză, era răcit-cobză, fapt ce nu l-a împiedicat să ne facă o prezentare foarte interesantă.

Am intrat pe Puerta de Deanes (Poarta decanilor), de pe latura de vest, în Patio de los Naranjos (Grădina de portocali), pe a cărei latură nordică se înalţă Torre de Alminar, turnul-clopotniţă, fost minaret (din păcate era închis pentru reparaţii şi nu am putut urca).

O parte din Patio de los Naranjos,
văzut din Puerta de Deanes

Torre de Alminar, turnul-clopotniţă
de la Mezquita Catedral

Mezquita Catedral (Catedrala-moschee) este înscrisă, împreună cu întreg oraşul vechi, pe lista UNESCO a patrimoniului universal din 1984, ca unul din cele mai importante monumente din Spania şi din Europa. La începutul mileniului I, în perioada vizigotă, aici se găsea catedrala Sf. Vincent. Când maurii (arabii) au cucerit regiunea (secolul al VII-lea), ea a fost transformată în moschee. Au urmat diferite modificări şi completări, ele au continuat şi după recucerirea spaniolă a teritoriilor (secolul al XIII-lea), moscheea a redevenit catedrală catolică şi ea a fost în continuare modificată şi completată, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a fost adusă la forma în care există şi în prezent.

Printre cele 1013 coloane ale Catedralei moschee

Spre deosebire de multe alte catedrale ale lumii vest-europene, Mezquita Catedral nu se poate mândri cu o înălţime ameţitoare, în schimb suprafaţa construcţiei este imensă (24.000 mp), putând adăposti 32.000 de persoane. Catedrala are o formă dreptunghiulară, cu laturile mari orientate aproximativ pe direcţia nord-sud. Ea este împărţită în zone dreptunghiulare mai mici, reprezentând locaţia iniţială (moscheea originală a lui Abd al-Rahman I, din 786) şi adăugirile ulterioare (a lui Abd al-Rahman al II-lea, în 833 şi 848, a lui al-Hakam al II-lea, în 961, a lui Almanzor, în 976, precum şi cele mai puţin ample, după Reconquista, în secolele al XVI - XVIII-lea). Nu am să insist asupra acestor aspecte, cei interesaţi putând să se informeze amplu, de exemplu aici, sau aici.

Mihrab, altarul musulman,
din partea construită de Al Hakam al II-lea

Dar nu pot să nu-mi amintesc starea de perplexitate ce m-a copleşit, când m-am trezit în acel spaţiu imens, cu acoperişul sprijinit pe mai mult de 1000 de coloane din jasp, onix, marmură şi granit, ale cărui luminatoare filtrează o lumină difuză, ce creează o atmosferă desprinsă parcă din O mie şi una de nopţi. Nicio altă biserică, sau moschee nu mi-a stârnit sentimente de acest fel. De obicei, în astfel de locuri, oricât de "păcătos" ai fi, măcar un firav sentiment de pioşenie tot ţi se-nfiripă în suflet. Aici, în Mezquita, sentimentul este altul, pe care nu-l pot defini exact, ceva nici sacru, nici profan, un amestec de uimire, surpriză, dar şi linişte sufletească. Doar Capilla Mayor (Capela principală) mi-a reamintit că mă aflam într-o catedrală catolică.

Sacristia, cu obiecte de cult foarte valoroase

Strana corului, una din cele mai frumoase din Spania

Altarul din Capela principală

Imagine din zona extinderii făcute de Almanzor

Uluiţi, am ieşit în aceeaşi Grădină a portocalilor, dar de data aceasta pe latura estică, de unde am părăsit incinta catedralei şi am intrat pe Calle Magistral González Francés. 

Torre de Alminar,
de pe latura de nord a Catedralei moschee

De aici, pe Calle del Cardenal Herrero şi apoi pe Calle Comedias, nişte străduţe înguste din ce mai înguste, ajungem pe Calleja de las Flores. Garoafe, trandafiri, iasomie, muşcate, toată flora din Andaluzia în ghivecele de pe ziduri, se întrec să ne încânte privirea prin culori vii, deşi suntem în plină iarnă. La capătul străduţei, ajungem într-o piaţetă minusculă şi când ne întoarcem pentru a privi în direcţia din care am venit, vedem "înghesuit" între zidurile străduţei, înălţându-se spre cerul albastru, Torre de Alminar, o imagine emblematică a Cordobei, pe care o puteţi vedea într-o poză ataşată, dar şi în numeroase alte fotografii, pe internet.

Torre de Alminar, văzut din piaţeta
unde se termină Calleja de las Flores

Revenim în Calle Comedias, la capătul de nord al acesteia trecem prin Plaza de la Agrupación de Cofradías (Piaţa Asociaţiei Breslelor), de unde, pe Calle del Buen Pastor şi apoi pe Calle del Romero, intrăm în Juderia, vechiul cartier locuit, în secolele X-XV de evrei. 

Plaza de la Agrupación de Cofradías
(Piaţa Asociaţiei Breslelor)

Pe străduţele înguste ale vechiului cartier Juderia

 Ajungem în Plaza del Hospital del Cardenal, unde se află Convento de San Pedro de Alcántara, o mănăstire franciscană a cărei biserică datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi alături Facultad de Filosofía y Letras, o clădire care a adăpostit până prin anii '70 spitalul care a dat numele pieţii.

Facultatea de Filosofie şi litere,
din Plaza del Hospital del Cardenal

Convento de San Pedro de Alcántara,
din Plaza del Hospital del Cardenal

Ne continuăm drumul pe străduţe înguste, spre nordul cartierului, unde ajungem la Puerta de Almodovar, poarta vestică a vechiului oraş. Ea face parte din Muralla de la Calle Cairuán, latura de vest a vechiului zid roman, folosit apoi ca zid de apărare şi în perioada califatului şi apoi în cea creştină. Din întregul zid, s-a păstrat o parte, lungă de 360 m, cu 7 turnuri şi poarta Almodovar.

Puerta de Almodovar, poarta vestică a vechiului oraş

De partea cealaltă a porţii pe dreapta, se află un monument dedicat lui Seneca, filozoful roman, născut la Cordoba. Din păcate, la data vizitei noastre, statuia era acoperită complet cu schele, în zonă având loc nişte lucrări de restaurare.

Tot de această parte a porţii, se află şi Spitalul Crucii Roşii. 

Spitalul Crucii Roşii, de la Puerta de Almodovar

Revenim în Juderia, coborând acum spre sud, pe Calle Maimónides, presărată din loc în loc cu bodegi (în spaniolă, bodega = pivniţă de vin). Pe la mijlocul ei, ajungem la Sinagoga, vechiul templu ebraic, datând de la începutul secolului al XIV-lea. Nu este o sinagogă spectaculoasă, fiind compusă doar dintr-un mic patio, din care se intră în sala de rugăciuni, de formă pătrată, cu latura de aproximativ 7 m. Pe latura de est a acesteia este spaţiul rezervat pentru Tora, adăpostind acum o menora.

Pereţii sunt decoraţi cu motive maure în ipsos, care s-au distrus pe porţiunea inferioară, până la aproximativ doi metri înălţime.

Interioul Sinagogii, cu decoraţii din ipsos,
pe peretele sudic, cu loja rezervată femeilor

După expulzarea evreilor din oraş în 1492, edificiul a fost folosit în diferite scopuri, până când a fost declarat monument naţional, în 1885. Ultima restaurare a avut loc cu ocazia aniversării, în 1985, a 850 de ani de la naşterea lui Maimónides.

La vreo 20 m mai departe, în Plaza de Tiberiades, se află statuia lui Maimónides, teologul, medicul şi filozoful evreu născut la Cordoba. Statuia din bronz, inaugurată în 1964, a prins luciu, de-atâtea frecat de către turiştii care, conform tradiţiei, fac acest lucru pentru a reveni în aceste locuri.

Statuia lui Maimónides, din Plaza de Tiberiades

Ne continuăm drumul pe Calle Maimónides, până la capătul acesteia, în Plaza Maimonides. Aici se află Museo Municipal Taurino, care din păcate, este închis, pentru renovare. De aici, pe alte străduţe înguste, revenim la locul de plecare, în faţa restaurantului Bandolero. Ne luăm rămas bun de la simpaticul ghid şi refacem grupul iniţial, nu pentru mult timp, pentru că ni se dă liber două ore. Cei care aveau şi prânzul inclus în preţul excursiei, au plecat spre restaurant, ceilalţi, care-ncotro. Noi l-am întrebat pe ghid ce ne recomandă să mai vizităm şi răspunsul lui a fost prompt: Alcázar de los Reyes Cristianos.

Castelul se află foarte aproape de Mezquita. Din colţul de sud-vest al acesteia, de la coloana Triunfo de San Rafael, porneşte o stradă, Calle del Seminario, lungă de vreo 100 m, având pe stânga Obispado de Córdoba (Episcopatul Cordobei) şi pe dreapta Biblioteca Pública Provincial de Córdoba.

Calle del Seminario. Vedere spre vest

La capătul vestic al străzii se găseşte un parc, pe latura sudică a căruia se află castelul. 

Parcul din faţa Alcázar de los Reyes Cristianos

Acesta este de fapt o construcţie militară, comandată de regele Castiliei, Alfonso al XI-lea, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, plasată pe locul vechiului sediu al guvernatorului roman al provinciei, devenit ulterior un palat musulman. A fost reşedinţa regilor creştini Fernando II de Aragon şi Isabel I de Castilia. Titulatura de regi creştini (transmisă până la actualul rege al Spaniei,  Juan Carlos I) a fost conferită acestora printr-o bulă papală, ca recunoaştere a meritelor lor ca apărători ai catolicismului (finalizarea recuceririi regatului Granadei în 1492, prima călătorie a lui Columb în America). De altfel, semnarea capitulării regatului Granada, precum şi solicitarea de fonduri pentru călătoria sa maritimă, de către Cristofor Columb, s-au petrecut în Alcázar de los Reyes Cristianos.

Latura de nord a castelului şi o parte din parcul din faţa sa

După finalizarea campaniei împotriva maurilor din Spania, Fernando a cedat castelul Bisericii Catolice, care a făcut din el sediul Inchiziţiei, până în 1812, când aceasta s-a desfiinţat şi castelul a devenit închisoare. În 1955, a fost cedat consiliului local al oraşului Cordoba, care l-a transformat în muzeu.

Statuia regelui Alfonso al XI-lea

Stilul sobru, mudejar, al exteriorului castelului nu este impresionant, acesta fiind de formă pătrată, cu turnuri în fiecare colţ: Torre de los Leones, aflat chiar la intrare, la nord-vest, Torre del Homenaje, la nord-est, Torre de las Palomas, în sud-est, construit în secolul al XV-lea şi Torre de la Inquisición, în sud-vest, construit de asemenea în secolul al XV-lea.

Spaţiul interior este împărţit în două patiouri: Patio de Mujeres (Patioul femeilor) şi Patio Morisco (Patioul maur). De jur împrejur, se află încăperi frumos decorate, dintre care cea mai importantă este Salón de los Mosaicos, pe pereţii căreia se pot admira frumoase mozaicuri găsite cu prilejul unor cercetări arheologice din anii '50, precum şi un sarcofag din secolul al III-lea.

Vedere din Torre de los Leons, spre Mezquita.
În dreapta, Torre del Homenaje

O parte din zidurile castelului,
văzute din Torre de los Leones

Parcul din faţa castelului, văzut din Torre de los Leones

Patio Morisco, văzut din Torre de los Leones

Pe meterezele castelului

Sarcofag roman din secolul al III-lea d.C.

Salón de los Mosaicos

Pe sub boltele din Patio Morisco

Patio Morisco şi zidul spre grădină

Dar cea mai frumoasă parte a castelului sunt grădinile acestuia, în suprafaţă de 55.000 mp, cu palmieri, chiparoşi, lămâi şi portocali şi cu fântâni şi lacuri în trepte, în care înoată peşti viu coloraţi.

Imagine din grădină

Aleea principală a grădinii

Statui în grădina castelului

Aleea principală, străjuită de chiparoşi

Modul în care sunt tunşi arborii dă un farmec aparte grădinii

Vedere din grădină spre latura vestică a castelului.
În extrema dreaptă, Torre de la Inquisicion

Torre de las Leones,
reflectat în apa plină de peşti viu coloraţi

Din păcate şi aceste grădini erau în plin proces de recondiţionare, fapt ce ne-a cam limitat posibilităţile, dar oricum, le-am putut admira, în zgomote de şantier şi printre câteva utilaje.

Aici s-a sfârşit plimbarea noastră de o zi la Cordoba, după care ne-am întors în Torremolinos, fericiţi şi mulţumiţi de cele văzute.

Ăsta e defectul lui: e mojic şi n-are manere

Acum câtva timp m-am dus la poştă să pun un colet. În timp ce completam formularele, un individ aflat la unul din ghișee începe să ţipe vehement şi să-i adreseze oficiantei tot felul de cuvinte şi expresii "tari", dintre care o citez doar pe cea mai "soft":
Cine o fi prostu' care te-a pus aici, că nu ești în stare de nimic!
Ce se întâmplase? Individul făcuse o operațiune (nu ştiu exact ce) pentru care trebuia să plătească 3 lei. Oficianta i-a cerut banii, la care el a replicat că i-a dat deja 10 lei. Oficianta a negat şi de aici a început toată tărășenia.
Individul o ţinea una şi bună: Păi ce, eu sunt tâmpit, să nu știu ce fac? Ţi-am dat 10 lei. Am avut de dimineaţă 100 de lei, am cumpărat de 13 lei ceva de la magazinul alimentar şi am venit încoace. Totul asezonat cu expresii dintre cele mai colorate.
La un moment dat, oficianta exasperată şi cu lacrimi în ochi spune:
Uite, fac monetarul şi vă arăt că nu am în plus niciun leu.
Fă-l! replică mocofanul.
Biata femeie se apucă şi numără banii, arătâdu-i pe calculator cât ar trebui să aibă în sertar, conform operaţiunilor făcute până atunci (noroc cu tehnica asta modernă!) şi, bineînţeles, constată că are exact banii corespunzători.
Prinzând curaj, îi spune şi ea:
Dar de ce nu vă număraţi şi dumneavoastră banii?
Uite, îi număr. Uite, vezi, am 87 de lei.
Păi, aţi spus că aţi cheltuit 13 lei.
Da, am cheltuit. Şi ce-i cu asta?
Păi atunci, de unde mai aveţi 87 de lei, dacă mi-aţi mai dat şi mie 10?
Se lasă o tăcere profundă. Nu pentru mult timp, pentru că individul îşi revine repede şi începe o altă serie de invective la adresa oficiantei.

Tu m-ai ameţit, că nici nu am mai ştiut ce fac.
Păi bine dom'le, nu dumneata ziceai că nu eşti tâmpit, că ştii ce faci?, zice cineva exasperat. În plus, nici nu aveai voie cu căţelul aici.
Individul se întoarce spre cel care cutezase să-l critice şi-i aruncă cu dispreţ replica:
Câinele meu este mai demn de respect decât tine!
Nu ţi-e ruşine, domnule să vorbeşti aşa cu cineva mai în vârstă? îl apostrofează o doamnă mai corpolentă ...
Nu stau de vorbă cu cetaceele! aruncă peste umăr individul şi, cu o ultimă privire plină de dispreţ, întoarce spatele tuturor şi pleacă.
...
Sunt unii oameni care, prinşi cu mâţa în sac, în loc să-şi ceară scuze, tot ei se revoltă şi acuză pe alţii.
Şi dacă unui astfel de individ îi atragi atenţia, replica vine prompt, a la Caragiale:
Vezi, ăsta e defectul tău: eşti mojic şi n-ai manere.

Gustul portocalei, gustul amintirilor

Într-un gest devenit firesc de ceva timp, acum câteva minute, am luat din coşul de fructe de pe masa din bucătărie ... o portocală.
Simţind mirosul ei, brusc mi-au năvălit în minte, într-un amalgam iniţial neclar, o mulţime de amintiri ...
...
Încet-încet, ele s-au limpezit şi s-au ordonat ca într-un album.
Era o vreme când portocale mâncam doar de sărbători, câteva numai.
Era vremea copilăriei şi-mi aduc aminte cum până şi curăţatul de coajă al portocalei era un adevărat ritual. Din când în când, din coaja strânsă între degete ţâşnea un mic jet de lichid, care împrăştia în jur un miros asociat întotdeauna cu sărbătorile de iarnă. Odată curăţată portocala, urma un alt ritual, cel al mâncatului. Mai întâi ciuguleam partea albă, apoi desfăceam portocala în felii, pe care le mâncam pe-ndelete, pentru ca miracolul să ţină cât mai mult.
Atât, o portocală pe zi, în zilele din jurul Anului Nou.
Pentru că atunci nu aveam Crăciun şi nu venea Moş Crăciun.
Portocalele ni le aducea unu', Moş Gerilă, de care nu mai ştiu decât că m-am speriat foarte tare când l-am văzut prima dată, aveam doar trei ani şi nimeni nu-mi povestise de moşul cu barbă şi plete albe, îmbrăcat într-un costum roşu, purtând în spate un sac plin de cadouri pentru copiii cuminţi. Sau poate nu-mi mai aduc eu aminte.
De Rudolf însă nu mi-a povestit nimeni niciodată, cu siguranţă, l-am descoperit singur, când copiii mei ajunseseră la rândul lor la vremea poveştilor.
La vremea copilăriei mele, sfârşitul anilor '50 şi anii '60, lumea se ferea încă să vorbească despre obiceiurile creştine, până şi bunica, cea mai credincioasă femeie din câte am cunoscut (nu vreau să spun bigotă, termenul ăsta are şi o conotaţie peiorativă) se ferea să ne spună prea multe.
Abia când am descoperit în podul casei bunicilor un manual de religie de-al tatălui meu, am mai aflat şi eu "amănunte". Asta, printre altele, pentru că manualul cu pricina era unul foarte frumos. Ca un abecedar. Cu desene colorate, cu poveşti scurte, nu plictisitoare, pe înţelesul copiilor, nu într-un limbaj arhaic, abscons, ca cele din manualele de-acum.
În schimb, propaganda ateistă lucra eficient. Nu ni se spunea să nu mergem la biserică, nici vorbă, subiectul nici nu era amintit, eram doar invitaţi la altceva, foarte atrăgător. Erau specialişti, nu glumă, ştiau şi ei de tentaţia fructului interzis ...
La vremea când copiii ar fi trebuit să meargă la biserică, la împărtăşanie, sau cu colindul, noi, "pionierii dragi ai patriei" mergeam la activităţile pioniereşti: şezători, focuri de tabără, spectacole şi tot ce putea atrage mai mult un copil, mai puţin interesat, fireşte, să stea în fumul înecăcios de lumânare din biserică şi să asculte cum cântă popa pe nas un cântec din care, oricum nu înţelegea nimic.
Încetul cu încetul, de prin adolescenţă, farmecul portocalei a început să dispară. Altele erau acum gusturile şi plăcerile: o ţigară, o vodcă (sau votcă, după cum se scrie mai nou), mă rog, ştiţi ce vreau să spun.
A urmat apoi o perioadă, după '85, când portocala a devenit articol de lux (nu că până atunci era hrana săracului), pentru a o procura, trebuia ori să stai la o coadă imensă, ori să ai o "relaţie" la Alimentara, sau la un restaurant, mă rog, prin comerţul socialist, ca să ţi se dea "de sub tejghea". Şi asta, evident, numai în jurul sărbătorilor de iarnă (tot nu aveam Crăciun).
De banane, smochine şi curmale, nici nu mai vorbesc, aproape le uitasem gustul.
Şi a venit decembrie '89.
Cu tot ce a însemnat acea perioadă ... şi cu portocale!
Prin ianuarie '90 am reuşit să cumpăr şi nişte banane.
Ajuns acasă, fiul meu cel mic, născut în '87, la un an după cel mare, exclamă încântat: aaa, uite castraveţi galbeni!
Era prima dată când copiii mei vedeau banane! A fost şi prima dată când, după multă vreme, nici nu mai îmi aminteam de când, mi-au dat lacrimile!
...
Am păstrat portocala mult timp fără s-o desfac, mirosind-o ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată un astfel de fruct. Într-un târziu, după ce toate amintirile mi s-au derulat în minte, am desfăcut-o şi am mâncat-o, respectând întocmai ritualul din copilărie.
Un fruct ca multe altele, nu? Acum, portocala a căzut în dizgraţie. Se mănâncă mandarine, clementine, pomelo şi mai ştiu eu ce alte năsociri derivate din portocală.
Da, dar câte amintiri poartă cu sine banalul fruct ... şi câţi dintre noi nu şi-l pot încă permite ...
Mulţumesc bunului Dumnezeu că a făcut ca pentru copiii mei, portocala să fie un fruct banal.
Şi un gând pios pentru cei care, în decembrie '89, au crezut sincer că acest lucru este posibil, deşi n-au mai apucat să-l vadă realizat.

Suntem înţepeniţi în clişee

Acum câteva zile, ascultam pe Radio România Actualităţi emisiunea unui exaltat, Gabriel Basarabescu, în care acesta încerca (aşa cum face de ceva vreme) să ne convingă că produsele alimentare româneşti sunt venite din rai, sănătate curată, în timp ce acelea venite din import sunt injectate cu chimicale, nu au niciun gust şi sunt complet nesănătoase.

Trecând peste faptul că acest mod de a prezenta lucrurile este condamnabil în sine, reprezentând o reclamă/antireclamă fără justificare, prezentarea schematizată a acestor lucruri este un clişeu, întors pe dos, de pe vremea comunistă.

Atunci, tot românul era convins că tot ce este fabricat la noi este prost, iar tot ce este de import este bun. Într-o oarecare măsură, asta era adevărat, dar oricum era o credinţă cu totul exagerată, fără o bază reală, adică un clişeu.

Acelaşi clişeu, de data asta întors pe dos, ni-l prezintă acum domnul Basarabescu.

Eu personal nu sunt deloc de acord cu teoriile acestuia. De exemplu, nu cred că toate legumele şi fructele de import sunt fără gust; exemplu sunt strugurii din Italia, salata din Olanda, sau merele din Polonia, care nu sunt cu nimic mai prejos, dimpotrivă, faţă de cele autohtone.

Aaa, dacă ne gândim că România ar putea fi din nou ce-a fost, un mare producător şi exportator de legume şi fructe, asta este cu totul altceva, dar nu vom reuşi asta denigrând fără nicio justificare concurenţa. Pentru asta este nevoie de cu totul şi cu totul altceva, dar asta e o altă discuţie.

Oricum, eu am mâncat destule roşii româneşti fără gust, dar şi unele turceşti foarte bune, iar în privinţa conţinutului de chimicale, provenite, de exemplu, din aplicarea îngrăşămintelor chimice în exces, oricum nu putem şti nimic, în toate cazurile, deoarece controale şi analize privind aceste aspecte nu se fac şi nici nu s-ar putea face, atât timp cât în România nu există un sistem integrat şi nici laboratoare specializate pentru acest scop.

În aceeaşi emisiune, domnul Basarabescu ne prezenta însă şi un alt clişeu, mult mai banal.

Vorbea domnul în cauză despre programul de două ore al televiziunii române din timpul comunismului.

Deşi este o greşeală foarte mică şi benignă, totuşi ea merită a fi corectată.

Nici măcar în cele mai negre clipe ale României comuniste, între anii 1985-1989, televiziunea nu a avut doar două ore de emisie zilnică, ci trei ore, iar duminica programul începea la prânz.

E drept, nu e mare diferenţă, mai ales că o oră era dedicată "telejurnicului", cum i se spunea pe la colţuri emisiunii de actualităţi, printr-o contracţie gen acronim (Telejurnal - Nicolae C.) .

În plus, tot în intervalul de la ora 19 la ora 22, cât dura programul, se mai şi întrerupea curentul, timp de o oră, în cartierele muncitoreşti şi în zonele rurale (în niciun caz în zonele unde locuia nomenclatura).

Poate de aici a apărut şi confuzia iniţială, transformată de "profesioniştii" din presă în clişeu.

Oricum, ar fi nedrept să lăsăm generaţiile tinere să creadă că am trăit în "epoca de aur" în cea mai cruntă lipsă de informare şi divertisment şi că, în toată acestă perioadă, ne-am chinuit să "prindem bulgarii" şi alte televiziuni vecine.

Adevărul este că, până prin 1980, TVR a avut două programe: TVR1, cu emisie permanentă 24 de ore şi TVR2, care acoperea doar parţial teritoriul naţional şi avea un program mai redus (vreo 8 ore pe zi). TVR a reprezentat mult timp o fereastră deschisă spre lumea largă, datorită unor profesionişti care lucrau acolo şi care, dincolo de limitele impuse ideologic, îşi făceau foarte bine meseria, (nu treaba !!!) pentru că erau capabili să o facă. Spre deosebire de mulţi care lucrează acum în TVR şi care au ajuns acolo doar pentru că sunt rude cu nu-ştiu-cine, sau pur şi simplu pentru că au de executat o comandă politică, cei de atunci chiar treceau un examen serios, condiţiile esenţiale fiind să fie absolvent de învăţământ superior şi să cunoască la perfecţie minim două limbi străine.

Aşa am putut urmări, noi, generaţiile care am prins acele vremuri, filme americane, franceze, italiene etc. de calitate şi seriale de toate genurile, de la romanele-foileton englezeşti, ecranizări ale unor capodopere literare, la serialele poliţiste americane.

Din păcate, lucrurile s-au schimbat din ce în ce în mai rău. Îmi aduc aminte că primul mare şoc a fost în 1976, când TVR a transmis numai finala mică şi finala mare ale campionatului mondial de fotbal din Germania. Restul meciurilor le-am văzut la televiziunea bulgară.

A urmat apoi o înrăutăţire progresivă a situaţiei, constând în reducerea treptată a orelor de emisie, desfiinţarea postului TVR2, concomitent cu neachiziţionarea de filme şi alte produse de televiziune din vest. Asta a afectat nu numai televiziunea, dar şi radioul şi cinematograful. E drept că, semilegal, a apărut o altă afacere, cea cu casetele video cu filme şi spectacole din vest, proiectate în teatre, case de cultură şi pe unde mai găsea un loc un "mic întreprinzător", viitor "om de afaceri" în "societatea capitalistă sălbatică" ce urma să vină.

Oricum, perioada neagră-neagră a TVR nu a durat decât vreo trei-patru ani. Îmi aduc aminte că în acea perioadă am revăzut la TVR un film celebru, Kramer vs. Kramer, în "foileton", deoarece, pentru a nu plăti drepturi de difuzare, TVR a practicat această metodă: difuza filme deja achiziţionate şi difuzate, pe care le redenumea, nu mai dădea genericul şi le împărţea în două-trei episoade.

Nu mai lungesc vorba, dar cred că ştiţi jocul acela din copilărie, "telegraful", în care, de la "zvoner", prin "răspândaci", până la "receptac" (termenul ăsta îmi aparţine, primii doi sunt de la Divertis), mesajul iniţial era complet deformat.

Ei bine, domnul Basarabescu, prin Radio România Actualităţi, este, în acest caz, doar răspândacul.

Cântecul fals şi amăgitor al ipocriziei

De ceva timp, o anume ziaristă, ajunsă în prim-planul mass-media în urma unei campanii electorale, când a mizat pe calul câştigător, ne susură plângăcios în ureche, pe postul national de radio, în fiecare sâmbată dimineaţă, lamentările şi frustrările personale cu privire la faptul că "manelele ne dau ritmul şi fast-food-urile gustul vieţii cotidiene".
Nu i-am înţeles niciodată, nici la tinereţe, dar nici acum, în plină maturitate, pe cei care, plagiind lamentabil, fără să ştie, un celebru poet, se văicăresc şi îşi/ne plâng de milă: "Eheiii, pe vremea mea ..."
Aşa şi cu această doamnă frustrată, cu fiţe de fată bătrână, care nu conteneşte să ne spună ce rău este acum şi ce bine era odinioară. Mă întreb dacă a stat vreodată, prin anii '80, la coadă o noapte întreagă să cumpere un litru de lapte pentru copil ...
E drept, doamna frustrată ştie să-şi tempereze nostalgiile, subliniind de fiecare dată că nu regretă acele vremuri, că bla-bla-bla, ştiţi poezia.
Ceea ce nu înţeleg, este cum, la atâtea lamentări, nu şi-a pus încă ştreangul de gât, pentru că mie, ascultând-o, îmi vine să-mi trag un glonţ în cap, noroc că nu am pistol.
Revenind însă la punctul de plecare al acestor rânduri, ceea ce mă dezgustă cel mai mult la astfel de peroraţii este ipocrizia.
Păi, stimată doamnă, oare cine a contribuit din plin la promiscuitatea morală a societăţii româneşti?
"Politicienii", îmi veţi răspunde şi parţial sunt de acord cu această afirmaţie ...
Dar nu numai ei ...
Aşa-zişii ziarişti, din care categorie faceţi parte şi dumneavoastră, cei răsăriţi peste noapte (poate la ordin), în zorii "firavei şi originalei democraţii româneşti", au contribuit din plin la răsturnarea scării fireşti de valori, la deformarea oricărui adevăr şi la amoralitatea societăţii noastre prezente.
Prin ce? Prin promovarea nonvalorii şi a falselor valori în toate domeniile. Prin amestecarea, până la confundare a adevărurilor cu falsele adevăruri şi cu minciuna. Prin spulberarea ultimelor repere morale (câte mai existau, după noaptea comunistă) ale acestui popor (vezi tentativele de compromitere a lui Eminescu, Ştefan cel Mare şi a mai câtor altora ...).
Aşa că, stimată doamnă, în loc să vă lamentaţi şi să ne spuneţi ce bine era înainte, mai bine aţi încerca să faceţi ceva util şi, dacă nu puteţi, lăsaţi-ne în pace şi apucaţi-vă de altă meserie, pentru că noi, dar mai ales tinerii din ziua de azi nu avem nevoie de false repere.

Datul cu părerea la români

La noi, românii, datul cu părerea a devenit un sport naţional, dus la perfecţiune încă de pe vremea lui Moromete şi poate mult mai devreme de-atât.
În ultima vreme însă, mai ales de când cu blogurile, tot mai mulţi dintre cei care nu au nicio legatură sau specializare în problema respectivă, ţin să-şi exprime opinia, chiar dacă nu au una foarte clară şi asta nu numai în fotbal sau politică, unde, nu-i aşa, tot românul se pricepe, dar chiar în domenii de strictă specialitate. Puţini sunt cei care au curajul să spună că nu se pricep la chestiunea dezbătută, majoritatea simţindu-se chiar obligaţi să-şi exprime opinia, chiar dacă nu le-a cerut-o nimeni.

De curând, ministrul educaţiei, profesor universitar doctor inginer Ecaterina Andronescu, a lansat câteva idei privitoare la o posibilă reformă a domeniului în care, fără nicio posibilitate de tăgadă, dumneaei este un specialist.

Fac aici o paranteză, pentru a preciza că în toate, dar absolut toate ideile de modificări în învăţământ pe care doamna Andronescu le-a enunţat, parcă m-ar fi întrebat pe mine cum ar fi mai bine de făcut, ceea ce dovedeşte că ideile, indiferent care ar fi ele, nu aparţin unui singur om, deci nu le poţi înregistra la OSIM, decât, eventual, pentru prioritatea de a le fi exprimat prima dată şi de a le fi pus în practică.

Majoritatea ideilor puse în discuţie de doamna Andronescu au trecut aproape neobservate, cu excepţia cârcotelilor celor care nu sunt în stare să facă nimic, dar nu-i lasă nici pe alţii să facă (de genul: dar cu ce o să facem? de unde luăm aia, sau ailaltă? etc.).

Însă în privinţa scoaterii educaţiei fizice din trunchiul principal de discipline şcolare, ei bine, aici, de parcă asta era problema esenţială a învăţământului românesc, foarte mulţi s-au simţit datori să-şi dea cu părerea. Bineînţeles, dintre aceştia nu putea lipsi în niciun caz doamna Corina Drăgotescu, campioană în datul cu părerea în probleme la care nu se pricepe.

Sâmbătă 07.03.2009, la rubrica permanentă care i s-a asigurat, pentru a-şi da mai bine cu părerea, la emisiunea Matinal de la Radio România Actualităţi, doamna Drăgotescu a ţinut să reia ideile (dacă se pot numi aşa) ale altor dătători cu părerea, potrivit cărora copiii şi adolescenţii români sunt obezi şi de-aia nu e bine să se scoată o oră de educaţie fizică din programa şcolară.

Aş vrea să-mi dau şi eu cu părerea, pentru că experienţa de peste 30 de ani de învăţământ mi-ar da acest drept şi, pentru că nu am o rubrică la radio (unde s-a mai pomenit ca profesorii universitari sau alţi specialişti să aibă o rubrică în mass-media!), o fac în acest mod.

Mai întâi, trebuie subliniat faptul că obezitatea tinerilor nu este cauzată de lipsa orelor de educaţie fizică în şcoală, ci de modul şi calitatea alimentaţiei şi de stilul de viaţă în general. De altfel, se pot introduce oricât de multe ore de educaţie fizică într-o săptămână, că tot nu se rezolvă problema, pentru că dacă cineva nu vrea să facă sport, oricum nu va face, cu toate îndemnurile, chiar şi din partea "specialiştilor" de felul doamnei Drăgotescu. Soluţia, în acest caz este educaţia pentru o viaţă sănătoasă, educaţie pe care ar trebui să o facă nu numai şcoala, dar şi familia şi mass-media.

Apoi, mi se pare firesc să se deplaseze activităţile sportive în zona "after school", acolo unde copiii ar trebui să desfăşoare activităţi în funcţie de înclinaţiile fiecăruia, activităţi liber consimţite, nu impuse de o programă rigidă şi, mai ales, neevaluate printr-o notă, ceea ce, după cum se ştie, determină din start o anumită reticenţă.

În această privinţă, doamna Drăgotescu chiar şi-a declarat incapacitatea de a înţelege problema, deşi doamna Andronescu explicase clar aceste lucruri (clar pentru cei capabili să înţeleagă), la o emisiune cu o seară înainte.

Nu vreau să lungesc prea mult discuţia, deşi ar mai fi multe de spus, aşa că închei aici cu o concluzie inevitabilă: dacă vrei să distrugi un lucru încă înainte ca el să înceapă, pune subiectul în discuţie publică. Se vor găsi cu siguranţă o mulţime de specialişti în datul cu părerea, care vor despica firul în patru şi vor ajunge întotdeauna la concluzia că NU E BINE! Niciodată însă aceşti "specialişti" nu vor fi în stare să emită o idee proprie, să propună o soluţie. Nu, ei sunt buni doar să-şi dea cu părerea.

Aşa că, doamnei Drăgotescu şi celor atât de mulţi care gândesc (?) ca dumneaei, le adresez o rugăminte: Lăsaţi-i pe cei care chiar au nişte idei să încerce să le pună în practică şi abia atunci, eventual, să vă daţi cu părerea.

S-auzim numai de bine!

Problemele învăţământului

Problemele învăţământului nu sunt deloc simple şi ele au stârnit mereu discuţii aprinse. Cum mă număr printre cei care fac parte din sistem, este firesc să fiu preocupat de aceste probleme şi nu am ezitat niciodată să-mi fac auzite opiniile. În ultimul timp însă renunţasem să mă mai lupt cu morile de vânt. Chiar şi recent publicatul pachet de legi privind învăţământul nu a reuşit iniţial să mă determine să îi acord prea multă atenţie.
Ceea ce m-a făcut să ies din zona de tăcere în care mă plasasem a fost o opinie pe care am auzit-o zilele trecute din parte unuia dintre mai marii trecători prin ministerul ce se ocupă cu problemele (grave) ale învăţământului românesc. Zicea dumnealui că pachetul de legi cu pricina propune, printre altele şi reducerea numărului de ore pe care copiii să le petreacă la şcoală, pentru că … bla-bla-bla … Pentru mine, acest lucru mi-a fost suficient să-mi dau seama că respectivul nu numai că nu prea avea legătură cu învăţământul, dar nici măcar cu situaţia reală a societăţii româneşti, în ansamblul ei. Era probabil unul dintre personajele de pe Marte din povestirile de la miezul nopţii pe care ni le spune din când în când Mircea Badea.
Cine a citit cu mai puţină atenţie cele scrise până acum, s-ar putea să nu-mi dea dreptate şi să spună că reducerea orelor petrecute în şcoală de către elevi e un lucru bun, pentru că programele sunt încărcate, materia este prea multă şi copiii nu mai au timp să-şi trăiască copilăria, cum spunea o mamă revoltată.
Ei bine, aici este vorba de două probleme diferite. Evident că programele sunt încărcate, conţin suprapuneri şi de cele mai multe ori suprasolicită copiii. Acest lucru l-am semnalat şi eu încă de la prima aşa-zisă reformă, acea caricatură, numită după nefericitul care a declanşat-o, „reforma Marga”. Categoric, este necesară reducerea conţinutului programelor, manualelor şi, în consecinţă, a numărului de ore de activităţi de învăţare.
Da, dar asta nu înseamnă că trebuie să reducem şi numărul de ore petrecute de elevi în şcoală. Ba dimpotrivă, eu susţin contrariul. În momentul de faţă avem nevoie de o Şcoală a Salvării Naţionale, care să asigure noilor generaţii educaţia de care are nevoie întreaga Românie.
Să mă explic. Să presupunem că facem cum spunea personajul de pe Marte şi reducem numărul de ore petrecute de elevi în şcoală. Dar unde se vor duce aceştia şi ce vor face ei în timpul liber astfel creat s-o fi întrebat dumnealui? Cred că nu, dar pentru mine este foarte limpede. În cel mai bun caz, copiii se vor duce acasă, unde nu vor citi o carte şi nici nu vor rezolva probleme de matematică, ci se vor uita la televizor, sau vor naviga pe Internet. Asta, repet, în cel mai fericit caz, pentru că la vârsta lor, copiii au multă imaginaţie.
Bun şi atunci ce s-ar putea face? Păi, răspunsul este simplu. În acest moment, din cei trei factori educaţionali (familia, mediul social, şcoala), doar ultimul mai reuşeşte de bine, de rău, să-şi îndeplinească menirea. Familia rămâne un factor educaţional doar în cazuri particulare, acum, când însăşi esenţa ei este pusă la îndoială, prin căsătoriile „de probă”, sau cele între persoane de acelaşi sex. Societatea nu mai este nici ea, nici pe departe, un factor educaţional pozitiv, mai ales că „vârful de lance” al acesteia, mass media, a abandonat demult orice încercare de a face educaţie, chiar şi prin canalele aşa-zise „publice”. Aşadar, doar şcolii îi rămâne sarcina de a face educaţie. Nu de puţine ori am auzit scuza (sau acuza) unor părinţi ai căror copii au probleme: „D-aia l-am trimis la şcoală, să-l educe ei, eu nu am timp, muncesc!”. Ca atare, în aceste condiţii, a reduce timpul petrecut de copii şi adolescenţi în şcoală înseamnă a-i abandona tentaţiilor dintre cele mai diverse (şi mai rele). În mod evident, este mult mai bine să-i facem să petreacă în şcoală cât mai mult timp, la adăpost de aceste tentaţii negative. Bineînţeles, ţinându-i la ore „clasice” nu vom obţine niciun efect pozitiv, deci timpul petrecut în şcoală trebuie umplut cu activităţi complementare, în funcţie de înclinaţiile fiecăruia. De exemplu, o bună parte dintre tineri pot fi antrenaţi în activităţi sportive, organizate mai ales sub formă de competiţii şcolare (astfel şi alţii pot fi antrenaţi pe lângă aceste activităţi, ca simpli spectatori, majorete etc.). Această activitate ar putea constitui, în acelaşi timp, o excelentă bază de selecţie pentru performanţă. Acelaşi lucru se poate face „exploatând” talentele şi înclinaţiile elevilor în alte domenii (muzică, arte plastice, teatru, dans etc.). În acest mod, energia debordantă a tinerelor generaţii ar putea fi canalizată spre astfel de activităţi, importante nu numai prin ele însele, dar şi prin valenţele educative (formarea unui set de valori morale, a spiritului de echipă, cultivarea respectului faţă de ceilalţi etc.) pe care le au.
Cineva mai sceptic va spune imediat: foarte bine, dar de unde săli de sport, profesori şi alte cadre didactice îndrumătoare pentru aceste activităţi şi, mai ales, cum să organizezi aceste activităţi, care impun şi asigurarea în şcoală a mesei de prânz?
Ei bine, aşa am ajuns la ce e mai important. Am citit cu multă atenţie cele trei proiecte de legi ale învăţământului. Mi s-au părut foarte „paşnice”, la urma urmei ele nu aduc nimic nou. Cu excepţia unor greşeli gramaticale şi de ortografie şi a unor inadvertenţe uşor de remediat, singurul lucru demn de a fi semnalat este cel privind structura şi organizarea sistemului de învăţământ preuniversitar. De dragul schimbării şi numai din această cauză, structura se modifică drastic, prin trecerea unei clase de la liceu la gimnaziu. Spun „drastic”, pentru că această schimbare aduce cu ea implicaţii foarte diverse şi importante. Nimeni nu a adus nici măcar un singur argument în favoarea acestei schimbări, ceea ce mă duce cu gândul că e o schimbare numai de dragul schimbării. Am încercat să găsesc eu un astfel de argument, dar singurul este acela că, gimnaziul fiind obligatoriu, s-a considerat că la absolvirea acestuia tânărul are deja 16 ani şi statul „se poate spăla pe mâini” de eventuale alte probleme. În schimb, nimeni nu s-a gândit la implicaţiile trecerii unei clase de la liceu la gimnaziu. Sunt foarte multe, dar amintesc aici doar pe cele mai importante. Prima este cea a spaţiilor limitate din şcoli, unele chiar şi acum fiind nevoite să utilizeze tot felul de artificii pentru a face faţă necesităţilor, în timp ce multe licee (mai ales fostele licee industriale) deja dispun de spaţii excedentare. O altă problemă este cea a cadrelor didactice. Printr-un calcul foarte simplu, un sfert din profesorii de liceu vor trebui să „migreze” la gimnaziu, ceea ce nu va fi deloc un lucru simplu. Aş mai adăuga aici o implicare asupra programelor şcolare. După cum se ştie, unul dintre principiile învăţământului este cel al învăţării „în spirală” (unii o numesc „ciclică”), potrivit căruia, noţiunile se învaţă în funcţie de dezvoltarea psihică, astfel încât, aceleaşi noţiuni se reiau la un nivel superior, în funcţie de capacitatea de înţelegere specifică vârstei. Cu o astfel de structură a învăţământului preuniversitar, precum cea preconizată în proiectul de lege, acest principiu va putea fi foarte greu respectat. Nici alte aspecte deloc de neglijat nu au fost luate în seamă când s-a propus această structură, care nici măcar din punct de vedere al tradiţiei „nu ţine”. După cunoştinţa mea, doar Italia, dintre ţările demne de a fi luate drept exemplu, are o astfel de structură.
Era mult mai simplu să se păstreze vechea structură şi să se impună obligativitatea absolvirii liceului.
Revenind la discuţia iniţială, ar fi fost într-adevăr o reformă organizarea şcolii în modul propus de mine. Astfel, dimineaţa s-ar desfăşura cursurile propriu-zise şi, după o pauză de prânz, în care elevii ar lua masa (evident, gratuit) şi s-ar odihni, aceştia ar continua activitatea cu activităţi complementare de tipul celor discutate, până la orele 17-18, când, ducându-se acasă, nu vor găsi locuinţa goală, pentru că şi părinţii lor vor fi sosit de la serviciu. Ideea nu este nouă, unele ţări o aplică deja şi este eficientă. În acest fel, copiii şi adolescenţii vor fi mult mai feriţi de influenţele negative ale societăţii şi îşi vor putea dezvolta diferite capacităţi, nu neapărat legate de performanţa şcolară.
Evident, o astfel de reformă ar necesita fonduri mai mari, dar nu trebuie să se realizeze totul într-un singur an, se poate face treptat, în funcţie de posibilităţi şi sunt convins că rezultatele vor fi pe măsura efortului. Şi oare, viitorul acestei naţiuni nu merită toate eforturile noastre?
Hai să încercăm să construim Şcoala Salvării Naţionale!